În ziua de praznuire a Sfintilor Martiri Brâncoveni, Sâmbata, 16 august 2014, de la orele 8:30, Preafericitul Parinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române împreuna cu alți ierarhi, va sfinți pictura noua si va binecuvânta lucrarile de la biserica Sfântul Gheorghe Nou din Bucuresti, una dintre cele mai reprezentative ctitorii brâncovenesti în care se pastreaza moastele Sfântului Voievod Martir Constantin Brâncoveanu.În continuare, de la orele 9.30, Patriarhul României va oficia Sfânta Liturghie pe un podium special amenajat lânga biserica Sfântul Gheorghe Nou, înconjurat de un sobor de ierarhi români si ierarhi delegati ai Patriarhiei Ecumenice a Constantinopolului, Patriarhiei Alexandriei, Patriarhiei Antiohiei, Patriarhiei Ierusalimului si Patriarhiei Georgiei, Biserici pe care le-a ajutat mult Sfântul Constantin Brâncoveanu. La sfârsitul Sfintei Liturghii, se va da citire Actului sinodal comemorativ la împlinirea a 300 de ani de la moartea martirica a Sfintilor Brâncoveni.La kilometrul 0 al României, în inima capitalei tarii, se afla Biserica „Sfântul Gheorghe“-Nou, ctitorie brâncoveneasca si loc de odihna vesnica pentru domnitorul martir.

„Mare si minunata si frumoasa manastire“

Exista numeroase marturii, atât despre biserica rezidita de Constantin Brâncoveanu, cât si despre lacasurile precedente, în special în cronicile vremii. Radu Greceanu vorbeste despre „chiliile hanului den manastirea lui Sfeti Gheorghe de aicea den Bucuresti, care era facute mai de demult s…t iar dupa aceia cându au fost în zilele marii-sale lui Costandin-voda, dupa al saptelea an den domniia marii-sale, apucatu-s-a mariia-sa cu multa nevointa si cu mare cheltuiala de au facut pa deasupra celorlalte altu rându de chilii foarte bune si boltite jur-împrejur, si case patriersesti deosebi, si altu rând de case egumenesti foarte bune cumsacade, precum sa si vad, care în trei ani acestea toate s-au facut“. Ulterior, în 1705 (al 17-lea an al domniei), observând ca „biserica lui Sfeti Gheorghe“ era „mica si întunecoasa si nefiindu de potriva hanului, carele împrejurul ei era“, „ca un milostiv si iubitor de a face pomeni, bine au voit si den temelie acea biserica stricându-o, au radicat o mare si minunata si frumoasa manastire“. Pâna a fi refacuta de Brâncoveanu, biserica era „veche foarte, zidita da un boier anume Dobrus Banul“. Un an mai târziu „s-au ispravit de toata zidirea si învelisul si cu toate cele den afara câte trebuiescu, frumoasa si marea manastire a lui Sfeti Gheorghe de aici den Bucuresti“. Astfel s-a înaltat, prin grija domnitorului martir, „zidire foarte iscusita si minunata, înfrumusetând-o pa dânlauntru cu frumoase zugravele cu minunata tâmpla, cu icoane iscusite, cu pardoseala tot da marmura, luminoasa, dasfatata, lucru care altul într-acest pamânt n-au facut. Facutu-i-au si frumoase si scumpe odajdii si alte sfinte odoara tot da argint si cu alte multe si bune lucruri si venituri o au înzestrat“.Tot cronicarul Radu Greceanu descrie si ceremonia târnosirii Bisericii „Sfântul Gheorghe“-Nou din Bucuresti, la 29 iunie 1707, în al 19-lea an de domnie. Într-un articol publicat în Ziarul Lumina din data de 23 aprilie 2014, parintele paroh Emil Nedelea Caramizaru, parohul Bisericii „Sfântul Gheorghe“-Nou din Bucuresti, descria solemnitatea evenimentului, asa cum reiese din documentele cercetate: „Sfintirea Bisericii «Sfântul Gheorghe»-Nou din Bucuresti a constituit un moment stralucit si de referinta. Constantin Voda Brâncoveanu i-a invitat pe toti patriarhii Orientului la sfintire, în special pe Hrisant al Ierusalimului, urmasul lui Dositei dupa anul 1707. Domnitorul a tinut ca ceremonia sfintirii sa fie de o stralucire imperiala, în virtutea pretentiei ca prin înrudirea cu Cantacuzinii este mostenitor de drept al Imperiului Bizantin. Aceasta pretentie se oglindea în modul de guvernare, în vestimentatie, în ceremonialul bisericesc, în viata de la Curte si în arta bizantina. Sfintirea Bisericii «Sfântul Gheorghe»-Nou a fost apoteoza operei constructive a lui Constantin Brâncoveanu. Monumentalitatea slujbei, însemnatatea înaltelor personalitati bisericesti care au oficiat slujba de sfintire si cântarile care s-au înaltat sub boltile impunatoarei biserici au imprimat o solemnitate imperiala evenimentului“.Tot din scrieri de arhiva putem reproduce si aspectul initial al ctitoriei brâncovenesti. Patrunderea în incinta manastirii se facea printr-o poarta de lemn, cu doua canaturi captusite cu tabla. Deasupra acestei porti domina un foisor construit din zid, cu acoperisul învelit cu olane, peste care se înalta o cruce. Constructia era înzestrata cu trei clopote, cel mai mare reproducând, prin dangat, numele ctitorului: Bran-co-van. Foarte important este faptul ca Doamna Maria Brâncoveanu, credincioasa vaduva a domnitorului martirizat la Istanbul împreuna cu cei patru fii si cu sfetnicul Ianache, a stramutat, în mare taina, osemintele mucenicesti ale voievodului în Biserica „Sfântul Gheorghe“-Nou, în anul 1720. Apoi a asezat deasupra mormântului o frumoasa candela lucrata în argint filigranat, iar pe marginea de sus a bulbului din mijloc a lasat o inscriptie cu litere chirilice, însemnând de fapt pisania pe care nu a putut sa o scrie pe piatra de marmura a mormântului: „Aceasta candela, ce s-au dat la Sveti Gheorghie cel Nou, lumineaza unde odihnesc oasele fericitului domn Io Constantin Brâncoveanu Basarab Voievod si iaste facuta de Doamna marii sale Mariia, carea si Mariia sa nadajduiaste în Domnul, iarasi aici sa i sa odihneasca oasele. Iulie, în 12 zile, leat 7228 (1720)“. Cercetarile arheologice efectuate dupa anul 1950 au demonstrat, fara tagada, ca sub unul dintre mormintele domnesti din naosul bisericii se afla osemintele mucenicesti ale domnitorului ctitor.

Un lacas greu încercat de vicisitudinile vremii

Din nefericire, vicisitudinile vremii au dus la deteriorarea iremediabila a întregului ansamblu. Între calamitati trebuie sa amintim, în primul rând, incendiile care capatau o amploare deosebita din cauza structurii de lemn a constructiilor. Asa s-a întâmplat în ziua de 26 martie 1718, când „de la o casa mica si proasta“ care a luat foc „atâta s-au atâtat foc mare, cât mergând asupra curtii domnesti au ars toate casale, scapând numai cele boltite. Şi trecând foc peste curte, au mersu pâna la margine, arzând si târgul, si manastiri, si case boieresti, si tot ce era înainte“.Incendiul din 1718 a prabusit ziduri înconjuratoare, elementele de structura si de suprastructura din interiorul bisericii, din toate acestea rezultând mult moloz, cenusa si resturi de materiale carbonizate din constructia bisericii si a incintei Manastirii «Sfântul Gheorghe»-Nou. Ansamblul a fost refacut, însa dupa numai 20 de ani a avut loc un cutremur devastator: „Dupa efectuarea reparatiilor, biserica si hanul si-au reluat viata cu si mai multa vioiciune decât în trecut, pâna la 31 mai 1738. La acea data a avut loc un cutremur de pamânt care i-a înspaimântat pe locuitorii Bucurestiului. Cu acel prilej s-a stârnit un vacarm apocaliptic. Clopotele bisericilor bateau singure, multe biserici ale orasului s-au prabusit, boltele s-au ruinat si ele, împreuna cu zidurile manastirilor si cu locuintele oamenilor. Replicile cutremurului, foarte puternice, s-au repetat zile în sir, pamântul a crapat si din adâncuri a început sa emane un miros înecacios de pucioasa si de praf de pusca. Nu au scapat de avarii nici Manastirea «Sfântul Gheorghe», nici palatul domnesc, ale carui ziduri au crapat.Întreg secolul al XVIII-lea este marcat, în istoricul bisericii, de calamitati, în special incendii si cutremure. Cu toate acestea, ansamblul continua sa fie un reper monumental în arhitectura bisericeasca a orasului Bucuresti din prima jumatate a secolului al XIX-lea. Accesul în biserica se facea si în anul 1845 printr-o poarta cu doua canaturi din lemn, captusite cu tabla de fier, cu acoperis învelit cu olane, si având functie de clopotnita, pentru ca era înzestrat cu trei clopote. Parintele paroh afirma ca „aspectul exterior al bisericii, asa cum este descris într-o cartografie din octombrie 1845, continua sa fie monumental. Pridvorul avea douasprezece coloane din piatra. Fatadele exterioare erau tencuite si spoite în alb. Era acoperita cu olane si deasupra bisericii strajuiau patru cruci de fier. Lumina patrundea în interior prin treisprezece ferestre mari, cu flori lucrate din fier. În interior, biserica pastra pictura realizata de catre Pârvu Mutu. Tâmpla sculptata era poleita cu aur, iar amvonul poleit era construit din lemn“.Asa arata, în linii mari, biserica în primavara anului 1847, când un dezastru a pus din nou la grea încercare hanul toptangiilor, acei negustori angrosisti din incinta Manastirii „Sfântul Gheorghe“. Povesteste parintele Caramizaru: „Abia se terminase reparatia bisericii dupa cutremurul din 1838, când, la 23 martie 1847, în ziua de Pasti, joaca unui copil nesupravegheat al cluceresei Druganeasca din Ulita Franceza avea sa dea foc orasului Bucuresti. Acel copil, slobozind un foc de pistol, care producea pe atunci flacara si fum, a aprins interiorul camerei datorita folosirii câltilor si a prafului de pusca. A urmat aprinderea scândurilor vechi si a stufului de la streasina casei, focul întinzându-se rapid la întregul acoperis. Restul l-a înfaptuit vântul, care a înclinat flacarile spre casa vecina si de acolo mai departe, la o alta casa vecina. Incendiul s-a extins rapid în trei directii: spre Curtea Veche, spre Lipscani si spre Manastirea «Sfântul Gheorghe». Flacarile s-au repezit si au învaluit mai întâi partea lemnoasa, lipsind de tarie sustinerea clopotnitei si prabusind-o cu tot cu cele trei clopote, întâmplare însotita de zgomot mare si urmata de topirea lor. Pârjolul s-a întins si asupra Palatului patriarhal, care ardea ca o torta uriasa, asupra cancelariei cu documentele si apoi asupra bisericii. Incendiul izbucnit la 23 martie 1847, în sarbatoarea Pastilor, a ramas în istorie sub denumirea de «Focul cel mare». Timp de cinci zile flacarile s-au învolburat spre cer, acoperind soarele cu nori de fum si cenusa. În mijlocul darâmaturilor înnegrite de foc si fum se afla incinta asezamântului de la «Sfântul Gheorghe»-Nou, o imensa curte pustiita de case, pe alocuri de ziduri fragmentate, cu o biserica ciuntita de turle, acoperisul naruit si cu stâlpi prabusiti peste mormântul sacru al marelui voievod martir Constantin Brâncoveanu“.

Biserica revine la aspectul brâncovenesc de odinioara

O noua refacere a ansamblului bisericesc a început câtiva ani mai târziu, în timpul domniei lui Barbu Ştirbei în Ţara Româneasca, lucrare cu care a fost însarcinat arhitectul de origine catalana Xavier Villacrosse. Nicolae Iorga a criticat interventiile aduse de fostul arhitect-sef al orasului, afirmând ca „a schimbat acest stralucit monument al arhitecturii muntene“, printr-o „restaurare stigmatizata […], denaturând echilibrul monumental“. Astfel, biserica a fost refacuta, însa într-o înfatisare straina de aspectul initial. Înca de la începutul secolului XX, Parohia „Sfântul Gheorghe“-Nou a încercat o restaurare fidela a bisericii, pentru a reveni la forma ei brâncoveneasca. Cele doua conflagratii mondiale ce au marcat perioada au amânat la nesfârsit acest demers. În a doua jumatate a secolului trecut au fost înlaturate accentele exagerate de verticalitate datorate unor inovatori precedenti mai putin inspirati si s-a reconstituit tinuta zvelta initiala, din vremea ctitorului ei, voievodul Constantin Brâncoveanu.Moastele Sfântului Constantin BrâncoveanuMoastele Sfântului Constantin Brâncoveanu au fost scoase din mormânt si cercetate de o echipa de specialisti de la Muzeul Municipiului Bucuresti în perioada 12-15 mai 2014. Din partea Patriarhiei Române a participat o comisie condusa de Înaltpreasfintitul Parinte Varsanufie, Arhiepiscopul Râmnicului, pe atunci Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucurestilor. Dupa o rânduiala speciala, sfintele moaste au fost asezate într-o racla noua care se afla spre închinare în Biserica de la KM 0 al Bucurestiului.Moastele Sfântului Ierarh Nicolae Moastele Sfântului Ierarh Nicolae au fost aduse de cruciati în orasul italian Bari în secolul al XI-lea si asezate de arhiepiscopul Nicolae al Veneției în doua biserici construite la Bari (1036) si la Veneția (1039).Particele din moastele Sfântului Ierarh Nicolae au fost aduse la București în 1600, când, potrivit documentelor istorice, voievodul Mihai Viteazul le-a primit în dar de la arhiepiscopul de Bari prin intermediul unui negustor bogat în semn de pretuire pentru lupta de aparare a crestinatatii împotriva ofensivei otomane din acea vreme si le-a oferit bisericii „Sfântul Gheorghe Nou” din Bucuresti unde se pastreaza pâna astazi. Pe racla istorica se gaseste încrustat urmatorul text în limba româna cu litere slavone: “Daruite de catre Io Mihail Voievod și Doamna Stanca si fiul lor Io Necula Voievod în anul 7108 (1600 dupa calendarul actual), ispravnic fiind mitropolitul Eftimie”. Menționata de bizantinologul român Alexandru Elian, în lucrarea sa “Inscripții Medievale ale României” din 1965, inscripția poate fi vazuta de toti cei care vin sa venereze sfintele moaste ale Sfântului Ierarh Nicolae în aceasta biserica din centrul Bucurestilor, ctitorie a Sfântului Voievod Martir Constantin Brâncoveanu.

Categoria: Actualitate ortodoxa

Vizualizari: 794

Id: 43192

Data: Aug 15, 2014

Imagine: