Sinaxar 5 Octombrie

 

În această lună, în ziua a cincea, pomenirea Sfintei Mucenițe Haritina.

HaritinaAceasta a fost pe vremea împăratului Dioclețian si a lui Dometie comitul, slujnica fiind a unui oarecare Claudie, de care aflând comitul că este creștina, a scris stăpânului ei să o trimită la dânsul să-i facă cercetare, căci este creștina și întoarce pe mulți la credința creștinească. Iar stăpânul său întristându-se s-a îmbrăcat cu sac și o plângea, iar ea mângâindu-l îi zicea: "Nu te mâhni, domnul meu, ci te bucură, că și pentru păcatele mele și pentru ale tale voi fi socotita jertfă bine-primită lui Dumnezeu". Deci zicând și el: "Pomenește-mă și pe mine la Cerescul Împărat", o trimise la comitul, la care sosind și pe Hristos mărturisind, i-au ras capul, i-au turnat pe cap jăratic de cărbuni aprinși și cu frigări de fier înroșite i-au împuns sânii și coastele, apoi i-au legat o piatra grea și au aruncat-o în mare și ieșind vie s-a arătat iarăși comitului și mult chinuind-o și scoțându-i unghiile de la mâini și de la picioare din rădăcina și dinții, și-a dat duhul la Dumnezeu.

Tot în această zi, Sfânta Muceniță Metodia din Kimolo.

Tot în această zi, Sfânta Muceniță Mamelhta.

Aceasta a fost din Persida, preoteasă a capiștei Artemidei, având și sora creștina și văzu în vis îngerul lui Dumnezeu unde-i arăta tainele creștinilor și sculându-se cu frică povesti surorii sale. Și ea o duse la episcop și botezându-se i se făcu singură soră-sa nașă de a o primi din botez. Pentru care pornindu-se elinii asupră-i cu mânie, o uciseră cu pietre, fiind încă îmbrăcată cu hainele sfântului Botez și o aruncară într-o groapa adâncă din care abia au putut-o creștinii să o scoată. Iar episcopul, mergând la împăratul Perșilor, a luat stăpânire să strice capiștea Artemidei și să zidească o biserică în care au pus cinstitele moaște ale sfintei Mucenițe Mamelhta.

Tot în această zi, vedenia lui Cosma Monahul, înfricoșătoare și folositoare.

În al treisprezecelea an al împărăției lui Romano, care ocârmuia cu cucernicie împărăția romanilor, se afla un oarecare om la Constantinopol, fiind din cei ce slujeau la camera de culcare a lui Alexandru (ce fusese cu puțin mai înainte împărat, care era fiu al lui Vasile Macedon și frate al lui Leon împăratul), și din cele mai de casă slugi. Acesta alergând la viața călugărească, a ajuns egumen călugărilor, ce se aflau la mănăstirea ce este la apa Sangarului.

Trecând câțiva ani i s-a întâmplat de a căzut într-o boală foarte grea și a zăcut multă vreme. După cinci luni, într-o zi la trei ceasuri s-a trezit puțintel și venindu-și în fire s-a sculat încetișor din pat, și a șezut sprijinit și de o parte și de alta de către cei de casă. Și așa șezând își ieși din fire și era mintea lui dusă cu ochii ațintiți în sus la podul casei de la trei ceasuri până la al nouălea și șoptea cu gura cuvinte neîncheiate și neînțelese, și întru aceste ceasuri, ce s-au zis mai sus, mai venindu-și în fire oarecum, ceru de la cei ce erau cu dânsul două bucăți de pâine uscată, zicând: "Dați-mi cele două bucăți de pâine ce am luat de la bătrânul", și zicând aceasta își băgă mâinile în sân pipăind și cercând cele ce căuta. Iar un oarecare din cei ce stăteau acolo se ruga să le spună această mare taină, zicându-i: "Spune-ne, părinte, și nu te îndura a nu ne fi de folos, unde ai fost atâtea ceasuri? Și la ce vedenie îți suiseși gândul? Și cu cine vorbeai mișcând din buze?" Iar el văzându-i pe ei foarte întristați și plânși a zis: "Încetați fiilor, că de va da Domnul sa îmi viu în fire, voi plini cererea voastră".

Deci când fu dimineața, se strânse la dânsul toata obștea frățească și începu el povestea așa: "De voi vrea să le spun întocmai toate câte una cu gândul meu, părinților și fraților, și să le povestesc cu amănuntul, trece peste mintea și limba omenească, dar câte voi ține minte și voi putea să povestesc, acestea vă voi povesti. Acolo unde ședeam pe patul meu sprijinit de doi frați, mi se păru ca vedeam în partea de-a stânga mulțime, de niște omuleți neînchipuiți, cu obraji negri și negreață nu era la toți într-un fel, ci la unii mai multă și la alții mai puțină, și unii erau cu obrajii schimonosiți, alții cu vânătăi la ochi, alții cruntați de sânge, având căutătura groaznică și sălbatecă și unii cu buzele umflate, alții cu buzele vinete, la unii cele de sus, la alții cele de jos, aceștia dar veneau de se apropiau de patul meu și se nevoiau sa mă ia de la voi și întâi văzându-vă ca stați împrejurul meu, mi se părea ca nu îmi era prea frică, nici nu mă temeam de pornirea lor. Apoi nu știu cum am rămas singur de voi și am fost cuprins de dânșii, și au cutezat și m-au luat; deci unii mă trăgeau înainte legat, alții mă împingeau dinapoi, și unul de o parte, altul de alta parte mă strângeau tare și așa m-au dus la o râpă foarte mare; lățimea ei nu era mai mult decât o aruncătură de piatră, iar adâncimea până la tartar și mă trăgeau cu sila la acea râpă. Și era dinspre acea râpă o cărăruie foarte strâmtă, atât cât nici o urmă de picior nu încăpea, deci pe acea cărăruie strâmtă mă trăgeau și eu mă lăsam tot spre partea dreaptă, de mă cumpăneam, ca nu cumva să scapăt, ca să cad în acea prăpastie adâncă peste seamă; și întru acea prăpastie se vedea un râu unde curgea cu mari șiroaie, zgomotoase. Deci trecând cu multă groază acea cărăruie strâmtă, se făcea că mergeam spre partea răsăritului și aflarăm o poartă mare deschisă la capul acelei prăpăstii. Acolo ședea un om mare ca un uriaș, negru și groaznic la chip, ai cărui ochi erau strâmbați și foarte mari și sângerați și lăsau din ei pară de foc multă și fum din nări, iar limba lui spânzura afară din gură de un cot și mâna lui dreaptă era de tot seacă, iar cealaltă era umflată, ca un stâlp gol și foarte întinsă, care apuca pe cei osândiți de-i arunca în acea prăpastie și toți câți se osândeau întru acea prăpastie, strigau: "Vai, vai!".

Apropiindu-mă eu de acel om înfricoșător și groaznic, el striga tare către cei ce mă duceau, zicând: "Acesta este prietenul meu", tinzându-și mâna cu poftă să mă apuce. Iar eu, spăimântându-mă de frică, m-am cutremurat și m-am tras spre sine-mi și îndată se arătară doi bărbați ca și cum i-ar fi trimis cineva, oameni bătrâni și cuvioși, care socoteam să fie Andrei și Ioan, Sfinții Apostoli, semuindu-i după chipurile din sfintele icoane. Pe aceștia văzându-i acel scârnav și groaznic, îndată s-a tras și s-a ascuns. Deci luându-mă acești doi bătrâni și trecând prin porțile de care am spus mai înainte, și prin orașul care era între porți, am ieșit la un loc șes, unde erau niște sate frumoase și trecând până unde se sfârșea acea câmpie, am ieșit la o vale ierboasă cu pajiște foarte frumoasă, care frumusețe și darul ce-l avea, este peste putință a o povesti și a o arăta cu cuvintele. Iar în mijlocul ei ședea un bătrân, om foarte vesel și de cinste, având împrejurul lui mulțime de copii ca nisipul mării. Atunci părăsindu-mă frică, am întrebat cu smerenie pe cei ce mă purtau, cine era bătrânul acela? Și ce era acea mulțime nenumărată dimprejurul lui? Și ei ziseră: "Acesta este Avraam și sânul lui Avraam, de care ai auzit", și îndată fiind purtat de ei mă închinai cu plecăciune și sărutai pe acel ce ziceau ei, ca este Avraam și iarăși mergând înainte noi pe cale și sfârșindu-se valea, am aflat un pomet foarte mare de măslini, care precum mi se pare, erau mai mulți pomi decât stelele cerului, și la fiecare pom era ca un cort și cu pat sub cort și pe fiecare pat era un om, între care am cunoscut pe mulți din cei ce se aflau la curtea împărătească și pe mulți din oraș și pe unii din țărani, încă și pe unii dintre ai mânăstirii noastre, și aceștia câți am cunoscut sunt toți morți mai demult.

Cugetând eu să întreb, ce era pometul acela de măslini așa de mare și minunat, bătrânii apucară a vorbi înainte de întrebarea mea, zicând: "Ce cugeți despre acest mare și prea înfrumusețat pomet de măslini? Și care sunt toate câte sunt în el? Acestea sunt acele: "Multe locașuri la Tine, Doamne, sunt, după vrednicia tuturor împărțite după măsura virtuții"; și după măslinișul acela era o cetate, a cărei frumusețe și împestritură și încheietură și tocmirea zidurilor cu neputință este a povesti cineva. Erau douăsprezece rânduri împrejurul a tot zidul, ca douăsprezece brâie din cele douăsprezece pietre scumpe, și fiecare brâu dintre acestea era întreg făcut dintr-o piatra și fiecare își făcea înconjurarea lui, și ce pot să zic de netezitura zidului și de bună alcătuire și tocmire ce era la toate; și în zidul acela erau porți pestrițe, cu aur și cu argint amestecătură, și din porți înăuntru era pardoseală de aur, și case de aur cu scaune de aur, și cu mese de aur, și toată cetatea era plină de lumină nepovestită, plină de miros, plină de bucurie, prin care trecând n-am văzut nici om, nici vită, nici pasăre zburătoare, nici altceva nimic din câte se mișca pe pământ și în văzduh; iar despre marginea cetății aceleia erau zidite curți minunate împărătești, și la intrarea curților era o boltă de lungă cât ai azvârli cu o piatră, și din marginea bolții până în cea margine era întinsă o masă de marmură ce se numește Romancon, de înaltă cât se rezema omul și era plină de oaspeți, ce ședeau, și toată casa era plină de lumină foarte vie și de un bun miros și de daruri, iar în fundul bolții era o scărișoara învârtită de ieșea într-un foișor fermecător care se vedea de la masă, din care plecându-se și ivindu-se din afară doi tineri luminați la față ca fulgerul și plini de toată strălucirea, ziseră bătrânilor care mă țineau: "Să șadă și acesta la masă", și îndată cum ziseră au arătat și locul, la care aducându-mă bătrânii m-au pus, iar el a șezut de o parte. Iar tinerii, au intrat până în casa cea dinăuntru de la fereastra soarelui, și zăbovindu-se ei, eu mă uitam și foarte luam aminte la masa aceea și cunoșteam mulți prieteni din cei ce ședeau și din mireni și din monahii cei din mânăstirea noastră, iar unii erau și din cei ce se aflau la împărăție.

Dupa aceea târziu iarăși venind acei tineri strigară pe cei doi bătrâni, zicându-le: "Ridicați-l pe acesta, ca mult îl plâng fiii lui cei duhovnicești și împăratului i s-a făcut milă și vrea să-l lase să petreacă cu monahii în viață și ducându-l pe altă cale, luați în locul lui pe monahul Atanasie de la Traian". Și îndată luându-mă bătrânii, degrabă am ieșit din bolta și din cetate și am mers pe altă cale, aflând șapte iezere pline de munci și de chinuri, unul era plin de întuneric, altul plin de foc, altul de negura împuțită, altul cu viermi, altele cu alte feluri de munci și toate erau pline de nenumărată mulțime, care plângea și se tânguia cu jale. Deci trecând aceste iezere și puțin loc mai înainte, iarăși am aflat pe bătrânul acela ce zicea că este Avraam, și închinându-mă la dânsul iarăși l-am sărutat, iar el mi-a dat un pahar de aur, plin de vin mai dulce decât mierea, și trei bucăți de pâine uscată, din care una o am muiat în vin, precum mi se pare ca o am mâncat și am băut și vinul tot, iar celelalte două ce le ceream ieri, le-am băgat în sân; după aceea peste puțin iarăși am mers la locul acela unde ședea uriașul acela, ce era peste seamă de grozav, și obrazul lui asemenea cu noaptea, care văzându-mă scrâșnea din dinți greu împotriva mea, și-mi zicea cu mânie și cu amar: "De aicea mi-ai scăpat, dar de acum înainte nu voi înceta a face tot felul de uneltiri asupra ta și asupra mânăstirii tale".

Până aicea, fraților au fost câte am cunoscut și am ținut minte de v-am spus, iar cum mi-am venit în fire nimic nu știu. Deci, trecând vedenia aceasta în acest chip, îndată am trimis la Mânăstirea lui Traian și au aflat pe monahul Atanasie mort și-l scoteau din chilie pe patul cel ce poartă morții. Și întrebând când a murit, au aflat ca a murit ieri pe la al nouălea ceas, în ziua în care a văzut părintele acesta vedenia și și-a venit în fire. Și peste scurtă vreme s-au făcut aceste două mânăstiri tot una, fiind aproape una de alta, și până în ziua de astăzi se chivernisesc de un egumen. Și cârmuindu-se amândouă mânăstirile cu viața plăcută lui Dumnezeu, treizeci de ani, de către acest părinte ce a văzut aceasta vedenie, trăind el atâta vreme, mult au sporit aceste mânăstiri, atât cu petrecerea cea plăcută lui Dumnezeu a monahilor cât și cu veniturile din toate părțile spre chivernisirea și hrana lor, întru slava iubitorului de oameni, Dumnezeului nostru. Amin.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.

Textul este preluat de pe site-ul Calendar Ortodox

Recomandari ortodoxe:
Resurse ortodoxe - www.resurse-ortodoxe.ro
Noutati ortodoxe - www.noutati-ortodoxe.ro
Biblia ortodoxa - www.biblia-ortodoxa.ro
Portal ortodox - www.crez.ro