In vremea lui Constantin cel Mare ia sfarsit evolutia Imperiului Roman, care incepuse odata cu primul contact cu Orientul elenistic. Imperiul atinsese cea mai importanta intindere teritoriala, iar deja din vremea lui Adrian incepuse sa decada: frontierele devin fluctuante, in secolele urmatoare se imparte sub presiunea popoarelor sau a unor personalitati sau se reconstituie si cunoaste noi perioade de expansiune. De asemenea, pe plan politic, imperiul atinge apogeul final. Principatul roman devenise treptat o monarhie teocratica, in care imparatul era un intermediar ce lega lumea de Dumnezeu, iar statul devenise reflectarea pe pamant a legii divine.Cultul soarelui neinvins, instaurat de Aurelian ca religie de stat la jumatatea secolului al III-lea, era legat de noua conceptie religioasa monarhica. Imparatul era echivalentul in lume a ceea ce soarele era in cer, el participa la natura sa glorioasa, era reprezentantul sau pe pamant. Evolutia acestei perceptii statale era paralela cu evolutia religioasa a lumii greco-romane catre monoteism sau credinta intr-un singur Dumnezeu. Neoplatonicismul lui Plotin, cantecul de lebada al filosofiei grecesti, cultele orientale si scrierile ermeneutice, toate principalele curente spirituale si intelectuale ale epocii proclamau drept principiu unic un Dumnezeu suprem in cer.Constantin era un reprezentant tipic al acestei noi constiinte religioase. Conform primului biograf crestin, Eusebiu de Cesareea, tatal sau "isi consacrase Unicului Dumnezeu copiii sai, sotia sa, slujitorii sai si intreg Palatul sau". Constantin a crescut in atmosfera acestei religii, fiind atras spre misticism, cu credinta in vise, in viziuni sau iluminari. El credea in alegerea sa, iar cariera sa politica a fost caracterizata de contacte personale cu cerul. Aceasta stare de spirit nu era suficienta pentru a explica convertirea sa la crestinism, dar ne poate ajuta sa intelegem mai bine cum privea Constantin religia intemeiata de Hristos si sa vedem in el reprezentantul unei apropieri intre Biserica si credinta sa.Crestinarea imparatului ConstantinConstantin cel Mare si-a inceput ascensiunea sa pe plan politic in contextul conflictelor fratricide care opuneau mai multi imparati rivali dupa abdicarea lui Diocletian. Acesta din urma a inaugurat sistemul celor doi imparati, fiecare cu functii proprii, purtand titlul de "august", carora le erau asociati doi "cezari". Acest sistem, destinat sa remedieze dificultatile crescande ale imperiului, nu a functionat intotdeauna in mod eficient, dar prevala in perioada in care Constantin a preluat puterea. Inainte de a realiza unitatea partii occidentale a imperiului, el trebuia sa-si elimine rivalul, pe Maxentiu. La inceputul anului 312, el a parasit Galia, iar in luna octombrie, dupa o trecere indrazneata a Alpilor, ajunge in preajma capitalei Roma. Pentru un om precum Constantin, probabil ca aceasta disputa era o ruptura cu trecutul. De aceea, poate ca in acele momente era in cautarea unei forte sau a unei sanctiuni care sa-l ajute in noul destin pe care urma sa-l aiba Roma. In acele clipe de maxima tensiune putem plasa convertirea sa. Descrierile cronologice ale celor apropiati de eveniment nu amintesc nici de viziunea Crucii, nici de cuvintele: "prin acest semn vei invinge". Ele mentioneaza numai sfatul primit in vis: sa puna pe steaguri semnul Sfintei Cruci. Constantin a ascultat, l-a invins pe Maxentiu si a intrat in Roma. Dupa aceasta evenimentul a fost dezvoltat, chiar si cu ajutorul lui Constantin. Un fapt este insa incontestabil: semnul pe care imparatul l-a vazut si i-a permis sa obtina o victorie decisiva era un simbol crestin, si din acel moment el s-a considerat crestin.O alta intrebare pe care ne-o putem pune este daca a devenit cu adevarat crestin din acel moment. Din cate cunoastem, la 25 de ani dupa victoria de la Podul Vulturului, pe patul de moarte a primit Botezul. Amanarea acestui moment poate fi pusa si pe seama dorintei exprimate in mod repetat, de a fi botezat in raul Iordan. Ce a facut Constantin in acest interval de timp? Raspunsul la aceasta intrebare il putem gasi in paradoxul bizantin, manifestat deplin prin caracterul particular al convertirii primului imparat crestin. In conceptia lui Constantin, credinta crestina, sau mai degraba credinta in Hristos, nu i-a venit prin intermediul Bisericii, ci i-a fost acordata personal si direct in lupta cu dusmanul, altfel spus in timpul exercitarii indatoririlor sale de imparat. De asemenea, victoria pe care el a obtinut-o cu ajutorul Dumnezeului crestin il aseza pe imparat si imperiul sau sub protectia Crucii si in dependenta directa de Hristos. Aceasta inseamna ca marele Constantin nu s-a convertit asemenea unui om care se afla in cautarea exclusiva a adevarului, ci ca un imparat. Cu alte cuvinte, Hristos l-a ales, iar prin el s-a alaturat imperiului. Astfel, putem explica convertirea lui Constantin, care nu a fost urmata de nici o revizuire sau reexaminare a conceptiei teocratice a imperiului, dar a atras dupa sine o schimbare de atitudine din partea crestinilor si a Bisericii, care vedeau in imparat si in imperiu ceva sfant, ales de Dumnezeu.Statul roman, forma "divina" a societatii umaneConvertirea lui Constantin a fost urmata in 313 de Edictul de la Milan, care definea principiile politicii religioase ale imparatului. Edictul proclama pentru crestini si pentru fiecare libertatea de a-si alege religia. Proprietatile confiscate bisericilor crestine pe durata persecutiilor erau restituite. In privinta libertatii lui Constantin, remarcam faptul ca nu trebuie sa confundam acest gen de libertate cu cea crestina. A fost nevoie de secole pentru ca noua maniera de a intelege persoana cu radacini in Evanghelie sa conduca spre o noua conceptie despre Stat, in care prerogativele acestuia din urma sa fie limitate de drepturile inalienabile ale persoanei umane. Statul nu se considera legat exclusiv de nici o forma exterioara si aceasta nu provenea dintr-o dorinta de neutralitate, ci in cadrul noului monoteism religios si filosofic impartasit de Constantin inainte de convertirea sa, orice cult avea legatura cu singura Divinitate suprema. Din acest punct de vedere, Edictul de la Milan nu era un inceput, ci o realizare, un punct final. Sincretismul religios in care se dizolva si mor vechile forme pagane gaseste ultima sa expresie. Natura teocratica a statului ramane insa intacta: religia este o prioritate de stat, pentru ca Statul este o institutie divina, forma "divina" a societatii umane. Libertatea era o recompensa pentru ca "divinitatea care este in ceruri sa fie binevoitoare spre noi si spre cei care se supun autoritatii noastre".Libertatea de care aminteste edictul, ca ultima expresie a sincretismului imperial, aducea si un element nou. Imparatul nu ascundea simpatia sa pentru crestinism, declarand ca el acorda libertate si necrestinilor "pentru linistea vremurilor", dar inima sa apartinea noii credinte. Cu alte cuvinte, aceasta libertate era o dispozitie provizorie in asteptarea triumfului deplin al crestinismului. Paganismul era condamnat, iar in calitatea sa de imperator, Constantin avea constiinta unui legislator religios al imperiului. El nu putea amesteca crestinismul cu minciuna paganismului. Cu cat devenea mai constient de credinta sa crestina, cu atat era mai ostil paganismului. Credinta teocratica si cea crestina se vor confunda intr-o unitate ambigua, determinanta pentru viitorul Bisericii sub Imperiul Bizantin, a carei epoca constantiniana reprezinta fundamentul.In 336, anul in care Sfantul Atanasie era obligat la exil, Constantin sarbatorea 30 de ani de domnie. Era deja un alt om, tendinta sa mistica, prezenta inca din copilarie, crestea an de an si a sfarsit prin trecerea pe planul secund a problemelor de stat. Discursurile si ceremoniile care au avut loc cu acel prilej erau dominate de dorinta care-l luminase de mai multa vreme: botezul in apele Iordanului. Chiar daca acest vis nu s-a putut implini, Constantin a fost totusi botezat de catre Eusebiu de Nicomidia si s-a putut bucura de certitudinea apropierii de Hristos. El a murit in plina zi, intr-o zi insorita de Rusalii, in 337. Dincolo de greselile pe care le-a facut, acest om a fost mereu atras de Dumnezeu. Insetat de absolut, el dorea transferul pe pamant al adevarului si al frumusetii ceresti. Dorintele pamantesti ale Bisericii, visul triumfului lui Hristos in lume, raman asociate numelui sau. De aceea, dragostea si multumirea Bisericii sunt mai puternice decat judecatile implacabile si uneori superficiale ale istoricilor. (Articol publicat in Lumina de Duminica din data de 13 ianuarie 2013, semnat de Pr. prof. dr. Emanoil Babus)

Categoria: Actualitate ortodoxa

Vizualizari: 1024

Id: 27537

Data: Jan 13, 2013

Imagine: