Cine a fost egoist in timp devine nefericit in vesnicie

CUVÂNT TEOLOGIC al parintelui Dumitru Staniloae:

Duminica a douazeci si doua dupa Rusalii (Bogatul nemilostiv) (Luca 16, 19-31)În crestinism exista doua conceptii despre Dumnezeu, una ce vine din Biblie si care apartine vietii si experientei crestine si alta ce vine din filosofia greaca. Prima Îl prezinta pe Dumnezeu ca Dumnezeul Cel viu, plin de interes si grija pentru umanitate. A doua Îl prezinta pe Dumnezeu ca nemiscat si de nemiscat. Ortodoxia Rasariteana a facut mari eforturi pentru a combina si armoniza cele doua conceptii. A cautat sa concilieze ambele moduri de gândire despre Dumnezeu prin intermediul învataturii despre firea si energiile divine, afirmând ca, în vreme ce, prin firea Sa, Dumnezeu ramâne nemiscat, El iese (se manifesta) în exterior prin energiile Sale. Aceasta înseamna ca ne gândim la Dumnezeu într-un mod personal chiar daca o persoana traieste deodata pe mai multe trepte. O mama, de exemplu, când se joaca cu copilul ei, se coboara la nivelul copilului neîncetând sa ramâna în continuare un adult; la fel si Dumnezeu: atunci când intra în relatie cu lumea ramâne, în acelasi timp, dincolo de lume sau deasupra ei. Astazi, teologia apuseana încearca si ea sa treaca de conceptia care Îl prezinta pe Dumnezeu ca esenta nemiscata, dar, câteodata, precum la Tillich de exemplu1, se îndreapta spre cealalta extrema si-L vede pe Dumnezeu numai într-un proces de devenire sau de miscare. Vom încerca sa împacam, pe de-o parte, neschimbabilitatea lui Dumnezeu, si caracterul Sau de Persoana vie, pe de alta, urmând Sfântului Grigorie Palama, marele teolog bizantin din secolul al XIV-lea, cautând sa scoatem în evidenta legatura dintre vesnicia lui Dumnezeu si viata noastra umana în timp. Vesnicia nu poate fi pur si simplu o substanta neschimbabila, nu poate fi ca o lege vesnica cu subzistenta de sine. O asemenea vesnicie nu poate fi una inepuizabila, dar faptul ca este inepuizabila vine din interioritatea ei, care e una a unei Existente personale. Vesnicia trebuie sa includa o dimensiune interioara si o libertate a vointei. Numai asa poate fi inepuizabila, un izvor de noutate continua. Daca ne gândim la vesnicia lui Dumnezeu pur si simplu, în termenii ratiunii pure sau în cei ai unei substante vesnice, atunci nu vom avea o imagine reala a vesniciei, ci una eronata. Vesnicia trebuie sa fie plinatate de viata si, de aceea, adevarata vesnicie trebuie sa fie vesnicia lui Dumnezeu, El fiind perceput ca Subiect real si vesnic Acelasi cu Sine, dar Care în acelasi timp este Izvorul unei varietati infinite de manifestari. Dar adevarata viata personala exista numai acolo unde exista comuniune, si nu se poate vorbi de plinatate a vietii fara plinatatea comuniunii. De aceea, plinatatea vietii dainuie numai în comuniune desavârsita între subiecte sau persoane desavârsite. Astfel ca adevarata vesnicie este aceea a Sfintei Treimi. Treimea Persoanelor este atât plinatatea comuniunii, cât si cea a vesniciei. Sfânta Treime ramâne vesnic neschimbabila în iubirea Ei, dar iubirea Sa este plinatate a vietii si de aceea detine un potential nelimitat de manifestari si lucrari. Vesnicia este viata, iar viata este miscare. A avut dreptate Karl Barth când a zis ca ceea ce este simplu nemiscat si de nemiscat este mort si, daca Dumnezeu este în întregime nemiscat, atunci a fi Dumnezeu înseamna a fi mort! Dar tipul de miscare care este întotdeauna acelasi - miscarea automata a unei masini - este de asemenea mort. Adevaratul sens al vesniciei nu poate fi aflat decât în comuniune între Persoane vesnice a Caror iubire este inepuizabila. Şi cel ce se împartaseste de aceasta comuniune interpersonala primeste întru sine viata vesnica. „Aceasta este viata vesnica, sa Te cunoasca pe Tine singurul si adevaratul Dumnezeu si pe Iisus Hristos pe care L-ai trimis“. Inepuizabila viata a lui Dumnezeu ca fiind Comuniune de Persoane nu se poate reduce la grija de un lucru sau altul sau de împartasirea de oarecare gânduri. Viata vesnica a subiectivitatii desavârsite nu depinde de realitatile finite, ci dimpotriva, aceste realitati finite depind de vesnicia lui Dumnezeu. Viata subiectivitatii eterne a lui Dumnezeu trebuie sa fie plinatate nepieritoare. Ea se întemeiaza pe dragostea catre Persoane de o plenitudine egala; se poate spune astfel ca este o viata vesnica, inepuizabila. Ea implica o relatie cu celalalt care raspunde cu o iubire asemanatoare. Persoanele dumnezeiesti Se iubesc cu o iubire vesnic inepuizabila proprie Lor, Se iubesc Una pe Alta ca parteneri într-o desavârsita reciprocitate sau o împartasire comuna. Este o continua miscare care trece de la una la alta într-un schimb reciproc al aceleiasi eterne si desavârsite iubiri.Înteleasa în acest adevar - ca fiind comuniune personala de viata - vesnicia nu trebuie vazuta la antipodul sau opusa timpului. Vesnicia lui Dumnezeu, ca viata în propria-i plenitudine, ca iubire vesnica si desavârsita între Persoane ce stau într-o unire desavârsita, poarta cu sine posibilitatea timpului. Timpul, pe de alta parte, poarta cu sine posibilitatea vesniciei, care se poate realiza în comuniune cu Dumnezeu prin harul Sau; din acest motiv, Dumnezeu poate intra într-o relatie iubitoare cu fiintele temporale. Trebuie subliniat faptul ca aceasta actualizare a vesniciei în timp are loc întotdeauna prin harul lui Dumnezeu; pentru ca numai Dumnezeu ne-a facut capabili de a-I raspunde chemarii Sale, El fiind Acela Care ne face oferta dragostei Sale. Asadar, El este Acela care ne-a dat aceasta legatura cu vesnicia, iar în comuniune cu El noi putem dobândi vesnicia. Iubirea este un dar al unuia catre altul, respectiv asteptarea întoarcerii depline a acelui dar de la celalalt ca raspuns la iubirea lui. Numai într-un raspuns imediat si desavârsit ofertei de iubire dintre cei doi, iubirea este deplin împlinita, iar comuniunea desavârsita este atinsa. Timpul este de fapt intervalul de asteptare pentru raspuns la chemare. Ca atare, timpul reprezinta o distanta spirituala dintre persoane, în vreme ce vesnicia este mai presus de orice distanta sau separatie. Sfântul Maxim Marturisitorul spune urmatoarele: „Taina Cincizecimii este astfel unirea întreolalta a celor aflati sub providenta lui Dumnezeu Însusi. Cum am spune, unirea naturii noastre cu Cuvântul lui Dumnezeu, prin lucrarea bunatatii lui Dumnezeu, este o unire în care nu mai exista timp sau devenire.“În interiorul Sfintei Treimi, intervalul de asteptare pentru raspuns este redus la nimic, deoarece darul unei Persoane catre Cealalta este imediat. Iubirea dumnezeiasca dintre Cele Trei Persoane este astfel vesnic desavârsita. În crearea altora ca parteneri ai iubirii Sale trinitare, Dumnezeu a vazut ca în starea de fiinte create ei nu pot raspunde în acelasi mod, ci numai într-un mod marginit sau limitat. Pentru ei, raspunsul implica libertatea vointei, efort si progres. Raspunsul nostru uman nu poate constitui chiar de la început o daruire totala a noastra, la fel de imediata si de prompta ca si oferta de iubire a lui Dumnezeu pentru noi. Din acest motiv, Dumnezeu Îsi revarsa dragostea Sa pe masura progresului nostru si a capacitatii noastre de a raspunde. De aceea, Dumnezeu Se comunica treptat astfel încât si noi sa învatam a raspunde pe masura progresului realizat la un moment dat. Aceasta miscare treptata, înceata, ca raspuns catre Dumnezeu este echivalenta cu timpul. Iar Dumnezeu este întotdeauna gata sa ne ajute a creste spre vesnicia desavârsitului si imediatului raspuns la iubirea pe care El ne-o ofera. Pe masura ce ne îndreptam spre vesnicie, Dumnezeu Însusi ni Se alatura în timp, împartasind nadejdea cu care calatorim prin lucrarea energiilor Sale sau prin relatia Sa cu noi. Aceasta se întâmpla deoarece, în oferirea iubirii Sale, El primeste si traieste liber limitarea; putem vedea aceasta în toata istoria mântuirii asa cum s-a realizat ea în timp. Dumnezeu Îsi traieste deplin vesnicia în relatiile trinitare, si aceeasi vesnicie o traieste si atunci când, iesind din Sine, Se întâlneste în timp cu noi. Aceasta e chenoza, coborârea lui Dumnezeu în timp si spatiu, acceptata liber de catre El de dragul creatiei Sale si traita simultan cu vesnicia vietii Trinitare. Dar aceasta implica si necesitatea raspunsului nostru, nu numai în viata temporala, ci si în relatia noastra cu vesnicia, de unde ne vine aceasta oferta. Dumnezeu asteapta cu mare rabdare întoarcerea noastra spre El, asteapta sa ne trezim la întelegerea iubirii pe care ne-o ofera. Însa, în acelasi timp, se împartaseste bucuros de desavârsita lipsa a intervalului sau sovaielii în schimbul reciproc de iubire dintre Persoanele Sfintei Treimi. Ceea ce înalta paradoxul relatiilor lui Dumnezeu cu noi este ca bucuria iubirii supranaturale din Treime este sporita pe masura asteptarii lui Dumnezeu pentru raspunsul fapturilor Sale - sau este micsorata din pricina încetinelii cu care vine acest raspuns. „Iata stau la usa si bat, daca cineva Îmi va deschide voi intra si voi cina cu El.“ Acesta reprezinta intervalul de asteptare dintre bataia la usa noastra si clipa când noi o vom deschide larg pe aceasta. Timpul implica si libertatea omului, dar si marele respect pe care Dumnezeu îl are pentru creaturile Sale; Dumnezeu nu intra cu forta în inima omului. Unirea cu Dumnezeu se poate realiza numai prin raspunsul nostru liber la oferta Sa de iubire; iata de ce Dumnezeu ne lasa timp; si pentru respectul pe care El îl are pentru om, acest timp este trait atât de Dumnezeu, cât si de om. Cu alte cuvinte, Dumnezeu - asteptând raspunsul nostru - traieste în timp fara sa uite sau sa-Şi paraseasca vesnicia, în vreme ce noi, atunci când nu Îi ascultam glasul, traim un timp fara constiinta vesniciei. Nu putem afirma ca, atunci când nu auzim glasul lui Dumnezeu, ori optam sa nu-I raspundem, noi asteptam pur si simplu; de fapt, noi „asteptam“ tot felul de lucruri, si prin urmare traim scufundati cu desavârsire în timp. Dar atunci când ceea ce se asteapta este un eveniment de o importanta personala foarte mare, devenim mai constienti de trecerea timpului. Iar aceasta asteptare a unui eveniment important e însotita întotdeauna de o bucurie care inunda sufletul, înlaturând de la el plictiseala. Cea mai intensa asteptare, cea mai mare dorinta dintre toate, este iubirea neconditionata a unei alte persoane.Astfel, noi putem trai vesnicia prin nadejde, prin anticipare, iar aceasta ne umple de bucurie debordanta, astfel ca nu mai suntem constienti de trecerea timpului. Dumnezeu e cu noi în aceasta asteptare întru nadejde datorita iubirii Sale pentru persoanele umane. El face totul pentru ca acest raspuns sa fie posibil; spre deosebire de noi, El nu se descurajeaza niciodata si nici nu-Şi îndreapta atentia catre celalalt în detrimentul nostru sau catre lucruri neimportante, asa cum o facem noi. Vederea lui Dumnezeu se întinde pâna spre plinatatea viitorului îndepartat, pâna spre viata ce va sa vina si din aceasta pricina este mult mai rabdator fata de noi si ramâne în fericirea Sa chiar daca lucrurile nu si-au ajuns scopul, El nu-Şi pierde nadejdea asa cum o facem noi. Pentru ca doreste ca noi sa ne sporim continuu iubirea noastra fata de El, Dumnezeu ne împartaseste permanent prin diferitele Lui acte sau lucrari, energiile Sale dumnezeiesti care ne întaresc în cresterea noastra spre un raspuns desavârsit. În acest sens, se poate vorbi de Dumnezeu în istorie - „în devenire“, cum s-ar spune - în lucrarile Lui îndreptate direct spre noi. El „avanseaza“ împreuna cu noi catre ceea ce urmeaza sa devenim. Dar, cu noi, procesul de devenire nu se refera doar la un interval care ne separa de unirea deplina cu Dumnezeu, nu are în vedere doar o simpla calatorie catre El. Datorita faptului ca simtim o crestere continua de-a lungul calatoriei prin atmosfera iubitoare a prezentei Sale, putem spune ca timpul este si el umplut progresiv cu o constiinta tot mai mare a vesniciei. Iar Dumnezeu, prin faptul ca asteapta cu nadejde raspunsul omului, aduce2 vesnicia în timp. Dar nici intervalul dintre chemarea (oferta) lui Dumnezeu si raspunsul omului nu trebuie neaparat sa fie redus treptat. Fiintele umane pot raspunde rapid - si sunt unele care chiar raspund foarte rapid - dar altele dezamagesc asteptarea Lui: „Ierusalime, Ierusalime…, de câte ori nu am vrut sa-i adun pe fiii tai asa cum îsi aduna closca puii sub aripi, dar voi nu ati vrut“ (Mt. 23, 37). Dumnezeu vesteste cele ale viitorului prin proorocii Sai, iar aceasta arata ca lucrarile Lui trebuie întelese în si prin timp, chiar daca El Se plaseaza deasupra lui. Omul e miscat de Dumnezeu în interiorul lui prin chemarea pe care Acesta i-o adreseaza, chiar daca raspunsul lui e întrucâtva ezitant. Dumnezeu e ca un mare pod de legatura ce acopera intervalul dintre oferta Sa si raspunsul omului, dintre eternitate si timp, si astfel, omul se simte în timp apropiindu-se din ce în ce mai mult de vesnicie. Numai atunci când omul ignora, sau da uitarii cu totul oferta lui Dumnezeu, devenind totalmente nesimtitor la aceasta - atunci când nu mai are nici o intentie de a raspunde la ea -, numai atunci se poate spune ca este cu desavârsire pierdut, ca unul care a renuntat la aceasta miscare spre vesnicie. Dumnezeu face lucratoare aceasta vesnicie prin aceea ca ne ajuta sa trecem peste distanta temporala dintre noi si El si dintre noi si altii. Iubirea lui Dumnezeu lucratoare în timp este plina de iubire deoarece este din vesnicie, si acest lucru este ceea ce o face asa puternica. Lucrând în timp, ea ne ridica dincolo de timp. Ori de câte ori oamenii simt iubirea lui Dumnezeu si îi raspund într-o oarecare masura, ei traiesc în vesnicie. Cu adevarat, într-un anumit fel, ori de câte ori traiesc în dragoste unii cu altii, ei traiesc în vesnicie. Aceasta întelegere a timpului care se misca/îndreapta catre vesnicie ne ajuta sa întelegem mai bine motivul pentru care noi ne concentram atentia întotdeauna spre viitor, cautând în permanenta sa descoperim ceea ce nu a mai fost descoperit, sa ajungem în cele din urma la ceea ce nu am atins deplin în aceasta viata. Timpul semnifica faptul neodihnei noastre, neputinta de a ne odihni în actuala stare de lucruri, faptul ca ne îndreptam întotdeauna catre acea stare în care ne vom putea odihni deplin în Dumnezeu. Timpul ne arata ca ne gasim suspendati deasupra abisului nimicniciei. Iata de ce ne straduim neîncetat sa întelegem cine suntem si ce este în jurul nostru. Nu putem întelege pe deplin sensul lucrurilor în aceasta viata temporala. Momentul actual este întotdeauna un moment care se extinde în nadejdea unui alt timp. Nu este numai un moment actual. „Nu avem aici cetate statatoare“3, adica, cum s-ar spune, un „prezent“, în sensul cel mai larg al cuvântului. Numai Dumnezeu, plinatatea fiintei, are acest prezent vesnic. Prin timp, ne miscam catre un raspuns tot mai deplin catre Dumnezeu, catre oferta iubirii Sale, iar Dumnezeu ne atrage catre adevarata noastra existenta. Din acest motiv trebuie sa privim dincolo de acest moment prezent, lucrând în el pentru viitor, pentru a gasi în vesnicie adevarata noastra existenta. Lasând în urma celelalte lucruri, ne îndreptam cu toata fiinta catre cele ce vor sa fie. Ceea ce se afla în acest prezent temporal sufera o moarte treptata. Timpul e ca o distanta dintre cele doua capete ale unui pod. E aici ceva ambiguu, nesigur. Avem de-a face cu o miscare fie în directia mortii, fie în cea a plinatatii vietii. Este o fuga din Egipt ce trece prin pustiul Sinai si care se îndreapta catre Canaan; e fuga lui Lot din Sodoma spre un alt loc, trecând printr-o tara în care nu poate ramâne. A ramâne pe loc înseamna a muri; trebuie sa continuam sa mergem, ignorând aceasta stare amenintata de moarte, încredintati ca vom gasi plinatatea vietii. Practic, aceasta înseamna ca nu mai traim pentru noi însine, ci pentru Cel pe Care Îl vom gasi numai daca vom muri fata de noi (daca ne vom lepada de noi însine). Acceptam pierderea unei vieti amagitoare pentru a gasi adevarata viata; aceasta înseamna sa biruiesti moartea prin moarte. Dar numai când aceasta acceptare a mortii fata de noi însine va fi acelasi lucru cu viata pentru Persoana suprema a lui Dumnezeu, numai atunci aceasta moarte ne va duce la adevarata viata. „Cel ce va voi sa-si scape viata o va pierde. Şi cel ce-si va pierde viata pentru Mine o va gasi.“ Sfântul Chiril al Alexandriei spune: „Nu ne putem prezenta în fata lui Dumnezeu decât în stare de jertfa“, de moarte voluntara fata de noi însine. Pe de alta parte, persoana care iese din sine doar pentru a acumula tot mai multe lucruri nu avanseaza catre viata, ci catre moarte. Folosindu-si timpul numai pentru a se arata pe sine în prim plan, îsi întareste propriul egoism. Un asemenea timp, plin de sinele cuiva, nu este propriu-zis timp, pentru ca nu se mai constituie ca un interval ce separa persoanele umane, cu atât mai putin persoanele umane de Persoana divina. Timpul pe care îl traim în egoism, departe de Dumnezeu, este doar un timp parelnic, deoarece nu-l folosim pentru a iesi din noi spre o alta persoana. Timpul care nu este altceva decât un interval dintre o persoana si lucrurile de obtinut, sau dintre el si celelalte persoane considerate ca obiecte de exploatat sau de uz personal, nu poate fi sub nici o forma considerat timp; este pur si simplu o goana în pustiul propriului suflet catre moartea totala. Timpul nu e lipsit de o oarecare realitate, iar când este înteles ca un interval în care persoanele se întâlnesc una cu alta si, în cele din urma, cu Persoana lui Dumnezeu, atunci, în acest caz, timpul este pozitiv si creator. Timpul este real si creator atunci când o persoana avanseaza, în calatoria ei prin timp, catre o unire a vietii sale cu ceilalti si cu viata nesfârsita a lui Dumnezeu. Timpul este o miscare reala a persoanei umane spre ceva de dincolo de ea cu scopul de a reduce distanta dintre ea si Dumnezeu. Numai trecerea prin timp, considerata ca o adevarata calatorie, ne poate duce în vesnicie - si nu încercând sa scapam de timp - pentru aceea ca trecem prin acest interval numai în masura în care ne unim în iubire cu Persoana suprema a lui Dumnezeu. Atâta timp cât ramânem închisi în noi însine, Dumnezeu Se departeaza de la noi, pentru ca si noi ne îndepartam de alti oameni neputând intra în comuniune personala cu ei. Nu putem intra în comuniune deplina cu Dumnezeu în aceasta viata din pricina ca pacatul ne trage înapoi. Nu ma pot întâlni cu Persoana suprema a lui Dumnezeu decât prin persoana aproapelui meu, si daca nu-L pot gasi pe Dumnezeu în si prin persoana aproapelui, nu-l voi putea descoperi cu adevarat nici pe aproapele meu. Daca nu L-am gasit pe Dumnezeu în el, nu voi descoperi nici realitatea mereu noua si profunda din aproapele meu, anume aceea care ma ajuta sa ies din mine însumi si-mi da viata. În acest mod, a calatori dincolo de timp spre vesnicie nu e de natura sa ne scoata din zona relatiilor interpersonale. Aceasta conceptie o întâlnim în platonism sau în diferite conceptii filosofice despre vesnicie. Nu pot creste într-o comuniune personala cu altul daca acesta nu mi se daruieste liber, fara sa fie constrâns, împins sau obligat în oarecare fel de mine sau de altii. Numai între persoane poate exista acest dar al vietii desavârsit, reciproc si liber. Ne îndreptam unul spre altul în dragoste. Dar nu avem puterea sa ne daruim total celuilalt decât daca el ne-a invitat deja sa o facem. De aceea spune Sfântul Chiril al Alexandriei ca nu ne putem prezenta la Tatal decât în stare de jertfa, atunci când Hristos este în noi si jertfa Lui e lucratoare în noi. (…) *Dumitru Staniloae, Timp si vesnicie, Convent of the Incarnation, SLG Press, Fairacress, Oxford, Copyright Sisters of the love of God, Printed and bound by Will Print, Oxford, England, 1971. (Titlul si sublinierile din text apartin redactiei „Ziarului Lumina”).(Cuvânt teologic preluat de pe www.ziarullumina.ro si publicat în saptamânalul „Lumina de Duminica” din data de 3 noiembrie 2013)
Categoria: Actualitate ortodoxa
Data: Oct 31, 2013
Recomandari www.resurse-ortodoxe.ro:
Articole similare
Random Links
Users login
username:
Password:
Calendar
Evanghelia zilei