Lumea in care ne-am nascut ieri nu mai este aceeasi cu cea in care traim astazi. In mod implacabil ea se schimba, si noi odata cu ea. Nici un om nu se scalda de doua ori in acelasi rau!, spunea Heraclid. Ne-o dovedeste periplul prin istoria lumii, din Antichitate pana astazi, la care ne invita istoricul si cercetatorul stiintific Petre Guran. Impreuna cu el vom descoperi ce insemna viata pentru oamenii de acum 3.000 de ani, care n-au cunoscut pe Hristos, si semnificatia ei pentru noi, cei de azi.Societatea antica ilustreaza alegeri foarte diverse in raportul omului fata de viata si moarte. Care era valoarea vietii si a mortii pentru omul antic?In societatile antice nu exista notiunea de drept la viata si demnitate personala, asa cum o in-telegem noi azi. Umanitatea era o notiune foarte fragmentata. Din punctul de vedere al demnitatii umane, un adult era mai mult decat un copil, un barbat mai mult decat o femeie, un cetatean mai mult decat un metec, un om liber incomparabil mai mult decat un sclav. Dincolo de condamnarile la moarte si judecatile sumare, in toate aceste societati se practicau diferite forme de sacrificiu uman. In Atena clasica exista inca acel pharmakos, o fiinta marcata de soarta pentru a reprezenta o umanitate deficienta, un retardat mintal, un schilod sau diform, un criminal, sclav sau prizonier care era intretinut de comunitate pentru a fi executat sau alungat ritual in momente de mare pericol social (foamete, epidemie, razboi). Acesta era aruncat de pe o stanca, ars sau lapidat, dupa ce intai era purtat prin tot orasul pentru a se incarca cu deficientele societatii. La Roma, jocurile de gladiatori sunt un sacrificiu dublat de amuzament. La stramosii nostri daci se practica, de asemenea, sacrificiul uman, voluntar sau impus, cea mai cunoscuta justificare fiind calatoria in lumea de dincolo. Intelegerea vietii este dominata de pesimism, viata este mai degraba o povara decat un dar. In orice caz, comunitatea sta deasupra individului. Siguranta si perenitatea comunitatii sunt mai importante decat fiinta umana izolata, adica individul. Totusi, in Atena democratica a aparut gandirea morala a lui Socrate care a descoperit sinele si a initiat construirea individului, ceea ce in greaca se cheama prosopon, adica chip, fata. Insa urmarea imediata a acestei invataturi care trezea constiinta morala a individului a fost condamnarea la moarte a lui Socrate de catre societatea ateniana. Insa miscarea filosofica, nascuta din scrierile discipolului sau, Platon, n-a putut fi oprita. Curentele de filosofie morala platonice, stoice, cinice, fiecare, au dus putin mai departe reflectia despre om, despre unicitatea individului, despre sensul vietii si despre felul in care poti depasi suferinta. Societatea antica tarzie este deja puternic miscata de aceasta reflectie despre uman si destinul lui special. Paralel cu descoperirea maretiei omului incep sa moara si divinitatile absurde si grotesti ale paganatatii.Traditia iudaica vedea omul ca pe o creatura facuta dupa chipul lui Dumnezeu. Prin ce considerati ca in viziunea iudaica viata era mai pretuita decat la popoarele pagane?In Biblie avem emotionantul episod al sacrificiului lui Isaac, in care suntem pusi intai in fata u-nei situatii aparent absurde. Dumnezeu ii daruieste unui cuplu batran un fiu, ca apoi sa-i ceara tatalui sa-I aduca jertfa unicul fiu nascut miraculos. Emotia si indignarea cititorului contemporan sunt aduse la paroxism, inainte ca Dumnezeu sa-si dezvaluie intentia: exaltarea credintei in sensul superior - ceea ce inseamna rational si drept - al celor cerute de acel Dumnezeu cu care Avraam vorbise. Jertfa umana este substituita cu o jertfa animala, pentru a intelege mai bine ca aceasta isi are originea in jertfa umana. Este prima revelatie istorica si teologica a iesirii de sub blestemul jert-felor umane. Cand fiii lui Iacob vor sa-l omoare pe Iosif, apare deja o inhibitie care seamana cu procesul de dezbatere interna a constiintei morale. Cand Moise prescrie legile ritualice pentru is-raeliti, el dezvaluie si functia tapului ispasitor. In Levitic 16 citim chiar despre un tap care este izgonit in desert ca sa moara purtand pacatele poporului. Dar de fapt, asa cum intelegem pana azi expresia tap ispasitor, este vorba de o jertfa care preia vinovatiile altora, o jertfa inocenta, omorata pe nedrept, dar care este obligata si convinsa sa recunoasca pacate fictive. Aici este vorba de definitia insasi a jertfei umane, pe care o vom regasi in afirmatia lui Caiafa ca mai bine este sa moara un om pentru popor decat poporul intreg (In. 18, 14). In cele din urma, regele David in Psalmul 50 intelege ca jertfele umane nu pot fi o exigenta a unui Dumnezeu care se reveleaza progresiv ca un Dumnezeu al iubirii: Izbaveste-ma de varsarea de sange, Dumnezeule, Dumnezeul mantuirii mele; ...de ai fi voit jertfa, ti-as fi dat; dar arderile de tot nu le vei binevoi. Jertfa lui Dumnezeu este duhul umilit. Incununarea revelatiei vetero-testamentare despre un Dumnezeu opus jertfei se gaseste in Cartea lui Iov si in profetia lui Isaia despre servul Domnului. Iov spune ca Dumnezeu nu defineste dreptatea ca distributie proportionala de pedeapsa si rasplata. Asa-zisii prieteni ai lui Iov vor sa-l transforme in tap ispasitor, vor sa faca din el o jertfa exemplara, condamnata de Dumnezeu prin pierderea puterii financiar-politice si a demnitatii sociale (cap. 17-19), si deci pregatita sa fie sacrificata, numai sa-si recunoasca vina. Or, operatia de culpabilizare a victimei esueaza, Iov spune sunt nevinovat. Iov devine avocatul lui Dumnezeu si respinge rolul tapului ispasitor si mecanismul jertfei umane.Biserica invata ca fiinta umana a fost rascumparata prin jertfa lui Hristos. Care este plusul pe care il aduce crestinismul, incepand cu acordarea libertatii crestinismului de catre Constantin cel Mare? Ce model a oferit in aceasta privinta Imperiul Bizantin?Formula aceasta paulina a jertfei rascumparatoare este foarte delicata si a fost adesea gresit inteleasa. Cine cere jertfa? Tatal? Dar Hristos ne spune Eu si Tatal una suntem (In. 10, 30), si tot Hristos spune mila voiesc, iar nu jertfa (Mt. 9, 13). Atunci cum poate Tatal sa vrea jertfa? Sau poate e stapanitorul acestei lumi cel care cere jertfa? Dar ce poate face acest fals stapanitor de unul singur, in fata lui Dumnezeu? Nimic. El ispiteste si actioneaza prin liberul-arbitru al omului. Omul este cel care cere jertfa, pentru purificarea propriilor pacate. Pentru cei care Il con-damna pe Hristos, El nu este nevinovat. A avut loc o judecata cu doi martori! Este un caz tipic de jertfa umana. Numai ca Hristos spune sunt nevinovat, nu pentru vina Mea Ma condamnati, ci pentru vinovatiile voastre.Istoria a continuat sa lucreze la construirea umanului si dupa Intrupare, tocmai prin apropierea dintre uman si divin pe care a realizat-o Intruparea hristica. Imperiul Roman tarziu, Bizantul, a mai facut inca un pas in sensul recunoasterii persoanei si a dat moralei evanghelice rolul de lege. Dar daca omul se conduce dupa legea din sufletul sau si puterea vointei sale, societatea se condu-ce prin legi care se impun cu forta printre oameni. Chiar daca este evident ca increstinarea puterii romane a dus la o imblanzire a moravurilor societatilor acelor vremuri si la o diminuare a violentei, totusi Imperiul Bizantin a fost o structura de putere. Realizarea acestui imperiu a fost de a permi-te crestinismului evanghelic si patristic sa se exprime in forme autentice.Odata cu Renasterea are loc indepartarea de valorile crestine privind viata si moartea. Pe ce fond a aparut aceasta?Nu explicam nimic daca punem in seama Renasterii indepartarea de valorile crestine. Crestinismul nu a fost o forma de societate pe care Renasterea ar fi dislocat-o. Redescoperirea Antichitatii, multumita intelectualitatii bizantine emigrate in Italia, reflectia filosofica asupra umanului au imbogatit gandirea Occidentului medieval. In acelasi timp, Renasterea este terenul celor mai patimase razboaie religioase. Evangheliile nu-si dusesera pana la capat opera de dezvaluire a legilor nedrepte ale socialului, de eliberare a persoanei de sub tirania societatii. Europa clasicismu-lui continua opera de dezvaluire a Evangheliilor: cine scoate sabia de sabie va muri. Rezultatul final a fost inventarea drepturilor omului.Care sunt repercusiunile Renasterii asupra societatii contemporane?Ceea ce vreti sa aflati dvs. acum este cum se sfarseste aventura istorica a umanului: caderea individului in sine, interioritatea ca abis al eului. Sa lasam deoparte Renasterea. Redefinirea umanului in secolul XX a avut loc in contextul celor mai teribile conflicte militare din istoria omenirii si al celor mai socante forme de violenta: razboiul total si regimurile politice totalitare. Aici se inscrie adevaratul moment de inflexiune al omului modern. Toate sacrificiile umane ale so-cietatilor anterioare s-au vazut recapitulate in acest sangeros secol XX, care poate fi citit ca o ne-sfarsita scena de linsaj colectiv. Umanitatea trezita din betia sangelui a luat-o la fuga de sine insasi printr-un hedonism ale carui limite se materializeaza in spasmul final al supradozei. Omul nou este un individ care se razbuna pe societatea drapata in utopie, eutanasiindu-si predecesorii si avortandu-si succesorii, respingand orice raspundere sociala. Redefinirea umanului ca drept ex-clusiv al individului titular al clipei istorice este o deriva autodefinita fara viitor. Nici avortul, nici eutanasia (sau in forma sa mai cruda abandonarea batranilor), nici homosexualitatea nu sunt o inventie a modernitatii. In Grecia clasica se practica pruncuciderea selectiva, mai ales a fetelor, daca se nasteau in exces intr-o familie sau comunitate, iar in alte societati antice, expulzarea batra-nilor. Societatile crestine au avut marele merit ca au integrat in sanul lor aceste categorii lipsite de aparare. Dreptul la viata a insemnat in primul rand dreptul de a nu fi omorat. Dar atunci cand gestul de aparare s-a transformat in pedeapsa capitala pentru agresor, orizontul de asteptare al Evangheliei a fost depasit. Cum nici Evul Mediu nu este o societate care sa fi realizat integral E-vanghelia, nici lumea noastra contemporana nu este lipsita de lumina Evangheliei. Pana la per-secutiile finale, o societate a libertatii este contextul in care si raspunderile sunt asumate pana la capat, iar rabdarea dragostei, lasata sa rodeasca. (Articol realizat de Diac George Aniculoaie si publicat in "Lumina de Duminica" din data de 3 februarie 2013)

Categoria: Actualitate ortodoxa

Vizualizari: 769

Id: 28101

Data: Feb 3, 2013

Imagine: