Cuvant teologic al parintelui Dumitru Staniloae:Duminica a noua dupa Rusalii (Umblarea pe mare - Potolirea furtunii)Credinta e primul pas in viata duhovniceasca. Credinta e prin fire inceputul virtutilor. Astfel, binele, fiind sfarsitul virtutilor, e concentrat inlauntrul credintei. Credinta este binele concentrat, iar binele e credinta actualizata1.De fapt nu se poate porni sistematic la nici o actiune impotriva patimilor si nu se poate pune inceputul nici unei virtuti daca nu e prezenta credinta ca imbold. Infranarea, ca efort statornic, are nevoie de o legitimare prin credinta, iar frica de Dumnezeu presupune credinta in Dumnezeu. E drept ca infranarea si peste tot viata virtuoasa intaresc la randul lor credinta, dar primul motor al acestora este totusi credinta. Mai inainte de orice virtute, de orice efort uman, a trebuit intr-un fel oarecare sa capatam in noi credinta, intrucat credinta o avem prin harul dumnezeiesc, a trebuit ca harul sa premearga oricarui bine la care pornim. Astfel, inceputul bun e pus de Dumnezeu prin Botez. Toata viata virtuoasa a noastra nu e decat o desfasurare a acestui inceput pus de Dumnezeu. Desigur, nu e vorba de o desfasurare automata, fara noi, ci de o desfasurare voita si ajutata de noi, prin toata incordarea noastra.Deci, mai inainte de orice virtute, trebuie sa avem credinta dobandita sau intarita la Botez. Dar eficacitatea ei depinde de colaborarea noastra, ca sa inaintam pe drumul virtutilor spre desavarsire. Astfel si credinta e o virtute, e un bine, dar se arata ca bine prin conlucrarea noastra. Aceasta conlucrare consta la inceput din simpla vointa de a crede, si nu din vointa de a face ceva. De altfel, in mod inevitabil, prima incordare a vointei noastre in vederea binelui nu poate avea decat acest obiect: a crede. Chiar din partea noastra nu se poate incepe de altundeva, in nici o schimbare in bine a vietii noastre, decat de la a crede. Iar cine vrea sa creada ajunge de poate sa creada. Nu exista om care, vrand cu staruinta sa creada, sa nu fi ajuns la putinta de a crede. Dar faptul ca vrand cineva sa creada ajunge de poate crede se datoreste prezentei unui har prealabil in noi. Caci, prin simpla vointa a sa, omul n-ar ajunge niciodata sa creada. Empiric, el tinde sa-si inchipuie ca totul atarna numai de vointa lui, pentru ca sa se accentueze necesitatea contributiei lui. Dar pe plan transempiric e prezent ca ajutor harul. Chiar faptul ca poate sa vrea sa creada e un dar al credintei, care insa nu-l sileste sa vrea numaidecat sa creada. Iar din momentul in care, vrand cineva sa creada, a ajuns sa creada de fapt, harul ascuns in el de la Botez, sau credinta ca virtualitate, s-a trezit la actualitate prin faptul ca omul si-a dat contributia lui.Deci, inainte de a porni pe drumul purificarii, e necesar ca omul sa-si intareasca credinta primita la Botez, prin vointa2. Credinta insa, fiind o raportare a mea la Dumnezeu, nu se poate intari decat incepand sa ma gandesc mai des la El, nu in mod teoretic, ca la o tema de reflectie filosofica, ci ca la Cel de care eu depind in toate ale mele si Care ma poate ajuta in insuficientele mele. Dar gandul la Dumnezeu se concretizeaza, sau se intretine, prin cate o scurta si deasa pomenire a Lui, facuta cu evlavie, cu sentimentul ca depindem de El. Cate un asemenea cuvant ne concentreaza gandurile spre Dumnezeu sau spre Iisus Hristos, spre ce a facut El pentru noi, ca baza pentru increderea ca ne va ajuta si acum.Iata de ce consideram ca Centuria lui Calist si Ignatie a procedat foarte just asezand la inceputul intregului urcus duhovnicesc credinta ca dar al harului si pomenirea numelui lui Iisus Hristos. Inceputul oricarei lucrari placute lui Dumnezeu este chemarea cu credinta a numelui Domnului nostru Iisus Hristos, odata ce El insusi a spus: Fara de Mine nu puteti face nimic (In. 14, 9). De aceea, toti marii dascali ai ascezei au invatat ca, inainte de orice alta lucrare si preocupare buna, toti, si mai ales cei ce voiesc sa intre in stadiul linistei indumnezeitoare si sa se consacre lui Dumnezeu, trebuie sa se roage in Domnul si sa ceara de la El mila, fara sa se indoiasca; iar preasfantul si preadulcele Lui nume sa-l aiba ca obiect nelipsit de lucru si de meditatie si sa-l poarte neincetat si in inima, si in minte, si pe buze, si in el, si cu el sa respire, sa traiasca, sa doarma, sa vegheze, sa se miste, sa manance3.Desigur, nu dintr-odata se poate ajunge la o asemenea pomenire continua a lui Dumnezeu si in special a numelui lui Iisus. Nici nu e bine sa se ajunga prea repede, caci s-ar savarsi atunci prea automat aceasta pomenire. Ci e bine ca aceasta pomenire a lui Iisus sa se indeseasca treptat, pe masura obisnuirii sufletului cu concentrarea in gandul la Dumnezeu, cu cresterea lui in credinta si in dragoste de Dumnezeu. Dar e bine ca, chiar de la inceput, sa se faca mai des pomenirea lui Dumnezeu, printr-un nume oarecare ( Doamne, Iisuse), sau chiar si numai printr-o concentrare a gandului la un astfel de nume, intr-un moment de stramtorare, sau de odihna, pe drum sau la lucru.Necesitatea credintei ca prima treapta a urcusului duhovnicesc rezulta insa si din felul patimilor de a se starni. Am vazut ca momentul decisiv in starnirea patimilor este alunecarea ratiunii din pozitia ei fireasca, atrasa de aparitia unei pofte trezite in constiinta. In acel moment, pofta, sau afectul nevinovat, capata putere si devine condamnabila. Pacatul incepe de fiecare data printr-o cadere a ratiunii, printr-o cadere din adevar, prin lunecarea ei pe un drum ratacit4 si printr-o uitare a rostului ei5. Deci, aici trebuie adusa prima intarire, la primul post pe care-l cucereste inamicul. Trebuie intarita adica ratiunea, ca sa reziste. Aceasta intarire se face prin credinta. Credinta statorniceste ratiunea intr-o atitudine intelectuala6, intr-o conceptie de viata. Desigur, credinta nu e, cel putin la inceput, o evidenta intelectuala care convinge ratiunea printr-o stringenta de ordin exclusiv gnoseologic. Ea se insuseste in mare parte si prin vointa, si ca atare este o virtute. Ea are un dublu aspect: intelectual si voluntar.Pe de o parte, e o conceptie, un punct de vedere, pe de alta, e un act de vointa. E o sinteza intelectual-volitionala. Dar nici alunecarea ratiunii nu e un act pur intelectual, ci si unul voluntar. Nici ratiunea nu s-a dat de partea poftei pentru ca s-a convins prin temeiuri pur intelectuale de adevarul reprezentat de ea, ci a facut aceasta dintr-o slabire a vointei, prefacandu-se mai mult ca e convinsa pe cale intelectuala decat fiind cu adevarat convinsa. Prin urmare, si in readucerea ratiunii la fermitatea de la inceput nu e necesar, sau cel putin nu e indestulator, un act pur intelectual, care sa o convinga simplu de greseala ei de judecata, ci si de un ajutor moral. Precum ratiunea a cazut pentru ca a voit sa cada, asa se fixeaza acum prin credinta, pentru ca vrea sa se fixeze. Caderea e un act intelectual-voluntar; remedierea ei tot prin asemenea acte trebuie sa se faca. Desigur, accentuand vointa in actul credintei, nu voim sa spunem ca credinta nu cuprinde si o anumita evidenta. Ea nu e o atitudine intelectuala in functie exclusiv de vointa. Un teolog catolic spune: In lumina credintei, aceleasi nume divine pe care le pronunta filosoful primesc dimensiuni nebanuite; ele sunt aprofundate in continutul lor, semnificatia lor devine analoga unei noi puteri7. Conceptele referitoare la Dumnezeu, pe care le are ratiunea naturala, capata prin credinta o stralucire noua, necunoscuta metafizicii si omului natural, ele seamana cu niste perle puse in lumina soarelui8. Asadar, credinta revarsa o noua evidenta peste anumite adevaruri rationale referitoare la Dumnezeu. Este o evidenta care sporeste treptat, incat, cu vremea, credinta devine o vedere. Dar chiar de la inceput ea aduce un plus de evidenta unor adevaruri ce le avea ratiunea, iar aceasta inseamna totodata o fixare a ratiunii in anumite certitudini9. Catolicismul considera ca ratiunea are certitudinea unor adevaruri divine chiar inainte de credinta. Ortodoxia e mai putin optimista in aceasta; ea recunoaste ca ratiunea naturala poate desprinde din contemplarea lumii anumite adevaruri despre Dumnezeu, dar socoteste ca ii lipseste certitudinea absoluta in ele. In orice caz, plusul de evidenta adus de credinta trebuie sa insemne si pentru catolici un plus de certitudine, un plus de tarie in hotararea de a sta pe langa aceste adevaruri.De unde vine acest plus? Chiar daca ar insemna o sporire a evidentei rationale, el nu provine din puterile ei, ci de sus (de la Dumnezeu - n.r.). Ortodoxia aplica aici doctrina sa despre energiile necreate ale lui Dumnezeu. O energie necreata a lui Dumnezeu patrunde ca o lumina in minte. De aceea am spus ca nu depinde credinta numai de vointa, ci ea este usurata si prin evidenta ei intrinseca, si prin puterea de sus care aduce aceasta evidenta, sau atinge puterile spiritului nostru ca sa sesizeze realitatea lui Dumnezeu. Dar trebuind sa fie sesizata prin puterile noastre, ele trebuie sa faca si un efort, chiar daca el e inlesnit de inraurirea dumnezeiasca. De aceea e necesara si vointa: nu pentru a crea aceasta evidenta, ci pentru a o scoate in relief. Prin lenea voluntara a ratiunii, ea s-a intunecat; prin silinta voluntara a ratiunii, ajutata sa invinga lenea de catre harul divin, se lumineaza iarasi. Pe de o parte, in credinta e un element de intarire a vointei si a ratiunii, de stimulare a lor, pe de alta, vointa contribuie la reliefarea evidentei din credinta propusa de har. Una creste prin alta in mod reciproc. Ascunzandu-Se din fata omului, Dumnezeu il stimuleaza prin oarecare presiune sa-L caute; iar cautat, Se descopera in parte ca sa stimuleze si mai mult pe om. El pune in lucrare vointa noastra, dar fara aceasta vointa nu ni Se descopera.Credinta creste cu vremea la o evidenta atotluminoasa. Dar creste pe masura ce implinim poruncile si dobandim virtutile. Caci prin acestea aratam ca simtim pe Dumnezeu si ne deschidem si mai mult Lui. Aceasta inseamna ca e prezenta de la inceput, dar creste prin toate virtutile ce le dobandim ulterior. De altfel, fiecare virtute, odata dobandita, nu se mai pierde daca persistam pe drumul ascendent al vietii crestine duhovnicesti, ci ramane si dupa ce se nasc din ea virtutile urmatoare, crescand si primind modificari calitative superioare, sub inraurirea noilor virtuti, pentru a se coordona cu acelea.Credinta e prima virtute cu care pornim la drum. E paraiasul caruia i se adauga pe urma paraiasele altor virtuti, devenind impreuna fluviul larg, atotcuprinzator si de neintors al unei vieti total virtuoase. Astfel in iubire aduna ea toate virtutile10. Intre timp credinta, fara sa se piarda, a castigat treptat in evidenta, devenind in faza iubirii o contemplare a lui Dumnezeu, precum si iubirea este contemplare11.Dar credinta nu putea fi de la inceput cunoastere propriu-zisa. De la starea primordiala la cea de contemplare a lui Dumnezeu e de parcurs o cale lunga, pentru eliberarea mintii de intunecarea adusa prin patimi12. Deocamdata ne impartasim de o licarire si numai pe masura ce subtiem stratul de tina al patimilor, licarirea credintei in intunericul in care ne aflam la inceput devine lumina orbitoare. Scaparea de ignoranta de la inceput sporeste infranarea din frica.*Preotul profesor Dumitru Staniloae, Ascetica si mistica Bisericii Ortodoxe, partea I, Purificarea, cap. Credinta, conditie primordiala a purificarii, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti, 2002, pp. 130-136. (Sublinierile din text apartin redactiei)Note:1 Sf. Maxim Marturisitorul, Quaest. ad Thalas., q. 55; P.G. 90, 564.2 Centuria lui Calist si Ignatie, cap. 8, Filoc. gr., ed. II, vol. II, p. 351.3 Filoc. gr., ed. II, vol. II, p. 352.4 Diadoh, op. cit., Filoc. rom., I, p. 341; Filoc. gr., ed. III, vol. I, p. 241. 5 Desigur, sunt si cazuri cand cineva recurge la anumite acte condamnabile, asigurand pe toti ca le face impotriva convingerii, silit, pentru ca e in joc viata lui etc. Dar si in aceste cazuri ratiunea a trebuit sa-si aduca argumentele ei ca e necesar de luat aceasta atitudine, chiar impotriva convingerii, ca le produce contrar adevarului. In aceste cazuri, ratiunea isi joaca cele mai perverse roluri, argumenteaza rationalitatea unor acte potrivnice in mod constient ratiunii. 6 In Centuria lui Calist si Ignatie se spune: Credinta, cand rasare in suflet din lumina harului, intru marturia cugetarii, sprijina inima ca sa fie neindoielnica in siguranta nadejdii (Filoc. gr. cit., p. 358). Iar Diadoh (op. cit., cap. 21, 16; Filoc. rom. I, pp. 347, 345) zice despre credinta neprogresata pana la frica si dragoste: Cel ce crede numai, si nu este intru dragoste, nu are nici credinta insasi, pe care socoteste ca o are. Caci crede cu o minte usuratica, ce nu lucreaza sub pecetea plina de slava a dragostei.7 Ch. Journet, Connaissance et inconnaissance de Dieu, Fribourg, 1943, p. 96. 8 Idem, op. cit., p. 92: La lumière, on pourrait dire la magie de la foi, en attirant dans le champ de son influence des énoncesconceptuels, telsque «Dieu est», ou «Dieu est rémunérateur», leurconfère une valeur de verité si haute quail débouche alors daemblée sur le dernier plan du mystère de laexistence divine (caest la Trinité) et de Ia Providence divine (caest laIncarnation redemptrice) (vezi si pp. 97-98). 9 Sf. Grigorie Palama, Trat. III, Triada poster., Cod. Coisl. gr. 100, ff. 183-183v; Ed. Hristou, op. cit., vol. I, p. 575; Filoc. rom., VII, p. 318 (cap. 42): Credinta elibereaza pururea neamul nostru din toate felurile de ratacire si ne intemeiaza in adevar, si adevarul in noi, si nimenea nu ne va clinti din el, chiar de ne-ar socoti nebuni pe noi, cei ce prin credinta cea adevarata iesim in extazul mai presus de intelegere si marturisim acest adevar cu fapta si cu cuvantul, nelasandu-ne purtati de orice vant al invataturii desarte, ci persistand in cunostinta cea unica si adevarata. Credinta, depasind ideile nascute din contemplarea fapturilor, ne-a unit pe noi cu ratiunea asezata mai presus de toate. Credinta nu e nebunie, ci cunostinta ce intrece tot rationamentul.10 Sf. Maxim Marturisitorul, Qua est. ad. Thalas., 54, sc. 3; P.G. 90, 520: Prin femei a inteles virtutile al caror capat din urma este iubirea (Filoc. rom. III, p. 248). 11 Marcu Ascetul, Despre Botez, Filoc. rom., I, ed. I, p. 295: Drept aceea, o omule, care ai fost botezat in Hristos, da numai lucrarea pentru care ai luat puterea si te pregateste sa primesti aratarea Celui ce locuieste in tine. Centuria lui Calist si Ignatie, Filoc. gr., ed. II, vol. II, pp. 358-359: Credinta este dubla: una este a tuturor crestinilor, in genere. Dar nu la aceasta ne gandim, ci la cea care rasare din lumina harului ascunsa in suflet, avand marturia intelegerii care sprijina inima ca sa fie neindoielnica in siguranta nadejdii ce scapa pe om de orice parere de sine; aceasta nu se arata in aceea ca dam urechilor ascultare (credinta din auz, nota trad.), ci in aceea ca vede cu ochii duhovnicesti tainele ascunse in suflet si bogatia dumnezeiasca ascunsa, acoperita pentru ochii fiilor trupului si descoperita in duh celor ce se ospateaza la masa lui Hristos. Sf. Grigorie Palama, Trat. III, Triada poster., Despre lumina sfanta. Cod. Coisl. gr. 100, f. 181 v. Ed. Hristou, vol. I, p. 574, cap. 41; Filoc. rom., VII, p. 317: De fapt credinta noastra este o vedere mai presus de minte. Dar posedarea celor crezute e o vedere mai presus de acea vedere ce e mai presus de minte.12 Centuria cit., cap. 6; Filoc. gr., ed. III, vol. IV, p. 350.

Categoria: Actualitate ortodoxa

Vizualizari: 726

Id: 33290

Data: Aug 22, 2013

Imagine: