Cina cea de Taina

Cina cea de Taina. Descoperirea vânzatorului. (Mt. XXVI, 20-30; Mc. XIV, 17-26; Lc. XXII, 14-38; In. XIII, 21- 30; I Cor. XI, 23-26).

Cina cea de Taina este istorisita în cuvinte asemanatoare de catre evanghelistii sinoptici si ocupa un loc însemnat si în Evanghelia dupa Ioan (cap. XIII-XVII). Mântuitorul vine, cu ucenicii Sai, din Betania în Ierusalim. Acum Iuda se afla din nou lânga Domnul, ca si cum nimic deosebit nu s-ar fi petrecut. El îsi ascunde gândul tradarii si pândeste momentul prielnic pentru traducerea lui nelegiuita în fapta.

Cina cea de Taina se începe seara. Ea are un caracter cu totul deosebit. Este cea mai solemna masa luata de Iisus în timpul activitatii Sale pamântesti. Domnul stia ca peste câteva ore se va desparti de ucenic si de aceea o transforma într-un ultim prilej de dumnezeiasca învatatura si comuniune. Toti sunt de fata: Iisus în calitate de gazda, iar cei doisprezece ca oaspeti. Sf. Evanghelist Ioan (XIII, 1-20), ne informeaza ca Domnul, înainte de a se aseza la masa, ofera ucenicilor un semn de suprema smerenie, servire si dragoste, spalându-le picioarele. Sf. Luca (XXII, 24-30) ne spune la rândul sau, ca ucenicii au întristat si acum pe Domnul, provocând o noua discutie despre întâietate, cu prilejul ocuparii locurilor la masa, si facându-L sa repete adevarata demnitate în împaratia lui Dumnezeu. Stând la masa, Domnul are în dreapta pe Sf. Ioan, iar în stânga fie pe Sf. Iacob, fie mai probabil pe Iuda Iscarioteanul. Parerea ca Iuda se afla în imediata vecinatate a lui Iisus se întemeiaza pe faptul ca el primea adesea dispozitii gospodaresti de la Domnul, iar la Cina Domnului îi întinde direct o îmbucatura muiata în blid si-i adreseaza câteva cuvinte, fara a fi auzit de ceilalti ucenici.

Evanghelistul Matei intra direct în miezul discutiilor si faptelor de la Cina, spunând: „Iar facându-se seara, s-a asezat Iisus la masa cu cei doisprezece ucenici ai Sai. Şi pe când mâncau ei, a zis: Adevar graiesc voua: Unul din voi ma va vinde. Iar ei, întristându-se foarte, au început a-l întreba fiecare: Nu cumva sunt eu, Doamne? Iar El raspunzând a zis: cel ce a întins cu Mine mâna în blid, acela Ma va vinde. Ci Fiul omului va merge, precum este scris pentru El, dar vai aceluia prin care Fiul Omului se vinde. Atunci Iuda, cel ce L-a vândut, a întrebat: Nu cumva sunt eu, Învatatorule? Zis-a lui: tu ai zis!“ (Mt. XXVI, 20-25; Mc. XIV, 17-21).

Domnul prezisese de mult tradarea unuia dintre ucenicii Sai si aratase ca drumul Crucii constituie singura cale pentru împlinirea planului divin de mântuire a lumii. Acum, El arata din nou ca tradarea nu era necesara si face o ultima încercare pentru convertirea lui Iuda. Nu vrea sa-l dea pe fata cu glas tare, ca sa nu-l umileasca în fata celorlalti ucenici si sa nu-i faca anevoioasa marturisirea pacatului. Îl demasca deci în chip indirect, preferând sa întristeze pe ceilalti unsprezece. Totodata îi atrage atentia asupra înfricosatei osânde ce-l asteapta. Având constiinta curata, toti ucenicii se întristeaza si se dezvi­novatesc rând pe rând. Îi imita si Iuda, cu cinism, dar nu fiindca se credea nevinovat, ci pentru ca voia sa nu se dea pe fata. Iar Domnul îi raspunde în soapta, vadindu-i gândul si încercând sa-i schimbe hotarârea.

Evanghelistul Ioan, completându-i pe sinoptici, este mai detaliat (In. XIII, 21-30). Se vede de aici, ca Iuda nu a facut nici un gest care sa-l tradeze. Acuzarea care plana asupra tuturor era grozava, apasatoare. Pentru limpezirea ei, Petru, care statea mai departe de Domnul, roaga pe ucenicul cel mai iubit, pe Ioan, cel cu capul rezemat la pieptul Mântuitorului, sa întrebe pe Domnul. Ucenicii nu aud scurta convorbire dintre Domnul si Ioan si nu înteleg sensul gestului de iubire si intimitate, pe care Domnul îl arata lui Iuda când îi înmâneaza direct o bucata de pâine înmuiata în mâncare. La beduini si felahi, s-a pastrat pâna si în zilele noastre obiceiul de a onora pe un oaspete înmânându-i direct o bucata de pâine sau de mâncare.

Gestul Mântuitorului fata de Iuda, aratând iubire, cinstire si familiaritate, este înca o încercare de a-i deschide sufletul spre pocainta. Daca Iuda si-ar fi revenit macar cu acest prilej, el ar fi fost salvat. Dar el refuza si aceasta licarire de gratie divina. În loc de cainta si remuscare, se simte umilit, se tulbura cu totul, caci nimic nu-i mai suparator pentru cei rai, decât sa primeasca dovezi de iubire de la cei pe care îi urasc pe nedrept. Iuda se simte înfrânt. În loc de cainta, are îndrazneala sa întrebe: „Nu cumva sunt eu, învatatorule? “ si sa auda din gura lui Iisus raspunsul: „Tu ai zis“, apoi îndemnul:,, Ce vrei sa faci, fa mai curând!“. Şi Iuda paraseste pentru totdeauna pe Domnul, trecând cu totul de partea adversarilor Sai, pierzând cu desavârsire calea spre mântuire si afundându-se în bezna noptii si a osândei celei vesnice.

Sf. Ioan Gura de Aur, în Omilia despre tradarea lui Iuda, demonstreaza în chip neîndoios ca Iuda s-ar fi putut salva, daca ar fi voit. Iuda nu poate fi socotit un tip al predestinarii absolute, cum s-a încercat sa se demonstreze. În repetate rânduri, Mântuitorul îl cheama la pocainta si-i arata harul iertarii si al iubirii divine. Ca tradarea a fost prestiuta de Dumnezeu si prezisa de prooroci si de Mântuitorul, este adevarat; dar prestiinta nu-i echivalenta cu predestinatia. „Iuda nu L-a vândut pe Domnul cu gândul sa împlineasca Scripturile, ci din pricina rautatii lui", concluzioneaza acelasi mare tâlcuitor.

Pr. Conf. Dr. Dionisie Stamatoiu, Patimile Mântuitorului dupa Sfintele Evanghelii,în rev. Mitropolia Olteniei, an 2000, nr. 1-2.

Categoria: Actualitate ortodoxa
Data: Apr 17, 2014
Recomandari www.resurse-ortodoxe.ro:
Articole similare
Random Links
Users login
username:
Password:
Calendar
Evanghelia zilei