Amintiri de la Vorona
În anul 2005, vrednicul de pomenire Patriarh Teoctist Arapașu, la invitația actualului Patriarh al României, Preafericitul Parinte Daniel, a fost prezent în zilele de 7, 8 și 9 septembrie la Manastirile Vorona și Sihiastria Voronei din ținutul Botoșanilor cu prilejul proclamarii solemne a canonizarii Sfântului Cuv. Onufrie de la Vorona (9 septembrie). În seara zilei de 7 septembrie, Vrednicul de pomenire Patriarh Teoctist, la Manastirea Vorona, a oferit un interviu pentru postul de Radio TRINITAS care a fost filmat de studioul video al Institutului Cultural TRINITAS. Interviul a fost realizat de parintele Ciprian Apetrei, pe atunci directorul postului de Radio TRINITAS, astazi Consilier patriarhal și directorul Agenției de Știri BASILICA a Patriarhiei Române. Pentru prima data publicam integral interviul realizat la Manastirea Vorona, fragmente din acest interviu fiind publicate pâna acum în publicațiile Lumina, iar versiunile audio și video au fost prezentate integral de Radioul și Televiziunea TRINITAS. Cele doua instituții media ale Patriarhiei Române au realizat un CD și un DVD cu acest interviu.Pr. Ciprian Apetrei: Ne aflam într-un loc foarte important pentru Prea Fericirea Voastra, un loc unde ati venit cu ani în urma pentru a intra în slujba Bisericii dupa ce mai întâi ati mers la schitul, pe atunci, Sihastria Voronei. Ce înseamna în plan personal pentru Prea Fericirea Voastra Manastirea Vorona si manastirea Sihastria Voronei?Prea Fericitul Parinte Patriarh TEOCTIST: E cu neputinta de exprimat însemnatatea acelui moment din 1928, din Duminica Tomei, când am ajuns, dupa un drum destul de anvoios si necunoscut geografic, direct pâna la aceasta manastire, unde însa nu se primeau minori. Din acest motiv, desi eral la apusul soarelui, a trebuit sa continuam drumul repede, înca patru kilometri, pâna la schit, unde ne-a primit sfântul parinte Ghedeon Verenciuc si unde am ramas apoi pâna când am fost repartizat la ascultare aici, la manastirea mare. Însemnatatea acestui fapt a fost covârsitoare pentru un adolescent la 14 ani neîmpliniti, care s-a avântat la un astfel de drum. De aceea este si greu de exprimat pretuirea momentului, pentru ca, iata, drumul acela de atunci ne conduce acum, aici, dupa atâtea decenii.Pr. Ciprian Apetrei: Care era atmosfera duhovniceasca de atunci la manastirea Vorona? Va rugam sa evocati câteva chipuri de oameni duhovnicesti pe care i-ati întâlnit si care V-au marcat viata duhovniceasca.Prea Fericitul Parinte Patriarh TEOCTIST: Însasi faptul ca m-am îndreptat încoace arata ca faima manastirii era destul de favorabila gândului unui adolescent care nutrea convingerea ca astfel aici va fi mai aproape de Dumnezeu, mai aproape de bucuria unei vieti dedicate lui Dumnezeu. Aici erau calugari în majoritate tineri. Când am iesit din padure si am intrat în aceasta incinta, m-am asezat pe o banca din fata unei chilii, plin de oboseala drumului si de înspaimântatoarea strabatere a acestei seculare paduri, urcând si coborând coline, trecând pe merginea satelor, intrând în padurea tânara si apoi în cea seculara, însotit permanent de o spaima necunoscuta si apasatoare. Nu mai vazusem pâna atunci padure seculara. Plecasem din tarina noastra dimineata, în Duminica Tomei, iar la vremea Vecerniei am sosit aici, deci pe la ora 4 dupa-amiaza. Şi atunci, cu multa bunavointa, unul dintre parintii care ieseau de la biserica, vazându-ma, m-a întrebat: „Ce vrei, mai baiete, de ce-ai venit aici?“ I-am raspuns, asa cum mi-a amintit el dupa ani, dupa decenii chiar, ca am venit sa învat scoala calugariei. Ce însemnatate avea acel cuvânt nici acum nu pot tâlcui, dupa ce am împlinit 90 de ani de viata si de slujire a Bisericii, cea care m-a chemat de la o stare la alta, chemare careia am raspuns cu iubire si statornicie.În momentul deciziei de atunci, de a face înca patru kilometri pâna la schitul Sihastria de sus, unde am fost primit de sfântul parinte Ghedeon Verniciuc, vad voia lui Dumnezeu. În acest chip minunat si neînteles atunci si poate si acum, s-a întrezarit cu adevarat voia lui Dumnezeu, Care prin purtarea Sa de grija m-a calauzit statornic în ascultarile bisericesti în toata viata mea.Pr. Ciprian Apetrei: Poate pentru un tânar de astazi e greu sa înteleaga cum un adolescent ar îmbratisa drumul monahismului. Cum ati facut aceasta alegere la o vârsta atât de frageda, mai ales ca pentru un adolescent din zilele noastre gândul acesta este greu de înteles?Prea Fericitul Parinte Patriarh TEOCTIST: Gândul acesta a încoltit în mintea mea înca de când am intrat pe bancile scolii din sat. Dar n-am nutrit niciodata gândul de a îndemna pe cineva sa repete drumul acesta, sau de a-i prezenta viata monahala ca pe ceva atragator pentru dobândirea mântuirii. Este o viata – ca si viata preoteasca, de altfel – plina de încercari, plina de cerinte, pe care nu orice fire omeneasca poate sa le învinga pentru a ramâne statornic în calea slujirii lui Dumnezeu. De aceea nu m-am grabit sa-i îndrum pe tineri, atunci când acestia îmi marturiseau ca doresc sa urmeze drumul acesta. Dimpotriva, îi sfatuiesc sa se gândeasca mult si cu prudenta la intrarea în Seminar si la intrarea în ascultarea si slujirea Bisericii.Pr. Ciprian Apetrei: În momentul în care ati început viata monahala va gândeati ca dupa durerosul decret de la 1959, când multi monahi au fost scosi din manastiri si unele manastiri au fost desfiintate, veti deveni un al doilea ctitor al acestei manastiri?Prea Fericitul Parinte Patriarh TEOCTIST: Ştiam ca manastirea Vorona si viata crestina în general se desfasoara sub voia lui Dumnezeu si eram convins ca masura brutala si inumana de a da afara pe monahii tineri din manastiri se va schimba. În intimitatea gândului meu rugam întotdeauna pe Maica Domnului si pe sfintii cuviosi ce s-au nevoit în aceste locuri sa fie mijlocitori pentru ca manastirea Vorona sa revina la valoarea ei, valoare spre care au harazit-o fericitii ei ctitori. Se întelege ca am împartasit cu fiecare din ei, de aici, dar si din toate manastirile durerea lor.Pr. Ciprian Apetrei: Viata monahala de la Vorona ne determina sa afirmam ca este cea mai importanta vatra isihasta din aceasta zona. Au existat în istoria manastirii oameni duhovnicesti care sa confirme existenta unei vetre de spiritualitate la Vorona?Prea Fericitul Parinte Patriarh TEOCTIST: Daca noi astazi suntem chemati sa proclamam sfintenia unui nevoitor de pe valea Voronei, Cuviosul Onufrie, înseamna ca manastirea Vorona a adapostit cuviosi traitori în sfintenie. Aici s-a dezvoltat din adânci vremuri o viata bineplacuta lui Dumnezeu în strânsa legatura cu alte locuri sfinte, ca manastirile Neamt, Putna, Dragomirna, Moldovita, vestitele manastiri din Ucraina si nu în ultimul rând în legatura cu Muntele Athos. La Vorona era un popas de întâlnire între marii graitori de Dumnezeu asa cum afirma într-o scriere si Sfântul Cuvios Paisie cel Mare.Pr. Ciprian Apetrei: Atunci când se vorbeste despre isihasm se pomeneste epoca Sfântului Paisie de la Neamt, dar se uita de continuitatea practicii isihaste, de faptul ca si în secolul XX au existat isihasti. În vremea în care ati ajuns la Manastirea Vorona, mai existau chipuri de isihasti, practicanti ai rugaciunii inimii: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul“?Prea Fericitul Parinte Patriarh TEOCTIST: Fara îndoiala ca existau. Nu doar parintele care m-a primit pe mine la Sihastria Voronei, Ghedeon Verenciuc, era un asemenea practicant al rugaciunii lui Iisus, dar erau si altii multi, pentru ca atunci se pretuia foarte mult rugaciunea si respectarea cu sfintenie a voturilor monahale, iar acestea aduceau dupa sine, apoi, dorul de Dumnezeu. De la Parintele Ghedeon am aflat si de alti monahi, asa cum era Parintele Veniamin, duhovnicul si îndrumatorul sau, despre care spuneau lucruri minunate, ca acelea din vietile sfintilor de demult. El însusi, Parintele Ghedeon, era un practicant de fiecare clipa al acestui crez: lucra toata ziua si se ruga neîncetat. Era usor de surprins cuvântul „Iisus“ care zbura de pe buzele lui, între cuvintele pe care ni le spunea noua, celor ce lucram cu el. Avea o viata duhovniceasca ca si alti parinti din schitul Sihastria Voronei, precum parintele Victor, duhovnicul judetului Botosani. Aceasta evlavie si practica rugaciunii patrundeau chiar si în rândurile credinciosilor, multi dintre ei fiind stapâniti de credinta puternica. I-am cunoscut, de pilda, pe parintii Parintelui Ghedeon, din satul Oneaga. Desi mireni erau oameni ai rugaciunii, ai postului, ai slujirii semenilor. Deci, în rândul poporului credincios rugaciunea si postul constituiau frumusetea vietii lor crestine. Ce fericire am trai cu totii daca acest fel de a iubi Biserica ar fi reactualizat si în zilele noastre.Pr. Ciprian Apetrei: Prea Fericirea Voastra, în momentul în care ati ajuns la schitul Sihastria Voronei ati reîntâlnit ramasitele pamântesti ale Cuviosului Onufrie, pe care, iata, noi acum îl pomenim în rândul sfintilor. A binevoit Bunul Dumnezeu ca Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, al carui presedinte sunteti, sa-l treaca, în aceasta vara, în rândul sfintilor, în mod oficial, adica sa certifice ceea ce poporul facea mai demult. Care era atmosfera duhovniceasca din jurul sfântului Onufrie, atunci când ati ajuns la schitul Sihastria Voronei si cum îl cinsteau credinciosii?Prea Fericitul Parinte Patriarh TEOCTIST: Asemenea ceremoniei de întâmpinare de acum cu sfintele moaste si cu icoana sfântului, tot astfel era si atunci, la ziua cuviosului Onufrie, venerat de credinciosi. Moastele sale, tinute si atunci într-o caseta, la loc de cinste, în sfântul altar, se pastreaza si acum.Pr. Ciprian Apetrei: Spuneati cu câteva clipe mai înainte ca la schitul Sihastria Voronei si la manastirea Voronei exista o veritabila scoala monahala si ca, acolo, v-ati însusit primele cunostinte teologice.Prea Fericitul Parinte Patriarh TEOCTIST: E adevarat! În aceasta mica scoala a parintelui Ghedeon se lucra tot timpul ceva, tâmplarie, sculptura în lemn si în primul rând pravila de biserica. Eram mereu în jurul parintelui Ghedeon, priceput la toate lucrarile manuale, stia sculptura, sa înrameze icoane, stia sa faca alte lucrari gospodaresti, stia sa economiseasca si iubea natura. Era un pasionat îngrijitor al albinelor. Aveam misiunea sa-l ajut la recoltarea stupilor si îl vedeam cât era de respectuos si cât de frumos vorbea, ca si cum albinele l-ar fi înteles si nu-l întepau cum ma întepau pe mine. Ma încuraja ca nu-i nimic, trece, ca dupa ce te înteapa una, doua, pe urma, se trec celelalte. Era un om stapânit tot timpul de dorinta staruitoare de a învata pe altii si prin aceasta se dovedea a fi si un misionar, un om al credintei, ce dorea sa-i formeze pe frati, chiar daca unii dintre ei plecau. Plecau însa de la el cu o meserie însusita. Tot ce se facea acolo se facea sub supravegherea lui. Deci era o scoala practica, cu aspect de rugaciune, de muzica, noi fiind în jur de 5-6. Cu timpul am deprins sa citesc în slava, limba vechilor carti, a proloagelor, pe care noi le citeam cu rândul, în timp ce ceilalti lucrau, iar parintele tinea sa-l opreasca pe cel ce citea si sa-l întrebe întelesul cuvintelor - spre exemplu, cuvântul „ighemon” - si sigur ca nimeni nu putea raspunde. Mai târziu, în 1930, când am intrat la seminarul manastirii Neamt, ma gaseam oarecum într-o pozitie mai avansata fata de ceilalti colegi prin cântari si tipic si prin alte cunostinte pe care le învatasem de la schit. Parintele Ghedeon stia „psaltichia”, cântarea psaltica bisericeasca, având si voce frumoasa, psaltichie pe care nu-i usor s-o deprinzi si sa o predai. El însa preda si tactul respectiv si explicatiile lui erau de adevarat profesor, iar dintre acesti tineri practicanti, unii, mai apoi, se înscriau la scoala de cântareti.Pr. Ciprian Apetrei: Prea Fericirea Voastra, ne aflam într-un ambient climatic extraordinar; se spune ca e o clima speciala aici la Vorona. As dori sa ne marturisiti ce mai este acum la Vorona din ceea ce ati gasit în 1928.Prea Fericitul Parinte Patriarh TEOCTIST: Iata, va pot spune ca în 1928 n-am simtit nici un tântar si cât lucram acolo la schit nu erau tântari, iar acum trebuie sa ne pazim de ei. Sigur ca este o diferenta mare din în ce gasesc aici dupa ani de zile si dupa suferintele pe care le-am trait adânc si veritabil în sufletul meu când manastirea a fost desfiintata, ruinându-se apoi, ramânând doar bisericile si ajungând sa fie folosite în alte scopuri care stârneau numai revolta credinciosilor. În momentele de suferinta, când manastirea a fost desfiintata, rugaciunile credinciosilor si ale parintilor au ajuns în fata lui Dumnezeu pentru ca, dupa câtiva ani de la închiderea manastirii, vazând-o într-o stare atât de deplorabila, inimi generoase s-au gândit si au purces la restaurarea ei. Trebuie mentionata interventia insistenta a Î.P.S. Parinte Mitropolit de atunci, Iustin Moisescu, fata de care am nutrit si nutresc o pretuire deosebita ca înaintas al meu în slavitul scaun al Mitropoliei Moldovei si Bucovinei, dar si ca predecesor al meu în actuala slujire a sfintei noastre Biserici. De la el am învatat foarte multe lucruri si l-am admirat pentru statornicia si limpezimea cunoasterii acestei lumi învolburate, reusind sa influenteze prin cuvântul sau inimile împietrite ale demnitarilor vechiului regim, nu doar în cazul acestei manastiri, ci si în multe alte cazuri, astfel încât multi parinti care au fost izgoniti au avut dreptul sa se întoarca la locurile lor si sa reintre în rânduiala lor. Iar dânsul, ca Mitropolit, stia sa organizeze manastirile noastre într-un chip cu totul nou fata de trecut. Manastirile au devenit mai deschise fata de lume. Tinerii s-au apropiat de arta manastirilor datorita fericitului si vrednicului de pomenire Patriarh Justin, care avea mare putere de convingere, încât, atunci când s-a interzis vizitarea manastirilor în Bucovina si în partile Neamtului, el a intervenit pe lânga profesorii si superiorii scolilor de stat, care în cele din urma i-au lasat pe tineri sa viziteze singuri manastirile. Se exercita deci, din adâncul poporului o forta puternica determinând autoritatile sa recunoasca prioritatea acestor salase de rugaciune, de cultura si de apropiere de Dumnezeu.Pr. Ciprian Apetrei: Prea Fericirea Voastra, în 1977 ati ajuns acasa pe scaunul de mitropolit al Moldovei si Sucevei, cum era denumirea Mitropoliei din epoca respectiva, dupa ce, stiu toti ascultatorii nostri, ati trecut aproape prin toate eparhiile sau zonele României. Veneati la Iasi, acasa în Moldova si primul gând pe care l-ati avut si pe care ni l-a marturisit si maica stareta de la Vorona, a fost tocmai îndreptat catre aceasta manastire, pe care ati ajutat-o foarte mult. De fapt „fiul” si-a amintit de casa de început a vietii monahale si se pare ca primirea din 1928 tocmai în aceasta obste, pentru ca schitul apartinea de aceasta manastire, a fost una providentiala. Putem sa consideram mâna lui Dumnezeu ca un „fiu” sa se ocupe de renasterea ei. Ce a însemnat pentru Prea Fericirea Voastra faptul ca ati avut sansa de a va ocupa de înfrumusetarea manastirii, facându-o mai frumoasa decât era înainte?Prea Fericitul Parinte Patriarh TEOCTIST: A însemnat o mare bucurie pentru mine, caci parintii pe care i-am cunoscut atunci si pe care si acum îi vad cu ochii mintii m-au impresionat de atunci prin viata lor curata, naturala, plina de virtuti. Nu erau niste oameni izolati, care sa fuga de lume, de credinciosi ci, dimpotriva, comunicau cu credinciosii ca si acum si vorbeau pe limba credinciosilor si pe puterea lor de cuprindere a adevarurilor dumnezeiesti. Am simtit bucurie mare ca Dumnezeu m-a rânduit sa am posibilitatea de atunci si din prima revedere a manastirii m-am gândit la aceasta îndatorire si m-am rugat lui Dumnezeu sa m-ajute sa o vad asa cum este acum. Dar nu numai eu am lucrat aici. Sigur ca s-a adaugat si osteneala si grija Î.P.S. Mitropolit Daniel si mai ales a acestui manunchi de maici harnice si devotate pentru munca de toate zilele. O bucurie nespusa am simtit când am început lucrarile, dupa multe eforturi si interventii pe la autoritati, caci era un timp când statul interzicea lucrarile de acest fel. Pâna atunci statul acordase sume pentru bisericile manastirilor istorice. Dar la cutremurul din 1977 s-a dat un decret prezidential interzicând toate acestea. Şi aici si la manastirile Putna, la Dragomirna, la Neamt, Secu, numai fondurile credinciosilor mai ajutau. Pe urma sfânta Mitropolie a facut posibila continuarea lucrarilor deja începute, iar aici sa reînceapa constructia cladirilor pe care le vedem astazi.Pr. Ciprian Apetrei: Mai multi oameni, care v-au fost în apropiere în acei ani, spun ca erati neobosit, când la Putna, când la Vorona, când la Neamt, când la Iasi pentru ca, sa nu uitam, meritul este în principal al Prea Fericirii Voastre ca avem în Iasi o capodopera restaurata asa cum este biserica Sfintii Apostoli Petru si Pavel – Barboi, atât de cunoscuta, precum si toate celelalte lucrari: casa stefaniana de la Putna si toate celelalte restaurari. De fapt, erati între ctitorii Centrului Eparhial, pentru ca ati facut „o epoca de zidire a Bisericii” într-o perioada în care se lucra mult împotriva Bisericii.Prea Fericitul Parinte Patriarh TEOCTIST: E adevarat ca, vazându-ma în situatia în care Dumnezeu m-a chemat ca sa slujesc si mai ales acasa, în Moldova, desi cutreierasem tara prin alte parti, am simtit o mare bucurie sa lucrez începând cu Iasiul, a carui catedrala era zguduita puternic dupa cutremur si tot astfel si resedinta si bisericile din oras. Dar, în scurt timp, am întreprins lucrari de renovare si constructie în toate cele patru judetele: Iasi, Botosani, Neamt si Suceava. Am avut norocul sa cunosc de mult timp pe profesorul Vasile Dragut, care fusese directorul Monumentelor Istorice, iesit din functie pe atunci si sa am arhitecti cunoscuti ca Ştefan Bals, Gil Antonescu, cu care veneam deseori aici, mari cunoscatori, ingineri, specialisti proiectanti. Academicianul Razvan Theodorescu a fost aici pentru a ma consulta cu el, pentru a-i cere unele pareri asupra armoniei acestei lucrari de aici, fata de alte vechi biserici si cladiri existente. Nu simteam oboseala, într-adevar si datorita vârstei, dar, îndeosebi în viata când urmaresti un tel ca aceste teluri sfinte de întretinere a marilor biserici, simti de undeva venind o putere deosebita si o stare de neoboseala. Trebuia sa rezolv si alte greutati care se iveau, pentru ca din toate partile se gaseau din cei care puneau mai mult piedica lucrarilor.Pr. Ciprian Apetrei: Cum depaseati greutatile?Prea Fericitul Parinte Patriarh TEOCTIST: În primul rând prin rabdarea pe care ne-o recomanda Însusi Mântuitorul Iisus Hristos, prin întelegere deosebita si prin reusita celor pe care le începeam, reusita ce pentru mine însemna un îndemn de a nu ma lasa biruit. Asa a fost cazul cu biserica noua din satul meu natal si cu biserica cea veche care a fost restaurata, consolidata si pictata apoi. Dar, pentru ca am ajuns aici, trebuie sa va destainui ceva ce dumneavoastra, generatia tânara, nu stiti. Când am fost hirotonit în 1950 episcop vicar al Patriarhiei, Prea Fericitul Justinian, în cuvântul sau, daca veti citi acel cuvânt foarte scurt de la hirotonia mea, pe care l-a rostit improvizat, mi-a atras atentia: „Esti moldovean!” si mi-a dat titlul de „Botosaneanul”, zicând: „Sa tii la biserici, sa slujesti bisericile nu numai cu cuvântul, ci si cu îndrumarea si mai ales cu întretinerea lor!”. Prea Fericitul prevedea o situatie grea care avea sa vina. Acest cuvânt, eu l-am pastrat în taina sufletului meu. Acum, cu prilejul pasirii pe cel de-al zecelea deceniu din viata, mi-am adus aminte de acest cuvânt al Prea Fericitului Justinian, care spunea ca atunci când ajungi intr-un loc, trebuie sa îti faci slujba ta deplina, dupa învatatura sfântului Apostol Pavel.Pr. Ciprian Apetrei: Prea Fericirea Voastra, Va aminteati mai devreme de cuvântul vrednicului de pomenire Patriarh Justinian, care Va spunea în 1950, când ati fost hirotonit episcop (în momentul acesta, aproape toata lumea stie ca sunteti unul dintre cei mai longevivi episcopi din Lumea Ortodoxa, daca nu cel mai longeviv episcop din Lumea Ortodoxa, cred eu chiar din lumea crestina care are toate cele trei trepte: diacon, preot si episcop), ca aveti o misiune sfânta pentru ca un alt Teoctist îl pomazuia în 1457 pe Sfântul Voievod Ştefan cel Mare ca domn al Moldovei. În 1992, a rânduit Bunul Dumnezeu, ca în timpul patriarhatului Prea Fericirii Voastre, Voievodul Ştefan cel Mare sa fie trecut în rândul Sfintilor si ceea ce poporul pomenea de 500 de ani sa fie recunoscut de catre Biserica Ortodoxa Româna. S-a dovedit a fi un act providential si, în acelasi timp, un act de curaj, pentru ca stim foarte bine, pâna astazi, o parte a intelectualitatii noastre formata mai mult în comunism si cu mentalitati comuniste nu pot înca întelege, din pacate, de ce Biserica l-a trecut în rândul sfintilor pe Sfântul Voievod Ştefan cel Mare. A fost iarasi pronia divina, ca în anul 2004, Anul Ştefanian 2004, la 500 de ani de la mutarea la cele vesnice a Sfântului Voievod Ştefan cel Mare, sa fiti prezent la Manastirea Putna unde aveti o contributie exceptionala în recladirea acestei manastiri. Ce înseamna pentru Prea Fericirea Voastra acest lucru în pronia aceasta divina?Prea Fericitul Parinte Patriarh TEOCTIST: Înseamna împlinirea unui rol pe care trebuie sa-l aiba un asemenea slujitor, un rol pamântesc transmis de arhiereul hirotonisitor în clipele acelea de traire, de îngrijorare, aflându-ma sub dictatura comunista. Daca ne ducem cu mintea în 1950, care era situatia atunci: orice cuvânt pe care îl rostea cineva cu privire la Biserica, trebuia sa aiba o rezonanta si un înteles foarte adânc. Despre lucrul acesta mi-am dat seama când am fost instalat la Iasi si m-am vazut în Catedrala care era desfigurata de cutremurul cel mare din 1977. Prea Fericitul Iustin, foarte îngrijorat, mi-a rostit cuvinte de încurajare. În clipa aceea, m-am dus cu gândul la cuvântul Patriarhului Justinian. Ma asteptau asadar multe îndatoriri, ma astepta mai ales Iasiul, sfarâmat în chip necrutator de cutremur, dar si manastirile toate, care erau pâna atunci în restaurare prin grija înaintasului meu, o mare figura a Bisericii noastre, Prea Fericitul Iustin Moisescu. Ma gândeam ce voi putea face odata ajuns acolo, într-un moment atât de critic, când erau interzise restaurarile si când se desfiintase Comisia Monumentelor Istorice? Între gândurile care au zburat atunci a fost si acesta privitor la Manastirea Putna. Ştiam ca Prea Fericitului Iustin îi stabilise un rol deja foarte important pentru strainatate, pentru cultura noastra, rol care era, în fond, confirmat chiar de autoritatile de atunci, rolul ei istoric, dar atunci era o preocupare de a reface acolo casa domneasca. Desigur, am urmarit în taina sufletului meu apoi toate bisericile stefaniene, manastirile stefaniene, cuprinzându-le în preocuparile mele, astfel încât daca privim în arhive si analizam costurile restaurarilor din acei ani de interzicere, putem spune ca acestea au fost realizate prin contributia masiva a credinciosilor. A însemnat o trezire, o noua constiinta a noastra, a tuturor slujitorilor Bisericii. Veneam dintr-o provincie, din Oltenia, unde existau altfel de monumente, dar aici, vedeam o activitate uriasa în fata mea, si îngrijorarea mea devenea foarte accentuata: cum voi putea sa continui toate acestea? Am vazut si aici semnul lui Dumnezeu de care aminteati mai înainte, ca trebuia sa fiu prezent la toate. Am simtit puterea rugaciunilor Sfântului Voievod Ştefan cel Mare, datorita carora am început restaurarea, lucrari interzise atunci, nu numai casa domneasca, ci si restaurarea manastirii, la care Prea Fericitul Iustin contribuise foarte mult, si a muzeului si, apoi, a chiliilor din dreapta. Când m-am dus prima data acolo nu am putut sa intru în manastire, motivându-se ca a napadit ciuperca într-o cladire care era în locul casei lui Ştefan cel Mare. Aceasta ciuperca care distrugea totul era pricina interdictiei de a vizita manastirea. Am fost nevoit si eu sa cobor, sa trec si eu si masina printr-o substanta speciala ca sa pot sa vad ce este acolo. Am gasit pe sfântul parinte Iachint, unul dintre cei mai mari duhovnici si isihasti de care vorbeam mai înainte, pe care îl cunoscusem, fiindu-mi un sprijin imens în toata acea preocupare. Am reusit convocarea unei adunari la Suceava si am obtinut, cu multa insistenta, aprobarea de restaurare si, indirect, de refacere a palatului domnesc sub devizul si deschiderea santierului arheologic. Îmi puneau conditia, de la judetul Suceava, ca resedinta domneasca a lui Ştefan cel Mare, odata renovata de ei, sa fie trecuta în proprietatea Muzeului de la Suceava. Au zis ei: „Vom face filme patriotice, vom face serate, conferinte si educatie cu tineretul.” Dar eu le-am raspuns: „cum sa ruleze filme în fata Bisericii, parintii cântând anixandarele la Priveghere si dincolo, în sala, sa se auda împuscaturi si tot ceea ce se petrece într-un film. Ştiam ca primul secretar de la Suceava ma sustinea. Am stabilit ca îl vom face noi, palatul, cu fondurile noastre. Asa am obtinut deschiderea santierului arheologic. Apoi ei s-au schimbat, eu am lucrat cu alti binevoitori si am ajuns sa fac si zidurile de straja, cum se vad acum, si sa fac si acea minunata cladire, nu numai casa domnitorului pe care am semnalizat-o numai cu caramida aparenta, dar sa fac si case de oaspeti si case pentru monahi. Astfel, acolo este o suita de cladiri. Acum, când am fost la Putna, am trait mari emotii, pentru ca ne aflam aici împreuna cu ierarhii, majoritatea tineri, care nu stiau ce se întâmplase în anii '77 si dupa aceea.Pr. Ciprian Apetrei: Îmi amintesc, Prea Fericirea Voastra, ca în seara zilei de 1 iulie 2004, un an extraordinar pentru Radio TRINITAS, când la ora 23.20 am inaugurat statia Radio TRINITAS Putna, care se afla pe Crucea închinata Sfântului Voievod Ştefan cel Mare, la masa la care erau prezenti peste o jumatate dintre membrii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane, Prea Fericirea Voastra ati povestit tuturor celor prezenti aceste etape.Prea Fericitul Parinte Patriarh TEOCTIST: Mi-am dat seama ca nu se cunosteau aceste realitati. Eu trebuia sa fiu prezent peste tot. La Iasi, avându-l ca vicar pe Înalt Prea Sfintitul Pimen, pentru a nu fi pus în discutia celor care urmareau cu ochi rai toate lucrarile noastre, discutam personal cu arhitectii si specialistii, iar lui îi dadeam conferintele preotesti, deschideri de biserici si altele, încât a fost o perioada pe care am trait-o intens, însa cu multa nadejde, cu multa bucurie. Cine citeste volumele scrise si tiparite de mine poate gasi crâmpeie din aceste fapte; toate slujbele de atunci, de la Putna, sunt crâmpeie despre faza în care ne aflam în momentul respectiv, caci mergeam deseori acolo. A fost una din cele mai frumoase pagini pe care le-am vazut si pe care le-am trait în viata mea, pentru care multumesc lui Dumnezeu, mai ales pentru faptul ca am participat la canonizarea Sfântului Voievod Ştefan cel Mare. Vreau sa va spun cu ocazia aceasta, fara sa flatez pe Înalt Prea Sfintitul Parinte Mitropolit Daniel, ca mi-a fost de mult sprijin în Sfântul Sinod în perioada aceea, pentru canonizarea de sfinti, întrucât erau diferite pareri: sa nu trezim prea multe curiozitati prin canonizarile de sfinti. Dar am reusit. Dânsul este si autorul Troparului Sfântului Ştefan cel Mare, glasul I. Atunci s-a dat si un Act Patriarhal în vederea instituirii zilei de pomenire a lui Ştefan cel Mare, o recunoastere a faptului ca Ştefan cel Mare este serbat si de Biserica. Dupa un an, noi l-am trecut în rândul sfintilor, încât toate s-au facut cu multa bucurie, cu multa râvna, avându-le, pe rând, pe toate. Pâna în clipa de fata, îmi împlinesc toate îndatoririle cu multa bucurie. Astazi am avut întâlnire cu credinciosii de la mine din sat, cu primarul, de care nu am scapat, iar sâmbata trebuie sa merg din nou acolo.Pr. Ciprian Apetrei: Pentru ca V-au dat si titlul de Cetatean de onoare al comunei.Prea Fericitul Parinte Patriarh TEOCTIST: Daca eu sunt de acolo, zic, domnule primar, pai cine poate tagadui cetatenia aceasta. Le-am multumit si voi merge acolo împreuna cu Înalt Prea Sfintitul Daniel, caci le-am sfintit biserica. Când am sfintit biserica aceea, iarasi a fost un moment de revelatie pentru mine, fiind vorba de biserica de la Victoria. În timpul slujbei, priveam în zare, cum se vede de acolo aceasta padure a Voronei: se vede un albastru care se uneste cu cerul; asa era si atunci când am plecat eu. Acum priveam din nou: cum de-am avut curajul sa plecam. Am venit de-a dreptul prin padure, prin locul de aici, din fata manastirii. Ştiind imaginea din Apocalipsa si fiind cuprins de întunecimea codrului secular, apoi iesind la lumina în poiana aceasta si vazând turlele bisericilor stralucind în soare, mi-am zis: aici este Ierusalimul cel ceresc! Apoi, venind încoace, din marginea padurii, am auzit toaca de terminare a Vecerniei. Atunci a sosit acel parinte care ne-a spus ca degeaba am venit aici, caci scoala calugariei este la schit, acolo, sus. La sfintirea bisericii noi de la Victoria mi-am dat seama ca din locul acela am plecat în dimineata zilei de Duminica Tomei a anului 1928, la schit. Pe acel teren se înalta biserica închinata hramului de mâine, Nasterea Maicii Domnului. Pr. Ciprian Apetrei: Ne-ati vorbit extraordinar despre momentele deosebite de la începutul vietii monahale de aici, de la Vorona. Ati amintit ca V-ati întâlnit cu oamenii din satul natal al Prea Fericirii Voastre pe care l-ati parasit la vârsta de 13 ani. Ce Va amintiti de satul natal Tocileni si, în acelasi timp, cum era un sat românesc în perioada interbelica?Prea Fericitul Parinte Patriarh TEOCTIST: Dupa ce am cunoscut Schitul si Manastirea de aici, în sinea mea, am asemuit satul acesta, Tocileni, cu un fel de institutie bisericeasca si cu înteleptii lui, centrul fiindu-i biserica cu clopotul ei si tarinile noastre de jur împrejur, care constituiau nu numai puncte de proprietati ale diferitilor locuitori, dar si ca nume. Pentru mine personal, erau ca si cum ai merge într-o tara straina, fiindca având avantajul de a fi multi în familie, trebuia ca fiecare sa îndeplineasca un rost în familie, iar eu mergeam adesea cu mioarele si prin alte locuri. Puritatea si frumusetea negraita a satului meu mi-a ramas model de lucrare crestina. La biserica se mergea în mod firesc, dintr-o nevoie care izvora în mod natural din sufletele noastre. Momentele cele mai vii ale copilariei mele le pastrez în ambianta satului meu de poveste, alaturi de tovarasii de joaca, de vecini si scumpa mea familie de care ma leaga si astazi fire nevazute. Îmi amintesc ca mergând la biserica, având doar doi ani si jumatate, eram purtat în brate de sora mea mai mare, Ileana. Şi era la noi un frumos obicei, o lege nescrisa a satului, de a cere celor mai mari iertare înainte de merge la biserica. Astfel, purtându-ma în brate sale, Ileana s-a aplecat peste un gard de stuf pentru a cere iertare tatalui meu aflat dincolo, într-o gradinita. „Iarta-ma, tatuta, caci mergem la biserica!”, si s-a plecat împreuna cu mine, facând gestul de iertare înainte de a porni catre biserica. Pastrez cu emotie imaginea aceasta si imaginea bisericii de atunci. Când peste ani am restaurat biserica de acolo si am consolidat-o, sfintindu-o mai apoi în sobor, mi s-a parut dintr-o data mica. Atunci era un fel de catedrala unde stateam noi, copiii. Asadar, un sat aidoma unei manastiri, unde, desi existau familii, era o adevarata manastire unde se pastrau legile morale foarte frumos: plângeau împreuna, se îndurerau împreuna când murea cineva, dar se si bucurau împreuna. Deci, satul era ca o adevarata familie în care se pastrau puritatea si valorile morale, astfel încât pentru mine nu a fost o deosebire atât de mare între sat si manastire. În schitul în care am intrat eu era aceeasi munca, acelasi ritm de viata, însa mult mai organizat la schit. Satul constituia un stup de virtuti, de frumuseti morale si de datini foarte frumoase. L-am pretuit si îl voi pretui întotdeauna. M-au impresionat acesti oameni care au fost la mine si cu care am stat de vorba. La rândul lor, acesti oameni au fost foarte miscati si mi-au transmis dorinta lor de a face aici o scoala model, si la Tocileni si la Filipesti, Victoria. Cum am spus, satul acesta ramâne pentru mine imaginea ideala a unei comunitati crestine, traind frumos valorile casatoriei, ale familiei. De aceea, am vrut sa se construiasca biserici, ridicate însa cu multe eforturi, pentru ca unii aprobau iar altii stopau lucrarile.Pr. Ciprian Apetrei: Prea Fericirea Voastra, aveti câteva decenii foarte importante de preotie si o experienta pastorala cu care nu se poate mândri nimeni în lumea crestina în momentul acesta.Prea Fericitul Parinte Patriarh TEOCTIST: A fost datorita, cred eu, educatiei de acasa, din familie. Eu n-am zis "NU" tatalui meu sau fratilor mai mari. Eram o familie saraca, însa bogata în copii. Eu nu am cunoscut distractiile asa cum sunt întelese astazi. Îmi cunosteam responsabilitatile si nu ma dadeam în laturi de la lucru. Şi atunci, datorita acestui fapt, viata nu mi-a fost niciodata grea la manastire, pe unde am fost, de la schit începând - caci acolo eram cu altii mai mari decât mine, cum v-am spus mai înainte, dar pe care, daca îmi spuneau ceva, eu îi ascultam, graiam si ma purtam asa cum mi se spunea, tuturor transmitându-se aceasta ierarhie de valori. Acest lucru a însemnat pentru mine un lucru extraordinar, cunoasterea si respectarea valorilor. Astfel încât, pentru mine, hirotonia în diacon si apoi în preot, a fost un act spiritual, însa întrupat în viata mea, în carnea trupului meu.Pr. Ciprian Apetrei: Prea Fericirea Voastra, îmi amintesc în ziua de 1 iulie, când am venit de la Borzesti la Roman, unde erati în prezenta unui prieten extrem de apropiat sufletului dumneavoastra, Prea Sfintitul Eftimie, ati rememorat momentul hirotoniei în ierodiacon a Prea Fericirii Voastre, iar Prea Sfintitul Eftimie avea o amintire extrem de interesanta. Puteti sa ne spuneti mai mult?Prea Fericitul Parinte Patriarh TEOCTIST: Fiecare moment... adica sunt momente care s-au succedat si pe care le-am trait cu mare intensitate. Atunci, staretul de la manastirea Bistrita ne-a dat recomandare catre episcopul Ilarion Bacaoanul de la Roman, ca sa ma hirotoneasca. Şi m-am prezentat dupa datina, apoi am mers la biserica, în dimineata zilei respective, el fiind însotit de directorul Seminarului, vestitul preot Vlad. Seminarul de la Roman a fost unul din cele mai bune seminarii ale noastre, din cele pe care le-a avut Biserica noastra atunci. Şi parintele acestea, Vlad, mi-a ramas un fel de duhovnic si de prieten al meu, pâna când a murit. Dumnezeu sa-l ierte! El era însotitorul Prea Sfintitului, împreuna cu o alta persoana. M-a impresionat figura Prea Sfintitului Ilarion, care era înalt, era voinic. Dupa savârsirea ritualului diaconiei am mers acasa împreuna, ca sa-mi scrie confirmarea pe adresa, cum ca în ziua de cutare am fost hirotonit. Şi acasa, la chilia lui din incinta Episcopiei, în dreapta, el avea doua camere. Camera din dreapta, unde am intrat noi, era calda, soba fiind aprinsa, caci era iarna, era luna lui ianuarie. Şi el îi zice parintelui director: "Parinte director, sa servim cu o cafea!" Şi el se pleaca - era voinic - se pleaca la soba cu ibricul, la focul care era acolo pregatind cafeaua. În sfârsit, a luat cescuta, a pus-o pe masa - eu, venit de la mânastire, stând cu multa sfiala - si i-a spus directorului seminarului: "Mai, Vlade, mai, trebuie sa-i dam o cafea, ca acesta are sa ajunga om mare! Nu vezi ca-i seminarist si e la Ghenadie, la Bistrita!..." – Ghenadie fiind staretul de la Bistrita, o personalitate în rândul staretilor din vremea aceea, caci altfel era masurata personalitatea decât acum.Pr. Ciprian Apetrei: Prea Fericirea Voastra, dupa ce ati terminat seminarul la manastirea Cernica - si poate avem timp sa evocam si acest lucru - ati facut Facultatea de Teologie, ati avut o perioada despre care poate nu stie prea multa lume. Ati studiat la Universitatea "Alexandru Ioan Cuza" din Iasi, la Facultatea de Litere si Filozofie, asa cum era cunoscuta în epoca, când slujeati si la Catedrala mitropolitana. Şi acum stim, pentru ca Universitatea "Alexandru Ioan Cuza" a hotarât ca în ziua de 13 octombrie sa va confere titlul de "Doctor Honoris Causa" al acestei universitati, ale carei cursuri le-ati parcurs datorita personalitatii deosebite pe care o aveti Prea Fericirea Voastra si pentru a marca momentul deosebit de anul acesta, 90 de ani de viata ai Prea Fericirii Voastre. Cum era Universitatea "Alexandru Ioan Cuza" din Iasi în acea epoca?Prea Fericitul Parinte Patriarh TEOCTIST: Vedeti ca eu am venit la Iasi din postul de diacon de la Patriarhie, în 1945, în luna martie. În 1945 Iasiul era desfigurat complet, Mitropolitul Irineu Mihalcescu nu era sosit din refugiu si era jale mare la Mitropolie! N-aveau geamuri, era carton pus la Mitropolie si, când slujeam si batea vântul, se simtea în toate madularele. Eu trebuia sa intru la rând - miercurea era ziua mea - si mosteneam postul de preot - dupa insistentele celor care m-au determinat sa vin la Iasi. Acolo mi s-a oferit postul unui arhimandrit pe care îl chema tot Teoctist! Aceasta i-a determinat pe ei si chiar si pe Mitropolit sa ma primeasca cu cuvinte de mângâiere, spunându-mi: "Îmi pare bine, parinte Teoctist – caci ma cunostea ca diacon de la Patriarhie - ca vii la Iasi! Îmi pare bine!". Mitropolitul Irineu era înca la Antim, venit din refugiu, de la Govora, zicându-mi: "Îmi pare bine ca mergi, ca s-a prapadit Parintele Teoctist de tifos - pe care l-am cunoscut - un cântaret celebru". Şi mi-a dat ziua lui, de miercuri. Se facea ziua respectiva si apoi mergeai la pomenit dimineata si pe urma eram liber. Şi daca eram liber, atunci în 1946, dupa ce a venit si Mitropolitul la Iasi, m-am înscris la Universitate. Şi mai era un preot din Iasi, Gradinaru, înscris si el, si ne cunosteam, iar el îmi zicea: "Hai, Parinte Teoctist - si alti colegi, pe care îi am si astazi, de atuncea - hai la noi!", ca programa era aceeasi din cea veche, deci litere si filozofie, nu trecusera la socialism în 1946, caci schimbarea s-a facut în 1948. Pâna atunci au fost marii profesori Pavelcu, Bârsanescu, cu scrieri extraordinar de frumoase, Claudian, de asemenea, si multi altii, iar multi, chiar si dintre studenti, vazându-ma acolo singur, îmi dadeau întâietatea cuvenita, cunoscându-ne mai apoi. La înmormântarea Profesorului Bârsanescu eram la Iasi. Se stia ca am fost studentul lui, iar la înmormântarea lui mi s-a dat cuvântul. La fel si la înmormântarea Profesorului Pavelcu, profesorul de psihologie... S-au dus, s-au cam dus toti de atuncea... Şi Mitropolitul Irineu a aflat ca eu sunt înscris si m-a chemat la el. Era o perioada tulbure, 1946, când se tot se vorbea de schimbari de ierarhi, de nu stiu ce, Patriarhul Justinian fiind vicar, cu titlul de Vasluianul, dar nu l-am cunoscut pâna la calugarirea sa la manastirea Cetatuia, urmând hirotonia, toate prezidate de marele Mitropolit Irineu. Ne-am cunoscut apoi, iar faptul ca frecventam cursurile Facultatii de Litere l-a bucurat pe noul Prea Sfintit Justinian, viitorul Patriarh. Dar Mitropolitul Irineu, ca sa revin la el, m-a întrebat despre materii, ce materii sunt si întrebarea fratiei tale. I-am spus materiile asa si zice: "E bine ca au ramas materiile aceleasi". „Şi profesorii, cine sunt profesorii?”, m-a mai întrebat. Dupa care a mers si, într-o gramada de carti pe care le avea el, a ales de-acolo un brat din ele si mi le-a dat. Erau carti în limba franceza si în limba româna, unele de-ale lui chiar, de-ale marelui Mitropolit Irineu Mihalcescu. Şi zice: "Uite, ia-ti cartile astea de la mine la fratia ta, ca-mi pare bine ca este un calugar de aicea, de la noi, la facultate". Da... asa, e o amintire foarte placuta. A fost un moment foarte frumos acesta, pentru mine si pentru unii colegi... Unii din ei s-au prapadit, cu unii ne mai întâlnim si acum. Am avut acces la public; eu si în viata mea si viata de monah, n-am înteles-o, cum spuneam si mai înainte, ca singuratate, ca izolare, dimpotriva, am înteles-o ca viata de comuniune si de comunicare.Pr. Ciprian Apetrei: Prea Fericirea Voastra, în încheiere, as vrea sa transmiteti un mesaj locuitorilor acestor plaiuri frumoase, de la Vorona si din tinutul Botosanilor.Prea Fericitul Parinte Patriarh TEOCTIST: Înseamna ca am ajuns la sfârsit. Ce mesaj as putea sa formulez acum, când ma gasesc în locul nasterii mele? Pentru ca locul acesta, în care ne gasim noi si ne vom gasi poimâine, sâmbata, totdeauna îl socotesc ca un loc al nasterii în viata Bisericii noastre, în slujirea mea, pe care am închinat-o Bisericii. Gândul meu este cel de totdeauna, de a avea credinta în Dumnezeu si de a-ti pastra starea în care esti, în familie, fie ca esti sot, sotie, fiu sau fiica, cu misiunea pe care o ai si calitatea pe care o ai, în comuniune cu parintii si cu ceilalti, cu credinta noastra, cu Sfânta Biserica. Dupa cum în familie trebuie sa comande principiile, valorile, tot astfel trebuie sa facem din familie Biserica de acasa, numita astfel de Sfintii Parinti. Tot asa si noi, fratii mei, în Biserica, avem Biserica din sufletul nostru si Biserica noastra, a tuturor, nu doar a mea. Pentru ca, iata, avem si decazuti, care ne atrag atentia ca, atunci când nu respectam învataturile Bisericii si disciplina Bisericii mai ales, avem cu totii de suferit. Avem mare nevoie acum nu numai de partea economica, ca tara, ca popor si chiar ca Biserica, dar mai ales avem nevoie de iubire unii fata de altii. Lipseste mult iubirea dintre noi, ca frati crestini si surori crestine, si din familie si, recunoastem cu smerenie, recunoastem ca si între noi, slujitorii Bisericii, trebuie mai multa iubire, mai multa încredere si mai multa nadejde ca în fiecare dintre noi vorbeste Duhul Sfânt si vorbeste Domnul nostru Iisus Hristos, al Carui chip îl purtam. Asa sa ne ajute Bunul Dumnezeu! Pilda o avem de aici, din sfânta manastire Vorona, unde, iata, a fost lacas si leagan nu numai de cultura, de istorie, de arta, dar, iata, leagan de sfinti graitori si nevoitori în Dumnezeu, care trebuie sa ne fie pilda în toate zilele vietii noastre.(Text transcris de pe înregistrarea audio si pregatit pentru publicare de catre Pr. Bogdan-Aurel Teleanu, Biroul de Presa al Patriarhiei Române)
Categoria: Actualitate ortodoxa
Data: Jul 29, 2014
Recomandari www.resurse-ortodoxe.ro:
Articole similare
Random Links
Users login
username:
Password:
Calendar
Evanghelia zilei