Cand vine vorba despre ereziile crestine, cercetatorii fenomenului au grija sa sublinieze ca ele si au originea, si se fundamenteaza pe o interpretare limitativa a textului biblic, care scoate in evidenta numai un aspect al credintei, iar actiunea poate degenera chiar in taierea unor pasaje sau capitole intregi din Cartea Sfanta, care nu slujesc convingerile ereziarhilor. Conceputa in cea mai mare parte sub forma unei cronici care sa marturiseasca posteritatii despre prezenta permanenta a lui Dumnezeu in lume, aspirand spre conturarea unei integralitati, Biblia, prin frecventele atacuri la complexitatea sensurilor ei si atasarea in anumite momente la carul unor ideologii limitative, este numai cel mai relevant exemplu despre cum poate fi utilizat un text pentru constructia unui discurs legitimant, sau, mai rau, ideologic.Personalitatea lui Ştefan cel Mare, cu caracterul ei de efigie pentru sufletul neamului romanesc, a suscitat in mod constant un larg interes din partea multora, deopotriva istorici sau alti oameni de cultura. In efortul acestora de a-l defini pe marele domn, de neocolit a ramas si va ramane ceea ce Grigore Ureche, in al sau 'Letopiset al Ţarii Moldovei', a scris despre Ştefan. Portretul literar facut de cronicar domnului Moldovei ramane fara putinta de tagada cel mai complet dintre cele scrise, dar, din pacate, putin inteles in profunzimile mesajului sau.Citind pe UrecheMai toata lumea cunoaste pasajul in cauza: 'Fost-au acestu Ştefan Voda om nu mare de statu, manios si de grabu varsatoriu de sange nevinovat; de multe ori la ospete omora fara judetu. Amintrilea era om intreg la fire, nelenesu, si lucrul sau il stiia a-l acoperi si unde nu gandiiai, acolo il aflai. La lucruri de razboaie mester, unde era nevoie insusi se varia, ca vazandu-l ai sai, sa nu se indarapteze si pentru aceia raru razboi de nu biruia. Şi unde-l biruia altii, nu pierdea nadejdea, ca stiindu-l cazut jos, se radica deasupra biruitorilor.' In epoca national-comunismului, cand Ceausescu se vedea pe sine drept urmasul unei ilustre galerii de domnitori si voievozi aparatori ai integritatii si suveranitatii statului, drepti si iubitori ai neamului, varsarea de sange nevinovat pe care o practica Ştefan era un lucru ce deranja pe politrucii care trebuiau sa construiasca portretele idealizate ale voievozilor care trebuiau sa-l prefigureze pe 'geniul Carpatilor'. Dupa 1989, eforturile de indepartare a ideologiei ceausiste pe taram istoriografic s-au soldat insa si cu un veritabil contradiscurs demolator, extrem de virulent, imagine in oglinda a celuilalt, care, cu o patima demna de o cauza mai buna, pune in prim-plan, in cazul lui Ştefan cel Mare, varsarea de sange nevinovat si multele sale relatii sentimentale. In viziunea celor care practica un asemenea discurs, a-l proclama pe Ştefan cel Mare sfant este un act de hula, semn al decrepitudinii noastre si un semn ca vechile mentalitati comuniste continua sa se manifeste. Acesti 'lucizi', unii dintre ei de o calitate morala indoielnica, care nu trec pe la biserica cu anii, pun in discutie canonizarea marelui voievod dupa criterii preluate dupa ureche (cu u) si acuza biserica de obedienta fata de structurile zise neocomuniste si nationaliste, ignorand insa ca sfintenia lui Ştefan cel Mare nu este de ieri, de azi, poporul i-a conferit aceasta calitate cu 500 de ani in urma.Regele in traditia biblicaGrigore Ureche vine sa ne lamureasca asupra acestui aspect: 'Iar pre Ştefan Voda l-au ingropat tara cu multa jale si plangere in manastire in Putna, care era zidita de dansul. Atata jale era, de plangea toti ca dupa un parinte al sau, ca cunostiia toti ca s-au scapatu de mult bine si de multa aparatura. Ce dupa moartea lui, pana astazi ii zicu sveti (sfantul) Ştefan voda, nu pentru sufletu, ce ieste in mana lui Dumnezeu, ca el inca au fostu om cu pacate, ci pentru lucrurile lui cele vitejesti, carile niminea din domni, nici mai inainte, nici dupa aceea l-au ajunsu… Au domnitu Ştefan voda 47 de ani si 2 luni si trei saptamani si au facut 44 de manastiri si insusi tiitoriu preste toata tara.' Ceea ce scrie cronicarul moldovean in aceste randuri nu este vreun lucru exceptional, ci un fapt cat se poate de firesc pentru mentalitatea medievala, care are o perspectiva diferita de a noastra in ceea ce priveste atributele si rolul conducatorului politic, precum si relatia acestuia cu divinitatea. Ea exprima o conceptie care se poate identifica in vaste arii culturale traditionale, dar si in scrierile biblice.In textele Vechiului Testament se poate regasi o structura triadica care exprima formele de autoritate din societatea iudaica antica: regele (initial judecatorul), preotul si profetul (proorocul), fiecare dintre ele exprimand si gestionand o forma specifica de apropiere de Dumnezeu a comunitatii credinciosilor. Exista posibilitatea ca aceste functii sa fie intruchipate intr-o singura persoana, dar acest lucru nu este catusi de putin obligatoriu. In timp, din cauze care nu este locul sa le prezentam aici, functia profetica a capatat o preeminenta crescuta, ajungand sa fie considerata in anumite momente istorice drept singura forma viabila de apropiere de Dumnezeu. Or, se consemneaza in cartile sfinte ca regi precum David sau Solomon, cu sotii numeroase, cu multi oameni ucisi la activ, cu atitudini care pot fi condamnate, au fost bineplacuti inaintea Domnului, care le-a indrumat pasii si protejat atat timp cat acestia I-au urmat la randul lor calea.Functiile regelui, asa cum rezulta din scrierile vetero- testamentare, sunt foarte simple si clare: el este chemat sa apere comunitatea de atacurile dusmane, sa-i asigure ordinea, dreptatea si prosperitatea, iar toate acestea el trebuie sa le faca in numele divinitatii, al carei cuvant trebuie sa-l raspandeasca si sa-l respecte. Astfel, regele David, aflat pe patul de moarte, sfatuia pe Solomon: 'Pazeste poruncile Domnului, Dumnezeului tau, umbland in caile Lui si pazind legile Lui, hotararile Lui si invataturile Lui, dupa cum este scris in legea lui Moise, ca sa izbutesti in tot ce vei face si ori incotro te vei intoarce si pentru ca Domnul sa implineasca urmatoarele cuvinte pe care le-a rostit pentru mine: 'Daca fiii tai vor lua seama la calea lor, umbland cu credinciosie inaintea Mea, din toata inima si din sufletul lor, nu vei fi lipsit niciodata de un urmas pe scaunul de domnie al lui Israel' (1 Regi, 2, 2-4). Saul, primul rege al evreilor, si-a pierdut regatul si viata pentru ca nu a mai urmat caile Domnului, ci propria sa vointa. Atunci, Dumnezeu a ales pe David sa fie rege, sprijinindu-l pentru a deveni un mare imparat, atat timp cat acesta I-a urmat caile si pedepsindu-l cand nu le respecta (episodul cu Urie hititul, numaratoarea poporului), fiind nevoie apoi de ispasire din partea regelui. David exprima cel mai bine dintre toti functia martiala a regalitatii, prin vitejia cu care a aparat si intins granitele statului. Urmasul sau Solomon exprima mai mult functia justitiara. El cere de la Dumnezeu puterea de a face dreptate, iar din aceasta vor izvori toate binefacerile Domnului asupra lui si asupra Israelului. Semn al legaturii dintre Israel si Dumnezeu, Solomon va ridica templul: '...tatal meu David n-a putut sa zideasca o casa Domnului, Dumnezeul lui, din pricina razboaielor cu care l-au inconjurat vrajmasii lui, pana ce Domnul i-a pus sub talpa picioarelor lui. Acum Domnul, Dumnezeul meu, mi-a dat odihna din toate partile; nu mai am nici potrivnic, nici nenorociri! Iata ca am de gand sa zidesc o casa Numelui Domnului, Dumnezeului meu, cum a spus Domnul tatalui meu David, zicand: 'Fiul tau, pe care-l voi pune in locul tau, pe scaunul tau de domnie, el va zidi o casa Numelui Meu'.' (1 Regi, 5, 3-5). Solomon, cel atat de slavit, va sfarsi in cele din urma rau pentru ca, spre sfarsitul vietii, a inceput sa se inchine idolilor. Pierderea sprijinului divin va conduce chiar la scindarea regatului si, in conditiile in care regii sunt tot mai departe de credinta adevarata, sunt tot mai multi profetii trimisi de Domnul sa avertizeze pe oameni de pericolele la care se expun daca continua in acest fel. Acum, regii si profetii sunt in disputa, nu ca pe vremea lui David si Solomon, cand cele doua functii colaboreaza armonios (vezi cazul proorocului Gad si David).Norocul regelui - destinul statuluiFunctiile regelui, aratate mai sus, le vom regasi si in crestinism, mai precis in imaginea lui Constantin cel Mare, devenita model pentru toti urmasii sai si pentru toate societatile care vor asimila traditiile bizantine. Constantin devine isapostolos (egal cu apostolii), avand misiunea sa sprijine raspandirea cuvantului lui Dumnezeu neamurilor, este protectorul bisericii, are grija de ordinea sociala, de justitie, de apararea statului. In faptele sale, Constantin este condus de gratia divina. Celebrul eveniment al vederii pe cer a semnului lui Hristos, pe care apoi l-a pus pe scuturile armatei sale in batalia de la Pons Milvius, punandu-se sub protectia Dumnezeului adevarat, va deveni un model pentru toti conducatorii crestini de mai tarziu. Constantin este considerat sfant, cu toate ca si-a condamnat la moarte sotia, Fausta, si fiul, Crispus, deoarece a fost bine-credincios in fata lui Dumnezeu: a protejat Biserica si a aparat-o de erezii, a condus dupa dreptate si a refacut granitele Imperiului Roman, oferind cetatenilor acestuia siguranta. Stransa asociere dintre imparat si divinitate se regaseste si in titlul domnilor romani, urmasi ai Bizantului: 'Io (nume teofor)… cel in Hristos Dumnezeu binecredincios, din mila lui Dumnezeu domn.'Conceptiile de inspiratie biblica s-au impletit cu idei de sorginte romana. Dupa cum se stie, Octavian a fost denumit Augustus, subliniindu-se prin aceasta caracterul fast al persoanei sale, care se revarsa si asupra statului pe care el il conduce. Traditia imperiala pagana si crestina va pastra, chiar daca uneori in mod latent, ideea ca binele unui stat depinde de calitatile persoanei aflate in fruntea lui, dar, dincolo de vitejie, spirit de dreptate si alte calitati care sunt o lista obligatorie in orice encomion antic, unele persoane au un destin care scapa simtului comun, si atunci apar aspectele supranaturale: norocul, soarta, gratia divina, iar de aceste daruri personale beneficiaza toti locuitorii statului.In opera lui Grigore Ureche, Ştefan cel Mare ne este prezentat din perspectiva unui boier care iubeste mai mult o tara asezata (aflata in pace cu toti vecinii) si in care boierii sa aiba un cuvant mai important de spus. Din contra, Ştefan, pus pe fapte mari, dar care pot fi si riscante, se pregateste de razboi si pedepseste pe cei ce se opun politicii sale. Pentru Ureche, Ştefan este 'om razboinic si de-a pururea tragandu-l inima spre varsare de sange', ceea ce nu e bine, 'dar toate prin noroc i-au venit'. Ştefan este un om norocos, termen prin care Ureche vrea sa sublinieze ca prea i-au mers din plin toate acestui mare domn. Dincolo de calitatile lui Ştefan de mare conducator, Ureche simte ca acesta a avut ceva in plus, acel ceva care l-a facut sa realizeze mai mult decat oricare inaintas sau urmas al sau, si nu gaseste un alt termen decat cel de 'noroc'. Iar norocul lui Ştefan cel Mare s-a revarsat si asupra tarii, care a plans cand parintele ei a adormit intru Domnul. Ştefan cel Mare - 'regele lumii'Personalitatea exceptionala a acestui om nu l-a facut numai pe Ureche sa se exprime in felul de mai sus. Numarul mare de legende despre Ştefan Voda cel Mare, cel Bun si cel Sfant, create de popor, adesea extrem de critic la adresa stapanirilor, spune multe despre calitatile marelui domn. Obiecte ale sale vor avea un destin aparte: sabia va fi luata de Soliman Magnificul si se afla in prezent la Istanbul, iar arcul sau de la Putna va fi furat de cazaci. Evenimentele, aflate la un secol distanta, pot fi legate de credinta ca un obiect apartinand unei personalitati exceptionale poarta o frantura din harul acesteia. Faptul ca in vremuri mereu schimbatoare moldovenii au pastrat armele lui Ştefan, iar invadatorii le-au luat si le-au pastrat cu grija spune multe despre posteritatea voievodului. Analizand legendele despre Ştefan, Vasile Lovinescu, intr-o serie de studii fascinante, arata prezenta in acestea a elementelor mitului despre regele lumii, cel care, punand la un moment dat randuiala in lucruri, se oculteaza pentru a reveni apoi in vremuri de decadenta pentru a restaura lumea in frumusetea ei originara. Ceea ce se crede despre Ştefan sunt lucruri atribuite si altor personalitati exceptionale precum Alexandru cel Mare, Frederic Barbarossa, Alexandr Nevski. Intr-o perioada de decadere a societatii romanesti, epoca glorioasa a lui Ştefan cel Mare era etalonul, termenul de comparatie care sublinia si mai mult nevrednicia conducatorilor contemporani. Nenorocirile si lipsa orizontului i-au facut pe oameni sa-l invoce pe Ştefan, ca pe un adevarat rege al lumii, sa se intoarca si sa refaca hotarele si demnitatea tarii. Intr-un fel, ne sugereaza Ureche, Ţara Moldovei a plans incontinuu de la moartea lui Ştefan dupa marele voievod.Prin urmare, dupa criteriile medievale, pe care noi azi nu le mai intelegem, sfintenia lui Ştefan cel bine-credincios in fata lui Dumnezeu este autentica. El a fost permanent considerat asa de catre popor, chiar daca a lipsit mult timp actul formal al canonizarii sale. Trebuie spus ca omologul sau ungar, Ştefan cel Sfant, nu are mai multe merite decat Ştefan al Moldovei, neducand catusi de putin viata de pustnic, ci este sfant pentru ca a intins hotarele statului si a promovat religia catolica. El a fost insa canonizat din vreme, inca din Evul Mediu, si este acceptat azi ca atare, scapand de comentarii rauvoitoare sau de prost-gust, cum are parte Ştefan cel Mare din partea unora dintre decadentii sai urmasi. Dar suntem convinsi ca, la Putna, o mare de oameni il plange, ca in fiecare an, pe Ştefan cel Mare, cel Bun si cel Sfant, 'insusi tiitoriu preste toata tara'.Ştefan Voda inaintea lui DumnezeuInsa norocul si toate calitatile lui Ştefan ar fi fost zadarnice daca el nu ar fi fost credincios inaintea lui Dumnezeu. Grigore Ureche are grija sa sublinieze permanent ca alaturi de Ştefan in batalii este divinitatea, careia, drept recunostinta, Ştefan ii ridica biserici si manastiri. Astfel, victoria de la Lipinti impotriva tatarilor s-a datorat ajutorului dat de 'Dumnezeu si de Preacurata Maica Sa'. La Podul Inalt, 'ajutorand puterea cea dumnezeiasca, cum se vrea tocmi voia lui Dumnezeu cu a oamenilor, asa i-au coprinsu pe turci negura, de nu se vedea unul cu altul'. Mai apoi la Ramnic, in lupta cu Radu cel Frumos, 'cu vrerea lui Dumnezeu fu izbanda la Ştefan Voda'. 'Şi intr-aceia lauda si bucurie au ziditu biserica in targu la Vasluiu, dandu lauda lui Dumnezeu de biruinta ce au facut. Şi decii, s-au intorsu la scaunul sau, la Suceava, cu mare pohvala si biruinta, de la insusi Dumnezeu de sus, iesindu-i inainte mitropolitul si cu toti preotii, aducand Sfanta Evanghelie si cinstita cruce in mainile sale, ca inaintea unui imparatu si biruitoriu de limbi pagane, de l-au blagoslovit.' Despre cumplita batalie de la Razboieni scrie cronicarul ca 'au cazut Ştefan Voda de pre cal jos, si Dumnezeu l-a feritu si nu s-au vatamat'. In batalia din 1481 cu Ţepelus voda al Ţarii Romanesti, Ştefan biruieste 'cu mila lui Dumnezeu si cu ruga Preacistii si a tuturor sfintilor si cu ajutoriul sfantului si marelui mucenic al lui Hristos Procopie'. 'Iar Ştefan voda, dupa razboiu cu noroc ce au facut, cu mare pohfala si lauda s-au intorsu la scaunul sau, de la Suceava. Zic sa fie aratat lui Ştefan voda sfantul mucenicu Procopie, umblandu deasupra razboiului calare si inarmatu ca un viteazu, fiindu int-ajutoriu lui Ştefan voda si dandu valhva ostii lui… au zidit biserica pre numele sfantului mucenicu Procopie.' In sfarsit, in batalia din Codrii Cosminului, Ştefan a luat in ajutor 'pre Dumnezeu si cu ruga Preacistii si a sfantului marelui mucenic Dimitrie'.Din toate aceste pasaje rezulta limpede legatura dintre Dumnezeu si Ştefan, credinta lui si rasplata concretizata in victorii rasunatoare. Tot Ureche are unele pasaje in care face o judecata aspra a unor dusmani crestini ai lui Ştefan, Matei Corvin, regele Ungariei, si Ioan Albert, regele Poloniei, pentru faptul ca au indraznit sa atace o tara crestina, fapt care nu este pe placul lui Dumnezeu: 'Asa noroceste Dumnezeu pe cei mandri si falnici, ca sa se arate lucrurile omenesti catu sunt de fragede si neadevarate, ca Dumnezeu nu in multi, ce in putini arata puterea sa, ca niminea sa nu nadajduiasca in puterea sa, ce intru Dumnezeu sa-i fie nadejdea, nici fara cale razboiu sa faca, carora si-i Dumnezeu impotriva.' 'Cunoscand sfetnicii lui crai (Albert), ales episcopii gandul ca va sa faca oaste impotriva lui Ştefan voda, multu i-au adus aminte sa nu faca asupra direptatii, sa nu sa intoarca mania lui Dumnezeu spre el.'Judecandu-l pe Ştefan din perspectiva unei grile de calitati ale conducatorului ideal, Grigore Ureche constata la Ştefan cel Mare unele lipsuri, dintre care cea mai importanta este absenta temperantei, a masurii. In rest insa, calitatile domnului se apropie de superlativ, fiind uluitor cum a reusit un conducator al unei tari mici sa faca atatea lucruri. Ştefan este sfant pentru ca a reusit sa pastreze hotarele tarii, si-a protejat supusii si a aparat biserica, a fost credincios, demn si drept. Cu alte cuvinte, un nou David sau Constantin cel Mare (Articol publicat in ziarul Lumina de Duminica din data de 4 iulie 2010).

Categoria: Actualitate ortodoxa

Vizualizari: 3888

Id: 7603

Data: Jul 4, 2010

Imagine: