Predica Preafericitului Parinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane la Duminica a VII-a dupa Rusalii(Vindecarea a doi orbi si a unui mut din Capernaum):

'In vremea aceea, pe cand trecea Iisus, doi orbi se tineau dupa El strigand si zicand: Miluieste-ne pe noi, Fiule al lui David! Iar dupa ce a intrat El in casa, au venit la El orbii si Iisus i-a intrebat: Credeti ca pot sa fac Eu aceasta?

Zis-au Lui: Da, Doamne! Atunci S-a atins de ochii lor, zicand: Dupa credinta voastra fie voua! Şi s-au deschis ochii lor. Iar Iisus le-a poruncit cu asprime, zicand: Vedeti, nimeni sa nu stie. Dar ei, iesind, L-au vestit in tot tinutul acela. Şi plecand ei, iata au adus la El un om mut, avand demon. Şi, fiind scos demonul, mutul a grait. Iar multimile se minunau, zicand: Niciodata nu s-a vazut asa ceva in Israel. Dar fariseii ziceau: Cu domnul demonilor scoate pe demoni. Şi Iisus strabatea toate cetatile si satele, invatand in sinagogile lor, propovaduind Evanghelia Imparatiei si vindecand toata boala si toata neputinta in popor.' (Matei 9, 27-35)

Evanghelia Duminicii a VII-a dupa Rusalii ne arata ca Mantuitorul Iisus Hristos savarsea binele din iubire milostiva pentru oameni. De aceea, nu cauta lauda de la oameni si nu Se tulbura de rautatea fariseilor care-L invidiau si-L denigrau. Astfel, Hristos Domnul ne invata sa savarsim binele, chiar daca unii ne invidiaza si ne critica.

Intrucat Sfantul Vasile cel Mare a descris cu multa intelepciune patima invidiei ca fiind o boala care distruge sufletul invidiosului si denigreaza pe nedrept pe oamenii virtuosi, consideram folositoare publicarea omiliei sale despre invidie1, ca predica tematica la Duminica a VII-a dupa Rusalii.

I

'Bun este Dumnezeu si datator de bunatati celor vrednici; rau este diavolul si facator a tot felul de rautati. Dupa cum lipsa de invidie vine de la Cel bun, tot asa invidia urmeaza diavolului.

Sa ne pazim deci, fratilor, de patima invidiei, ca nu cumva sa ajungem partasi faptelor celui potrivnic si sa fim osanditi odata cu el. Daca cel mandru sufera aceeasi osanda ca si diavolul, cum va scapa invidiosul de pedeapsa pregatita diavolului?

Nu se naste in sufletele oamenilor o patima mai pierzatoare decat invidia; supara foarte putin pe cei din jur, dar pricinuieste in primul rand un rau personal celui stapanit de aceasta pornire nestapanita. Dupa cum rugina mananca fierul, tot asa si invidia roade sufletul invidiosului. Dar, mai bine spus, dupa cum viperele, potrivit spuselor oamenilor, mananca, la nasterea lor, pantecele care le-a zamislit2, tot asa si invidia obisnuieste sa sfasie sufletele celor care au odraslit-o.

Invidia este o intristare pentru bunastarea aproapelui. Din aceasta pricina pe invidios niciodata nu il paraseste nici supararea, nici mahnirea. A rodit mult tarina vecinului? Este plina casa vecinului de tot ce-i trebuie pentru viata? Nu-l paraseste veselia? Ei bine, toate acestea intretin boala si maresc durerea invidiosului. Asa ca se aseamana cu un om gol, lovit din toate partile. Este cineva voinic, sanatos? Starea lui il raneste pe invidios! Este altul mai frumos la chip? Alta rana pentru invidios! Cutare depaseste pe multi prin talentele sale? Este cineva cinstit si admirat pentru intelepciunea si darul vorbirii? Este un altul bogat, ii place nespus sa daruiasca si sa impartaseasca din averea sa pe cei saraci? Este laudat mult de cei carora le face bine? Ei bine, toate acestea sunt lovituri si rani care-l lovesc drept in inima. Şi grozavia bolii sta in aceea ca nu poate sa si-o marturiseasca; dimpotriva, sta cu capul aplecat, cu ochii in pamant, este buimac, plangaret, mistuit de rautate. Daca-l intreaba cineva de ce sufera, ii e rusine sa-si marturiseasca tot chinul sufletului si sa spuna: 'Sunt un invidios si un amarat; ma roade fericirea prietenului meu; bunastarea fratelui meu ma face sa plang de durere; nu pot suferi sa vad faptele bune ale altora; orice bunastare a altui om ma face nenorocit!' Asa ar grai daca ar vrea sa spuna adevarul. Dar nu vrea sa marturiseasca nimic din toate chinurile lui; tine boala in adancul sufletului si boala ii roade incetul cu incetul maruntaiele si-l topeste.

II

Nici nu cauta doctor pentru boala lui, dar nici nu poate sa descopere un leac vindecator, desi sunt pline Scripturile de astfel de leacuri. Asteapta o singura usurare a bolii lui: sa vada caderea unuia dintre cei invidiati. Ura i se termina numai cand il vede pe cel invidiat nefericit din fericit cum era; cand vede ajuns vrednic de mila pe cel admirat de toata lumea. Numai atunci se impaca cu el, numai atunci ii este prieten, cand il vede lacrimand, cand il vede jelind. Nu se bucura cu cel vesel, dar plange cu cel indurerat. Il caineaza ca i s-a schimbat soarta, ca a cazut intr-o stare atat de jalnica; ridica in slava cerului, prin cuvinte, starea lui fericita de mai inainte nu din dragoste de om, nici din simpatie, ci pentru a-i face si mai grea nenorocirea. Pe copil il lauda dupa ce a murit si-l slaveste cu nenumarate elogii, ca era frumos la chip, ca era destept, ca era destoinic in toate; daca ar trai, n-ar intrebuinta un limbaj atat de elogios. De vede insa ca si altii il acopera cu laude, se schimba iarasi si pizmuieste pe cel mort. Invidiosul admira bogatia altuia dupa ce-a pierdut-o; lauda si preaslaveste frumusetea, vigoarea si sanatatea cuiva, dupa ce s-a imbolnavit. Şi, pe scurt, invidiosul este dusman al celor prezente, dar prieten al celor pierdute.

III

Ce poate fi mai pierzator decat aceasta boala? Este distrugerea vietii, ruina firii, vrajmasa a darurilor dumnezeiesti, impotrivire fata de Dumnezeu. Cine l-a pornit pe demon, incepatorul rautatii, la razboi impotriva oamenilor? Oare nu invidia? Prin invidie demonul s-a aratat pe fata luptator impotriva lui Dumnezeu; s-a maniat pe Dumnezeu din pricina marilor daruri date de Dumnezeu omului; si, pentru ca n-a putut sa se razbune pe Dumnezeu, s-a razbunat pe om.

Şi Cain, cel dintai ucenic al diavolului, s-a purtat la fel. Diavolul l-a invatat si invidia, si uciderea, surori una cu alta intru nelegiuire, pe care si Pavel le-a alaturat prin cuvintele: 'Sunt plini de invidie, de ucidere'3. Ce a facut Cain? A vazut cinstea data de Dumnezeu fratelui sau si s-a aprins de gelozie; a omorat pe cel cinstit de Dumnezeu, spre a lovi pe Cel ce l-a cinstit. Pentru ca nu putea sa lupte cu Dumnezeu, a schimbat lupta impotriva lui Dumnezeu in ucidere de frate. (…)

Un astfel de om a fost Saul, care a prefacut in pricina de lupta impotriva lui David marile binefaceri primite de la acesta. (…)

Invidia este un fel de dusmanie care se poate inlatura cu foarte mare greutate. Pe scurt, binefacerile imblanzesc pe dusman; pe invidios, insa, si pe rautacios, binefacerea facuta lui il intarata si mai mult. Şi cu cat i se face mai mult bine, cu atat se revolta mai mult, se supara si se arata mai nemultumit. Şi este mai mare durerea pricinuita de faptul ca binefacatorul are putinta sa-i faca bine decat multumire de pe urma binefacerilor primite.

Pe care fiara n-o depasesc invidiosii prin rautatea lor? Pe care animal neimblanzit nu-l intrec in salbaticie? Cainii se imblanzesc daca le dai de mancare; leii devin supusi daca sunt ingrijiti; invidiosii insa se salbaticesc si mai mult daca li se poarta de grija.

IV

Cine l-a facut rob pe Iosif, care era liber prin nastere? Oare nu invidia fratilor sai? Cu acest prilej este vrednic sa te minunezi de nebunia acestei boli. (…) Prin randuiala lui Dumnezeu insa, viclenia lor s-a intors impotriva lor. Ca, prin fapta cu care socoteau ca impiedica prezicerea, prin aceea au deschis drumul implinirii viselor. Intr-adevar, daca n-ar fi fost vandut, n-ar fi ajuns in Egipt, n-ar fi cazut, datorita curatiei lui, prada uneltirilor femeii desfranate, n-ar fi fost aruncat in temnita, nu s-ar fi imprietenit cu slujitorii lui Faraon, n-ar fi talmacit visele in urma carora a primit conducerea Egiptului si nu i s-ar fi inchinat fratii lui, veniti la el din pricina lipsei de grau4.

Treci cu mintea la cea mai mare invidie care a luat nastere cu prilejul celei mai mari fapte din istoria lumii; este vorba despre invidia provocata de furia iudeilor impotriva Mantuitorului. Pentru ce L-au pizmuit? Pentru minunile Lui! Ce scop au avut minunile Lui? Mantuirea celor din nevoi! Flamanzii erau hraniti, si Cel care-i hranea era prigonit si dusmanit; mortii erau inviati, si Cel ce le dadea viata era privit cu ura; demonii erau alungati, si se uneltea impotriva Celui care poruncea demonilor; leprosii erau curatiti, schiopii umblau, surzii auzeau si orbii vedeau, iar Binefacatorul era alungat. In cele din urma, au dat mortii pe Cel care a daruit viata, au batut cu bice pe Izbavitorul oamenilor si au osandit pe Judecatorul lumii. Pana acolo au adus rautatile invidiei!

Şi cu aceasta singura arma, incepand de la facerea lumii si pana la sfarsitul veacului, pe toti ii hraneste si pe toti ii doboara diavolul, distrugatorul vietii noastre, el, care se bucura de pierderea noastra, el, care a cazut prin invidie si vrea sa ne doboare si pe noi impreuna cu el prin acelasi pacat.

Intelept a fost, deci, Solomon, care n-a ingaduit sa cineze cu omul invidios5. Prin tovarasia la cina, inteleptul Solomon lasa sa se inteleaga toate legaturile din viata. Ca, dupa cum trebuie sa avem grija de a indeparta cat mai mult de foc materialele usor de aprins, tot asa trebuie, atat cat este cu putinta, sa nu avem legaturi de prietenie cu oamenii pizmasi, pentru a ne aseza inafara sagetilor invidiei. Intr-adevar, nici nu este cu putinta de a veni in alt chip in contact cu invidia decat daca ne apropiem de ea prin legaturi de prietenie. Ca, dupa cuvintele lui Solomon, 'orice om este invidiat de prietenul lui'6. Şi asa este, scitul nu este pizmuit de egiptean, ci de unul de acelasi neam cu el; iar intre cei din acelasi neam, fiecare este pizmuit nu de oameni necunoscuti, ci de cunoscutii lui; iar dintre cunoscuti, invidia ia nastere intre vecini, intre cei de aceeasi meserie si, in general, intre cei care sunt in cele mai stranse legaturi; si iarasi, dintre acestia, invidia isi face loc intre cei de aceeasi varsta, intre neamuri, intre frati. Pe scurt, invidia este o boala a prieteniei, dupa cum malura este boala graului. Singurul lucru vrednic de lauda in aceasta patima este ca invidia ajunge cu atat mai impovaratoare pentru invidios, cu cat este cultivata mai mult. Dupa cum sagetile aruncate cu putere se intorc asupra celui care le-a aruncat daca se izbesc de ceva tare si rezistent, tot asa si pornirile invidiei nu supara deloc pe cel invidiat, ci sunt rani tocmai pentru invidios. Care om a micsorat cu ceva prin invidie calitatile si bunurile aproapelui sau? Invidiosul se pierde pe el insusi, topindu-se de intristare. Cei care sufera de boala invidiei sunt socotiti mai distrugatori chiar decat animalele veninoase; acestea introduc veninul cu ajutorul unei rani, iar acesta putrezeste incetul cu incetul partea ranita; invidiosii insa, dupa parerea unora, vatama chiar numai prin cautatura, incat trupuri sanatoase, in puterea si in floarea varstei, deocheate de ei, se topesc si dintr-odata se prapadeste tot trupul, ca si cum ar izvori din ochii invidiosilor un curent distrugator care ruineaza si strica. Eu insa resping aceasta parere ca pe o parere populara, raspandita de babe printre femei; dar spun ca demonii, uratorii binelui, cand gasesc inclinari potrivite scopurilor lor, le folosesc in tot chipul dupa propria lor vointa; in acest chip se folosesc si de ochii invidiosilor, spre a le sluji vointei lor7. Daca lucrurile stau asa, nu te cutremuri oare, facandu-te slujitorul demonului distrugator, ci, dimpotriva, primesti sa puna stapanire pe tine patima invidiei, prin care ajungi nu numai dusmanul celor care nu te-au nedreptatit cu nimic, dar si dusmanul bunului si neinvidiosului Dumnezeu?

V

Sa fugim de acest pacat de nesuferit. Invidia este invatatura sarpelui, nascocirea demonilor, samanta dusmanului, arvuna iadului, piedica evlaviei, cale spre gheena, lipsire de Imparatia cerurilor.

Invidiosii se cunosc oarecum dupa fata. Privirea le este uscata si lipsita de stralucire, obrazul posomorat, sprancenele incruntate, sufletul tulburat de patima, fara putinta de a judeca adevarat lucrurile. Pentru ei fapta virtuoasa nu este vrednica de lauda, talentul oratoric nu-i impodobit cu buna-cuviinta si eleganta retorica; pentru ei nimic nu este vrednic de urmat si de slavit. Şi dupa cum vulturii se indreapta spre locurile rau mirositoare, trecand in zborul lor peste multe livezi si peste multe locuri incantatoare si bine mirositoare, si dupa cum mustele trec pe langa lucrurile sanatoase si se grabesc spre rani, tot asa si invidiosii nu dau nici o atentie faptelor stralucite si marete din viata, ci se opresc asupra celor putrede. Daca se intampla sa greseasca cineva cu ceva, cum e cazul cu multe dintre faptele oamenilor, apoi aceasta greseala o fac cunoscuta cu intentia de a caracteriza prin ea pe cel care a savarsit-o, ca si caricaturistii care fac portretele celor pictati luand ca o caracteristica generala nasul lor stramb sau o cicatrice, sau vreo schilodire provenita fie din nastere, fie de pe urma vreunei boli. Invidiosii sunt grozavi in a batjocori faptele vrednice de lauda prin rastalmacirea data lor, sunt destoinici in a calomnia virtutea, infatisand-o prin viciul cu care se invecineaza. Pe cel curajos il numesc obraznic, iar pe cel cuminte si infranat, nesimtitor; pe cel drept il numesc om fara de inima, iar pe cel chibzuit, viclean. Pe cel marinimos il barfesc ca pe un om de prost-gust, iar pe cel cu inima larga, ca pe un risipitor; si, dimpotriva, pe cel econom il numesc zgarcit. Pe scurt, invidiosul nu se sfieste de a da oricarui fel de virtute numele viciului potrivnic virtutii.

Ce vom face? Vom margini cuvantarea noastra la acuzarea acestui viciu? Aceasta insa ar insemna sa vindecam boala numai pe jumatate. Nu este fara de folos, intr-adevar, a arata celui stapanit de acest pacat cat este de mare boala sa, spre a-l face sa si-o ingrijeasca dupa cum merita. A-l lasa insa aici, fara a-l povatui spre o insanatosire deplina, inseamna a-l lasa pe cel suferind prada bolii.

Ce vom face deci? Cum vom proceda ca de la inceput sa nu puna stapanire pe noi aceasta boala sau, daca ne stapaneste, sa scapam de ea?

Mai intai, sa nu socotim mare si extraordinar cele omenesti: nici bogatia pe care o au unii oameni, nici slava, care piere, nici bunastarea trupului. Ca noi nu numim bunuri lucrurile trecatoare; noi suntem chemati sa ne impartasim de bunurile cele vesnice si adevarate. Daca vom cugeta asa, atunci bogatasul nu mai este de invidiat din pricina bogatiei sale, inaltii demnitari nu mai sunt de pizmuit din pricina marii lor dregatorii, nici cel puternic, din pricina tariei trupului lui, si nici cel intelept, din pricina superioritatii lui intelectuale. Toate acestea sunt, in mainile celor care le intrebuinteaza bine, numai niste mijloace pentru savarsirea virtutii; fericirea nu sta in ele; dar cel care le intrebuinteaza in chip rau este un om vrednic de mila, ca si cel care se raneste de bunavoie cu sabia pe care a primit-o ca sa se apere de dusmani. Daca omul intrebuinteaza aceste daruri bine si dupa dreapta judecata si este administrator al bunurilor primite de la Dumnezeu, fara sa le pastreze pentru propria sa desfatare, atunci este vrednic de a fi laudat si iubit si pentru iubirea de frati, si pentru darnicia firii lui.

Un altul se distinge prin desteptaciunea sa, este un orator talentat al cuvantului lui Dumnezeu si talmacitor al cuvintelor Sfintei Scripturi. Sa nu invidiezi pe un astfel de om si nici sa nu voiesti sa taca talmacitorul cuvintelor dumnezeiesti daca, prin harul Sfantului Duh, este aprobat si laudat de ascultatori. Caci el este spre binele tau si ti s-a trimis prin acel frate darul invataturii, daca voiesti sa-l primesti. Mai mult, nimeni nu astupa izvorul care curge, nimeni nu-si acopera ochii la lumina soarelui, nici nu le pizmuieste, ci doreste sa se bucure de ele. Pentru ce nu asculti cu bucurie cand curge in biserica din belsug cuvantul duhovnicesc si cand inima evlavioasa izvoraste din harurile Duhului? Pentru ce nu primesti cu multumire folosul ce-l ai in urma acestor daruri? Te musca insa aplauzele ascultatorilor si ai voi sa nu se foloseasca nimeni si sa nu fie nimeni care sa laude? Cum iti vei dezvinovati o astfel de purtare in fata Judecatorului inimilor noastre?

Trebuie sa consideram binele sufletesc ca o frumusete naturala. Trebuie sa iubim si sa pretuim si pe cel care are multa bogatie, ca si pe cel cu functie inalta sau cu sanatate trupeasca, daca le intrebuinteaza dupa dreapta judecata, socotindu-le mijloace obstesti de trai, cand da, de pilda, cu inima larga din averea sa celor lipsiti, cand isi pune trupul in slujba celor bolnavi, cand socoteste toata averea sa nu atat a lui, cat mai mult a oricarui om in nevoie. Dar pe un om care nu intrebuinteaza asa aceste mijloace obstesti de trai, pe el trebuie sa-l socotim mai degraba nenorocit decat de invidiat, ca pe unul ce are mai multe prilejuri de a fi rau, caci prisosul mijloacelor de trai si de bogatie este spre pierderea lui. Daca bogatia ajunge un mijloc pentru savarsirea nedreptatii, atunci bogatul este vrednic de plans; dar daca bogatia este pusa in slujba virtutii, atunci nu mai poate da loc invidiei, ca foloasele bogatiei sunt puse in chip obstesc la indemana tuturor, afara numai daca cineva, din pricina marii lui rautati, pizmuieste propriul sau bine.

Şi, pe scurt, daca te ridici cu mintea deasupra celor omenesti si privesti la ceea ce este cu adevarat frumos si merita sa fie laudat, atunci niciodata nu vei socoti vrednic de fericit si de invidiat vreunul din lucrurile cele pamantesti si pieritoare. Daca gandesti asa si nu te minunezi de cele lumesti ca de niste lucruri mari, atunci este cu neputinta sa te cuprinda invidia. Dar daca doresti negresit slava si vrei sa te arati mai presus de ceilalti oameni si nu suferi sa fii al doilea - ca si starea aceasta da nastere la invidie -, atunci muta-ti ambitia ta, ca pe un curent de apa, spre dobandirea virtutii. Nu cauta sa te imbogatesti cu orice pret si nici sa fii cu bun nume in lucrurile lumesti. Toate acestea nu stau in puterea ta. Dimpotriva, cauta sa fii drept, curat sufleteste si trupeste, intelept, curajos si rabdator in suferintele pentru credinta. Lucrand asa, te mantuiesti si pe tine insuti si vei avea stralucire mai mare pentru niste bunuri mai mari. Da, virtutea sta in puterea noastra si poate fi dobandita de omul sarguitor; belsugul de avutie, insa, frumusetea trupului si inaltimea functiilor nu stau in puterea noastra. Asadar, daca virtutea este un bun mai mare si mai durabil si daca toti marturisim ca este de preferat, inseamna ca trebuie s-o urmam. Dar este cu neputinta sa se nasca in sufletul nostru virtutea, daca sufletul nu ne e curatit de celelalte patimi si, inainte de toate, de invidie.

VI

Nu vezi cat de mare rau este fatarnicia? Şi ea este un rod al invidiei. Ca duplicitatea de caracter se naste in oameni mai ales din pricina invidiei, cand tin in adancul sufletului ura, iar fata lor e colorata de dragoste, ca si stancile din mare care, acoperite de putina apa, sunt pentru corabierii care nu se feresc de ele un rau neprevazut.

Asadar, daca de pe urma invidiei curg fara incetare peste noi, ca dintr-un izvor, moartea, pierderea adevaratelor bunatati, instrainarea de Dumnezeu, tulburarea legilor si, in acelasi timp, rasturnarea tuturor bunurilor din viata, sa ascultam pe apostoli si 'sa nu alergam dupa slava desarta, intaratandu-ne unii pe altii si pizmuindu-ne unii pe altii'8, ci mai degraba sa fim 'buni, milosi, iertandu-ne unii pe altii, dupa cum si Dumnezeu ne-a iertat pe noi, in Hristos Iisus'9, Domnul nostru, Caruia slava inaltam impreuna si Tatalui si Sfantului Duh, in vecii vecilor. Amin!'

note

1 Cf. Sfantul Vasile cel Mare, Omilii si cuvantari, PSB 1, serie noua, Omilia a XI-a, Despre invidie, Editura Basilica a Patriarhiei Romane, Bucuresti, 2009, pp. 188-197. Au fost omise doar unele pasaje explicative.

2 Dupa Herodot Istorii 3, 109, viperele si serpii inaripati din Arabia se inmultesc intr-un fel aparte. Femela devoreaza masculul la imperechere, insa va sfarsi ea insasi prada progeniturilor care isi razbuna tatal, devorand la nastere pantecele mamei. Evident, Herodot ofera o istorie fabuloasa, plecand de la realitatea ca majoritatea speciilor de vipere sunt vivipare (nasc pui vii). (n. A.M.)

3 Romani 1, 29.

4 Facerea 39-45.

5 Proverbe 23, 6.

6 Eclesiasticul 4, 4.

7 Sfantul Vasile pune deochiul pe seama actiunilor demonice. Biserica Ortodoxa are rugaciune pentru deochi (cf. Molitfelnic). (n. A.M.)

8 Galateni 5, 26.

9 Efeseni 4, 32.

Categoria: Actualitate ortodoxa

Vizualizari: 1037

Id: 23414

Data: Jul 21, 2012

Imagine: