Sinaxar 25 Iunie

 

În această lună, în ziua a douăzeci și cincea, pomenirea Sfintei Preacuvioasei Mucenițe și mult-pătimitoarei Fevronia.

precuvioasa mucenita FevroniaAceastă fericită și preacuvioasă din fragedă vârstă ridicând asupra ei jugul Domnului Hristos, și cu cuviință petrecându-și viața sub canonul mănăstirii, care se afla la hotarele perșilor și ale romanilor, în cetatea numită Nisibi, care se mai numește și Antiohia Migdoniei, acolo s-a făcut monahie. Și a întrecut pe toate cele ce erau cu dânsa, atât la nevoința sihăstriei și la înțelepciune cât și la citirea dumnezeieștilor Scripturi. Și egumena tuturor monahiilor ce petreceau acolo era cuvioasa Vriena.

Iar în zilele lui Dioclețian (284-305), un guvernator anume Selin prigonea creștinii; pentru aceasta celelalte călugărițe au ieșit din mănăstire, grăbindu-se ca să scape de moartea ce le sosise; însă fericita Fevronia, aflându-se atunci bolnavă și neputând să fugă, zăcea în pat, și ședea lângă dânsa Vriena și alta ce se chema Ieria Singlitica. Deci venind ostașii lui Selin, au spart porțile cu topoarele, și intrând înăuntru, îndată scoțând săbiile au vrut să taie pe Vriena; dar Prim, nepotul lui Lisimah, arătându-se pururea cu blândețe spre crestini, n-a lăsat să o taie. După aceea luând pe Fevronia, au dus-o la guvernatorul Selin, mergând după dânsa Vriena și Ieria și Tomaida, întărind-o în credință și învățând-o să nu se teamă de chinuri, nici să vândă credința lui Hristos, îndemnând-o ca să-și aducă aminte de surorile Livia și Leonida și de Evtropia. Dintre care, Liviei adică i s-a tăiat capul pentru Hristos, iar Leonida a fost băgată în foc, iar copila Evtropia, auzind pe maica-sa spunându-i: "Nu fugi, fiică", ea și-a pus mâinile înapoi, și și-a plecat grumazul la chinuitori, și a murit cu osârdie.

Deci, Vriena după ce a învățat-o din destul, s-a întors la mănăstire plângând și tânguindu-se și temându-se pentru necunoașterea sfârșitului. Pentru aceasta se ruga lui Dumnezeu, ca să fie biruit diavolul de dânsa. Iar Tomaida și Ieria, îmbrăcându-se cu port bărbătesc, au urmat după sfânta, amestecate cu slugile. Și dacă au dus-o, întâi a stat de față înaintea lui Lisimah, nepotul lui Selin, care a întrebat-o ca să spună cum îi este numele, neamul și credința ei; deci mucenița în loc de toate a zis cum că este creștină. Apoi după aceasta Selin, ispitind-o cu amăgituri și cu momeli ca să o întoarcă din credința ce avea către Hristos, și neputând, a poruncit să o întindă de patru părți, și o ardea cu foc dedesubt; iar deasupra o băteau slujitorii. Deci de răni și de focul ce o ardea, și a cărui văpaie era atâta de untdelemnul aruncat într-însul, se topeau cărnurile fericitei Fevronia și curgeau pe pământ. După aceea a poruncit de au spânzurat-o și au bătut-o cu toiege de fier; apoi i-au tăiat limba, și i-au dezrădăcinat dinții; apoi i-au tăiat sânii amândoi, și i-au pus foc peste tăieturi.

Pe urma i-au tăiat mâinile și picioarele, și în sfârșit i-au tăiat capul. La porunca lui Lisimah, au luat credincioșii moaștele sfintei, și le-au adus în mănăstirea ei prin Firm comitele, ținându-le slujitorii împreună cu dânsul; și le-au pus la loc toate mădularele punându-i și dinții pe pieptul ei; și așa adunându-se episcopii și clericii, împreună cu monahii și mulțime de creștini, cu cântări și cu laude, făcând priveghere de toată noaptea, au îngropat-o. Se zice însă că atunci când se făcea pomenirea sfintei, la mănăstire în toți anii, se arăta sfânta muceniță, stând de față și cântând împreună cu celelalte fecioare, și stă la locul ei până la a treia rugăciune. Iar odată încercând Vriena să o pipăie, îndată s-a făcut nevăzută, neîngăduind să pună mâna pe dânsa.

Iar despre Lisimah se spune că socotind grea nenorocirea ce se întâmplase, adică mucenicia sfintei, întâi căci el era din mamă creștină, și al doilea că s-a arătat crud și sălbatic Selin, moșul lui, către muceniță, pierzând frumusețea fecioarei, care era mai presus de om, a rămas atunci nemâncat și s-a mâhnit foarte de moartea muceniței, și a plâns cu amar. Și peste puțin mai apoi a crezut în Hristos împreună cu Prim, și a primit dumnezeiescul Botez. Iar Selin, ieșindu-și din minte, se uita la cer și, zbierând tare ca un bou, s-a lovit cu capul de un stâlp de piatră; și așa cel rău, rău și-a lepădat sufletul.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Orentie și cu șase frați buni ai lui, anume Farnachie, Eros, Firm, Firmin, Chiriac și Longhin.

Acești șapte frați mucenici au trăit în vremea împăraților Dioclețian și Maximian, trăgându-se de la Anatol, și numărați fiind cu 1200 de Tironi, sub ascultarea lui Rodon Cuvicular, în cetatea Antiohiei. Aceștia au trecut și spre părțile Traciei, fiind puși la ceata ce se zicea Legeandron. Deci, făcându-se pe vremurile acelea răzmeriță, trecând sciții Dunărea, au prădat Tracia, apoi după sfârșitul împărăției lui Dioclețian, luând împărăția Maximian, a intrat la mare grijă și mâhnire mai vârtos ca Marot, care era căpetenie mai mare a sciților, care întrecea pe mulți la mărimea trupului și la vitejie, îl chema pe dânsul, sau pe altcineva dintr-al lui, să se lupte cu el, și a cui va fi izbânda, aceluia să se închine toți. Drept aceea dar aflându-se împăratul în mare mirare, că nu cuteza nimeni să meargă împotriva aceluia și să se lovească cu barbarul, s-a îndemnat Sfântul Orentie să iasă la luptă cu acela, căci, după socoteala tuturor era viteaz și știa rânduiala războaielor, fiind sprinten la trup și iute și bine chibzuit, și se va putea lovi cu vrăjmașul, și-l va omorî. Orentie punând înainte credința în Hristos, și ieșind la război și luptându-se cu Marot, l-a lovit cu sulița de a trecut printr-însul, și tăindu-i capul cu sabia, l-a adus la împăratul, și așa a făcut biruință. Pentru care lucru mirându-se foarte împăratul, a adus pentru biruința aceasta jertfă idolilor. Iar Sfântul Orentie mărturisea cu îndrăzneală și slobod, că cu ajutorul lui Hristos a biruit pe semețul acela, și nu cu ajutorul mincinoșilor zei. Însă atunci i-a îngăduit împăratul ca să se veselească, și să se îndulcească de cinstele cele împărătești, rușinându-se de mărimea lucrului ce făcuse, dându-i întâi și brâul acelui barbar pe care-l ucisese, brâu ce era de mult preț. Iar după aceea sfătuindu-l ca să se despartă de Hristos și el nevrând să se plece, l-a trimis cu cei șapte frați ai lui la cetatea Satalomul din Armenia, scriind ducelui ce era acolo ca să-i cerceteze, și de vor vrea să se plece să jertfească la zei, să-i trimită iarăși înapoi, iar de nu vor asculta, să-i izgonească prin țările Avazghiel și Zachiei. Deci, după porunca împăratului ducându-i, și sosind la locul ce se chema Paremvoli, Eros fratele cel mai mare a adormit, în douăzeci și două ale lunii lui iunie.

Iar Sfântului Orentie, sosind la Rizion, legându-i o piatră de grumazi, l-a aruncat în mare, pentru că așa s-a fost dat porunca pentru dânsul, și a ieșit de acolo sănătos prin arătare de înger, care ușurându-l și scoțându-l la uscat, l-a pus pe o piatră, unde făcând rugăciune, și-a dat sufletul și a fost îngropat acolo în douăzeci și patru ale acestei luni.

Iar Sfântul Farnachie mergând la locul cel numit Cordili, s-a mutat către Domnul în trei zile ale lui Iulie. Iar în șapte zile Firm și Firmin, sosind la Apsar, și-au aflat și ei sfârșitul acestei vieți trecătoare. Iar Sfântul Chiriac fiind adus în țara lazilor, la locul numit Ziganea, a adormit în Domnul în paisprezece ale lunii lui iulie. Asemenea și Fericitul Longhin, în urma tuturor trecând de la Ziganea la Livichi, lovindu-i furtuna mare pe mare, și făcând rugăciune și-a dat sufletul lui Dumnezeu, și a fost îngropat în Pitiunta, sosind acolo corabia mai pe urmă, după patru zile.

Tot în această zi, pomenirea ajutorului celui mai presus de cuvânt, și de toată nădejdea, ce ni s-a dat nouă de la marele Dumnezeu și Mântuitorul nostru Iisus Hristos, prin rugăciunile celei ce fără sămânță L-a născut pe Dânsul, asupra celor ce și pe mare și pe uscat înconjuraseră împărăteasa cetăților, și care au fost dați spre pierzare de tot și stingere desăvârșită.

Tot în această zi, pomenirea Sfintelor Cuvioaselor Mucenițe Leonida, Livia și Evtropia, care s-au săvârșit: una adică prin foc, iar celelalte prin sabie.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Simon, care cu pace s-a săvârșit.

Tot în această zi, pomenirea Cuviosului Dionisie, ctitorul sfintei Mănăstiri a Înaintemergătorului din muntele Athos, care cu pace s-a săvârșit.

Tot în această zi, pomenirea Cuviosului și purtătorului de Duh Dometie, prietenul și sihastrul împreună cu pomenitul Sfântul Dionisie și egumenul aceleiași mănăstiri, care cu pace s-a săvârșit.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului noului Cuvios Mucenic Procopie din Smirma, care s-a nevoit la anul 1811.

Tot în această zi, pomenirea sfintilor Petru si Fevronia (sec. XIII).

Petru si FevroniaCneazul Petru a trait in tinutul Murom, ajungand domnitorul sau in 1203. La inceputul domniei sale s-a imbolnavit foarte rau. Unii dintre cei de la curte auzisera despre fiica unui prisacar ce era vestita pentru iscusinta de a-i ajuta pe cei bolnavi cu ierburi de leac, astfel că au chemat-o sa-l vindece pe cneazul suferind. Tanara Fevronia era foarte frumoasa si smerita.

Ingrijit de ea, tanarul cneaz si-a recapatat sanatatea. Ajungand a o cunoaste in tot acest rastimp, el s-a indragostit de fermecatoarea si inteleapta Fevronia. Desi nu era cneaghina, ci o fata de rand, cneazul a dorit sa se insoare cu ea, ceea ce s-a si intamplat.

Dar boierii nu se impacau cu gandul ca o femeie de rand sa ajunga cneaghina; simteau ca cneazul trebuia sa se fi insurat cu cineva din randurile lor. Au ajuns chiar sa-i ceara cneazului sa o lase. Cand cneazul a refuzat, boierii i-au alungat din cetate.

Tanara pereche a pornit la drum într-o barca. Cneazul era foarte mahnit de cele intamplate, dar sotia il imbarbata si il mangaia. Curand, multe nenorociri au cazut asupra cetatii Muromului, iar norodul socotea ca ele se datorau relei lor purtari fata de cneaz si sotia lui. Deci pocaindu-se, au cerut cneazului Petru si cneaghinei Fevronia sa vina inapoi.

Sfanta pereche s-a intors la Murom, daruindu-se facerilor de bine si milosteniei, lucrand mai ales intru folosul saracilor, lucru pentru care au fost foarte indragiti. La apropierea mortii, ei s-au tuns in cinul monahicesc, fiind cunoscuti si sub numele lor de calugari: David si Evfrosinia.

Ei s-au rugat sa moara in aceeasi zi si au cerut sa fie inmormantati in acelasi sicriu, doar cu o despartiture intre trupuri. Au murit in aceeasi zi: 25 iunie 1228 si au fost proslaviti de un sinod al Bisericii Ruse, în anul 1552.

Ei sunt socotiti ocrotitorii tinerilor casatoriti.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.

Textul este preluat de pe site-ul Calendar Ortodox

Recomandari ortodoxe:
Resurse ortodoxe - www.resurse-ortodoxe.ro
Noutati ortodoxe - www.noutati-ortodoxe.ro
Biblia ortodoxa - www.biblia-ortodoxa.ro
Portal ortodox - www.crez.ro