Athosul este o nevoire continua. Un urias urcus interior. O permanenta Saptamana a Patimilor. De aceea, pelerinul care ajunge in Sfantul Munte doar ca sa vada manastiri, icoane facatoare de minuni si sfinte moaste, fara sa traiasca, fie si o clipa, in inima sa, miracolul descoperirii preaplinului mormantului gol, asemenea mironositelor in dimineata Invierii, nu se poate bucura pe deplin de lumina Athosului. Pentru ca Athosul este stralucitor ca un Paste.Este ceea ce am inteles si eu, ceva mai tarziu, dupa intoarcerea acasa, eu, cel plecat sa cucereasca Muntele Sfant, neprimenit suficient la suflet.   Vine o vreme cand sentimentul ca viata ti s-a preschimbat intr-o neterminata cursa contracronometru te sufoca. Inotul zilnic pe spate pe valurile ei nu-ti mai ofera confort si siguranta. Şi nici suficient nu-ti mai este pentru a supravietui. Şi atunci incepi sa dai din brate haotic, disperat ca nu mai zaresti tarmul. Ca te-a luat curentul si te-a dus in larg, riscand sa te ineci.  In asemenea clipe, simti acut nevoia unei limpeziri. Unui alt fel de raportare la imprejur, la tine insuti, la lume. Şi incepi sa cauti acel ceva care sa te lumineze, sa te readuca si sa te aseze in loc sigur.  Un asemenea prilej mi s-a oferit, cu ceva vreme in urma, si astfel am ajuns sa bat si eu la poarta de apa a Athosului. O intalnire unica, irepetabila, care avea sa rodeasca in inima mea insa ceva mai tarziu.Minunea neinteleasaNu voi vorbi despre ceea ce negresit cine ajunge in Athos vede oricum. Nici despre manastirile si schiturile in care pelerinii se roaga. Nici macar despre albastrul unic al Marii Egee. Nu voi vorbi nici despre pietre sau stanci si nici despre minuni pe care doream sa le traiesc, fara sa inteleg ca acceptarea mea in Sfantul Munte, neprimenit suficient la suflet fiind, era minunea cea mai apropiata pe care o traiam. Voi povesti doar cateva, neintelese pe atunci, intalniri, care aveau sa dea sens mai tarziu pelerinajului, reintoarcerii mele la tarm, dupa nefericita experienta a unui probabil inec fiintial.Prima intalnireIn prima zi in care am intrat in cetatea Athosului, am intalnit pe drumul ce duce la schitul nostru, Prodromu, un calugar care cobora descult pe drumul cu pietre colturoase. A trecut pe langa mine ca un fulger. Cat am intors capul, dupa care s-a topit la cateva sute de metri mai jos, in spuza asfintitului. Atunci nu aveam de unde sa stiu ca el intarziase poate in noaptea trecuta la o raspantie, uitand de sine si de trecerea timpului, adancit pana in crestet intr-o izbavitoare, ziditoare si invingatoare ruga. Aveam sa inteleg lucrul acesta cateva zile mai tarziu, cand faptura lui mi-a revenit fara de stire in fata ochilor si i-am zarit talpile curate, fara nici un fel de zgarieturi. Şi atunci o intrebare mi-a rasarit in mintea-mi ravasita: nu cumva parintele acela nici nu calcase pe pietre, ci pasise doar pe deasupra lor in drumul sau grabit spre chilie, cu sufletul pe taisul unei rugaciuni?...A doua intalnireApropiindu-ma de usa bisericii de la Marea Lavra, am descoperit langa intrare un calugar batran, cu ochii inchisi, asezat intr-un jilt de piatra. Credeam ca doarme. Dar el nu dormea, saracul. Muncea cu rugaciunea la slefuirea sufletului, intr-o tacuta smerenie si acceptata durere fizica. Mi-am dat seama de truda lui cand l-am vazut ridicandu-se si pasind schiopatand pe piatra incinsa, cu picioarele goale, umflate, plesnite de reumatism si guta.  Mai tarziu, am inteles cat de nedesavarsit poate fi sufletul omului, de vreme ce acel batran parinte inca se muncea cu el, clipa de clipa, dupa o viata de asumata asceza, petrecuta intre zidurile de piatra ale manastirii…A treia intalnireAfandu-ma in arhondaricul de la Colciu, am vazut o fotografie cu un parinte athonit care plecase la Domnul. Trupul lui fusese gasit dupa cativa ani intreg, neputrezit, asezat pe un scaun, cu Psaltirea in mana. Asa fusese fotografiat. Cu Psaltirea in mana continuand sa citeasca din ea siesi si ucenicilor. Am fost foarte impresionat atunci, dar dupa aceea am inteles de ce ei, cei chemati, nu ostenesc niciodata sa-L slujeasca pe Mantuitorul…A patra intalnireŞi tot la Colciu, in timp ce coboram spre arsanaua (mic port, n.r.) schitului, intr-un loc din padure, aproape de carare, m-a atins un miros puternic de mir. Atat de puternic, de mi se desfundasera sinusurile. Am crezut ca poate miros florile, buruienile de pe marginea cararii, asa ca am rupt din toate sa ma conving. Dar nici una nu mirosea a mir. Am facut cativa pasi si nu mai mirosea. Am revenit, m-am invartit in jur, invaluit in acelasi miros de rai. La cativa pasi mai incolo, nimic. Am trecut mai departe, fara sa inteleg ce se intampla. Abia acasa, citind un Pateric athonit, m-am dumirit: in marea lor smerenie, parintii imbunatatiti ai Sfantului Munte, cunoscandu-si clipa plecarii la Domnul, se asezau cu de la sine voie intre doua lespezi de piatra pregatite din timp, asteptandu-si acolo sfarsitul. Or, eu tocmai trecusem atunci pe langa moastele unui asemenea sfant, fara sa stiu, fara sa ma inchin si sa sarut pietrisul de sub talpa unde el odihnea intru Domnul… Acum, pot spune ca in Athos am gustat din plin fiorul trait de mironosite cand au descoperit preaplinul mormantului gol. Ca am trait acel pelerinaj ca drum al regasirii, gustand din stralucirea lui mai tarziu, ca dintr-o Inviere, luminat si fericit ca traiesc de atunci o altfel de Golgota, ca un urias urcus interior, ca tarm, in varful caruia ma asteapta un Paste permanent… (Reportaj realizat de Dumitru Manolache si publicat in "Ziarul Lumina" din data de 14 mai 2013)

Categoria: Actualitate ortodoxa

Vizualizari: 609

Id: 30834

Data: May 14, 2013

Imagine: