Complexele noastre identitare, din nefericire atat de profunde si persistente, au deformat si deformeaza in continuare gestionarea corecta a memoriei culturale romanesti. Luptand din greu, asemeni altor natiuni mai putin favorizate de soarta, pentru a-si ocupa locul politic si cultural in Europa moderna, natiunea romana a tins, instinctiv, sa se aglutineze ideologic in jurul unor modele de referinta, care au devenit veritabile icoane ale romanitatii. Fenomenul acesta este cunoscut in cultura europeana drept cultura cu lider, fiind caracteristic tuturor culturilor emergente. Pentru romani, icoana absoluta a culturii romane a fost, timp de decenii, Mihai Eminescu.In momentul aparitiei lui Eminescu in cultura romana, ceea ce se produsese inainte de el parea foarte subtire, iar in primele decenii dupa moartea creatorului Luceafarului, coplesitoarea prezenta a operei sale a facut sa para ca nu pot rasari decat epigoni ai sai. Din acest motiv, Mihai Eminescu devine pentru multi dintre oamenii de cultura romani insasi intruchiparea culturii noastre. Mai mult, amestecul culturii cu diverse ideologii si cu politica a condus in cele din urma ca Mihai Eminescu sa se transforme, din cel mai important reprezentant al culturii romane, in insasi chintesenta natiunii, crinul (dupa expresia lui George Calinescu) care a adunat in el cele mai tari parfumuri ale spiritului national.Mitul EminescuRidicat pe un piedestal deasupra muritorilor de rand, lui Mihai Eminescu i s-a construit treptat o biografie mitificata, care trebuia sa exprime destinul si trairile romanului exemplar, iar opera sa a fost supusa unor exegeze din ce in ce mai fantaste, prin care se incerca sa se demonstreze ca toate elementele culturii romane, indiferent din ce domeniu, se regasesc integral in opera eminesciana, care devenea astfel biblia natiunii romane.Aceste tendinte, pastrate la nivel de tentativa si in limitele bunului simt in perioada interbelica, au capatat accente grotesti in anii comunismului national al lui Nicolae Ceausescu. Profitand de faptul ca efigia poetului a crescut enorm in constiinta romanilor in anii stalinismului, cand orice valoare culturala nationala era negata, propagandistii ceausisti s-au folosit de Eminescu pentru a-l asocia cultului liderului salvator al natiunii romane din ghearele negrei strainatati.A vorbi despre Eminescu in anii a80 ai secolului trecut insemna sa emiti o litanie plina de stereotipuri, prin care spiritul atat de viu si proaspat al poetului era de fapt ucis. Dupa revolutie, Eminescu a mai fost ucis o data, de o parte din cei care erau disperati sa scape de sabloanele culturii din epoca de aur. Fara sa inteleaga ca nu Eminescu, ci regimul comunist este vinovat de felul grotesc in care s-a ajuns sa fie intelese persoana si opera lui, acestia l-au concediat pur si simplu pe Eminescu din cultura romana, considerandu-l inactual.Nedreapta uitare contemporanaDe la piedestalul zeilor la uitare. Iata un destin pe care Eminescu nu-l merita catusi de putin. Detractorii sai radicali au crezut ca au mantuit astfel cultura romana, insa s-au inselat amarnic. Obsesia liderului in cultura romana a ramas intacta. Pentru o perioada, Caragiale a fost opus lui Eminescu, ca fiind cel care a infatisat pe adevaratul roman, spre deosebire de poetul de la Ipotesti, care a creionat un roman utopic. Mai apoi, alte chipuri s-au succedat, din ce in ce mai efemer, pe tronul culturii romane, fiecare suferind insa la un moment dat asasinarea de care a avut parte Eminescu. Din ce in ce mai des asistam, in diverse ramuri ale culturii romane, la aparitia unor profeti care sunt repede uitati, depasiti. Sunt, de fapt, cele mai comode abordari posibile: admiratia lipsita de orice critica, pe de-o parte, si ignorarea cauzata de neintelegerea celuilalt, pe de alta parte.Eminescu nu poate fi uitat, iar fara el nu se poate scrie despre cultura romana, macar luand in considerare faptul ca a dominat-o atata vreme, mai abitir decat orice alt autor. Opera sa trebuie citita in afara ochelarilor de cal, deschis, de catre fiecare noua generatie. Iar Eminescu s-a dovedit ca place, chiar si azi opera sa, ca a tuturor creatorilor de geniu, dovedindu-se mereu actuala in diverse aspecte ale ei. Insa Eminescu nu mai poate fi Unicul, romanul absolut, pe de-o parte pentru ca asa ceva nu poate exista, iar pe de alta parte, deoarece cultura romana moderna, de doua secole, a cunoscut un continuu proces de diversificare, de aparitie a noi si noi creatori de exceptie, fapt care face catalogarea culturii romane drept cultura cu lider sa nu mai fie actuala.Eminescu, un romantic si un conservatorEminescu s-a definit pe sine, din punctul de vedere al creatiei literare, drept un romantic, in timp ce ideile sale politice si viziunea culturala de ansamblu au fost integrate marelui curent conservator-reactionar care se manifesta in Europa si in tara noastra, ca un raspuns la un liberalism considerat uniformizator si alienant. Nimeni nu a criticat cu mai multa sagacitate schimbarile rapide, adesea haotice si fara fundament, fara organicitate, pe care le cunostea Romania secolului al XIX-lea, decat Eminescu. De aceea, un liberal precum Ştefan Zeletin ii acorda poetului locul de frunte in galeria reactionarilor romani: Spiritul reprezentativ care a desavarsit la noi ideea nationalista este poetul Mihai Eminescu. Membru al Junimii, dar batand caile sale proprii pe alaturi de dogmele magistrilor, el prezinta nationalismul cu toate multiplele sale trasaturi: istoric, romantic, pesimist, sentimental, iubitor de neam, religios, streinofob. Toate aceste trasaturi alcatuiesc, dupa cum lesne se poate vedea, un tot sufletesc: starea sufleteasca de jale pentru trecutul national curat, distrus pentru totdeauna de noii stapanitori. Indeosebi, ceea ce iese la iveala in noua forma a reactiunii e ura impotriva strainilor: a aventurierilor politici, care dupa Junimea au creat noul regim politic, apar de asta data ca niste elemente de origine straina, care n-au priceput geniul neamului nostru si de aceea i-au distrus vechile asezaminte, i-au nesocotit vechile datini.Eminescu devenea astfel apostolul regasirii de sine a romanilor, pe toate planurile, insa el nu a construit un sistem ideologic complet structurat, multe din ideile sale ramanand la un stadiu incipient de exprimare. Insa latentele discursului eminescian au inceput a fi valorificate de noile generatii de intelectuali romani sub cele mai variate aspecte, unele interpretari fiind foarte departe de intentiile marelui poet, transformat in calauza a culturii romane. In foarte multe cazuri, era vorba de opinii apartinand autorilor respectivi si atribuite lui Eminescu pentru a avea un plus de influenta. Se poate vedea acest lucru din viziunile perfect contradictorii care s-au construit pornindu-se de la aceleasi texte.Eminescu, poet crestin?Un exemplu in acest sens este legatura care se incearca a fi facuta intre Eminescu si crestinism. Pe de-o parte, avem lucrarea lui I.M. Rascu, Eminescu si catolicismul (Bucuresti, 1935), in care se vorbeste de legaturile profunde ale poetului cu credinta catolica. Pe de alta parte, unii nu se indoiesc de ortodoxia lui Eminescu. Cine are dreptate in aceasta disputa?Raspunsul a fost cautat in opera literara si in publicistica eminesciana. Pentru cei care pun semnul echivalentei intre ortodoxie si cultura romana si care il considera pe Eminescu reperul prin excelenta, poetul a fost un crestin practicant, chiar un isihast. Biografia sa insa nu confirma un asemenea model existential, iar opera literara cu greu poate constitui un argument pentru a demonstra credinta cuiva. In acest sens sta marturie chiar biografia celui care a pus primul la modul serios chestiunea crestinismului lui Eminescu, anume Nichifor Crainic, poet care s-a inspirat masiv din traditiile spiritualitatii crestine, insa a carui existenta cotidiana nu a fost chiar un model de virtute.Mai modest, Crainic isi propunea sa demonstreze ca Eminescu este un poet de inspiratie crestina, insa o evaluare cantitativa a operei eminesciene nu-l ajuta catusi de putin, deoarece ponderea poeziilor si textelor literare cu tenta crestina in opusul eminescian este infima. Atunci, Crainic a gasit o solutie interpretativa care a fost adoptata ulterior si de Edgar Papu, care, in linii generale, afirma ca temele romantice sunt un adstrat al creatiei eminesciene, un tribut adus modei literare a timpului, dar esenta poeticii eminesciene este de fapt un duh crestin, care poate iesi la iveala printr-o filtrare atenta a creatiei poetului.Este un punct de vedere si o interpretare care poate fi luata in seama si care are inca adepti. Pentru un istoric al culturii, un asemenea gen de analiza nu este insa foarte relevant, el incercand in primul rand sa urmeze structura naturala a operei. Spre a observa ponderea si locul ocupat de crestinism in gandirea lui Eminescu, istoricul va recurge in primul rand la publicistica eminesciana.Religie vs identitate nationalaArticolele dedicate de Eminescu chestiunilor religioase nu sunt multe, aceste texte fiind dominate de chestiunea relatiilor dintre religie si puterea politica si a raporturilor dintre religie si identitatea nationala. Poetul constata ca romanii au identificat religia cu nationalitatea, religie inteleasa ca lege a neamului romanesc: Popor ce veacuri de-a randul a luptat pentru lege, romanii au identificat religia cu nationalitatea si-i socotesc straini pe toti cei ce nu sunt de legea neamului romanesc, straini si chiar mai putin curati, mai prejos de noi. De aceea, greco-catolicii care, dincolo de faptul ca au recunoscut autoritatea papei, au pastrat vechea lege, desi buni catolici, cei mai multi dintre preotii romani uniti sunt inca si mai buni romani. Aceasta religie este un dat, care nu poate fi schimbat dupa cum bate vantul, Eminescu respingand astfel diversele forme de convertire. De asemenea, relatia dintre politic si religie este ceva cat se poate de firesc, fiecare stat promovandu-si propriile interese in domeniul religios. Astfel, Imperiul Habsburgic, apoi Austro–Ungar, s-a folosit intens de catolicism pentru a-si promova interesele in zona Europei de Est. Nu altfel face Imperiul Rus cu ortodoxia. Romania, la randul ei, trebuie sa-si duca propria politica religioasa, care sa tina seama de interesele natiunii.Doua polemici sunt demne de mentionat in acest sens. Una priveste chestiunea numarului mare de icoane provenite din Rusia, ceea ce pentru unii era o expresie a unei tendinte de expansiune ruseasca. Eminescu arata ca situatia se datoreaza numai inexistentei unei industrii romanesti de icoane , ca nu are nimic politic aceasta stare, ca pericolul rus este real, dar cauzele care ar putea slabi siguranta statului sunt de cu totul alta natura: sunt economice si sociale. Daca vom continua, ca in trecut, a nu realiza nici o reforma pentru ridicarea claselor muncitoare, daca prin masuri intelepte nu vom imbunatati starea taranului, ci-l vom lasa sa vegeteze in mizeria actuala, daca nu se va introduce o echitate mai mare in relatiunile lui de munca, se poate intampla ca efecte exterioare sa aiba oarecare influenta asupra celor nemultumiti. Dar printr-o stare economica si de cultura mai dezvoltata si avand bunul trai necesar, desigur ca incercari exterioare de a-i ademeni prin icoane si portrete n-ar avea nici un succes.Latini de neam, ortodocsi de credintaA doua polemica este generata de intentia crearii unei mitropolii romano-catolice la Bucuresti. Eminescu se ridica impotriva acestui lucru, deoarece considera ca a fost o decizie lipsita de tact, intr-o situatie politica complicata. Poetul invoca rivalitatea dintre Hohenzollerni si Habsburgi si fenomenul Kulturkampf din Germania drept cadru pentru infiintarea acestei mitropolii, care are un dublu scop: raspandirea catolicismului in Romania si Balcani, de care sa profite Imperiul Austro-Ungar, si punerea intr-o situatie delicata a lui Carol I de Hohenzollern, de confesiune romano-catolica (in virtutea faptului ca provenea din sudul Germaniei, catolic, Hohenzollernii prusaci fiind protestanti). Acest articol arata in subtext si ce intelege Eminescu prin toleranta si care sunt limitele ei. Pentru el, faptul ca regele Carol si urmasul Ferdinand sunt catolici nu este un impediment, deoarece ei au mentinut acest lucru in spatiul privat si au respectat randuielile tarii. Dar un gest de prozelitism, care sa incerce sa schimbe realitatile religioase din Romania, trebuie combatut cu toata vigoarea. Tot aici, Eminescu critica pretentiile Ungariei care se prezinta drept un intermediar intre Orient si Occident. Pentru poet, acest rol nu il pot avea decat romanii: Noi, poporul latin de confesiune ortodoxa, suntem in realitate elementul menit a incheia lantul dintre Apus si Rasarit; aceasta o simtim noi insine, se simte in mare parte de opinia publica europeana, aceasta o voim si, daca dinastia va impartasi directia de miscare a poporului romanesc, o vom si face. Oricat de adanci ar fi dezbinarile ce s-au produs in timpul din urma in tara noastra, cand e vorba de legea parintilor nostri, care ne leaga de Orient, si de aspiratiunile noastre, care ne leaga de Occident si pe cari speram a le vedea intrupate in dinastie, vrajmasii, oricare ar fi, ei, ne vor gasi uniti si tot atat de tari in hotararile noastre ca si in trecut.Biserica si istoria neamuluiRomania trebuie, prin urmare, sa-si cultive identitatea ortodoxa, din valoarea politica a religiei izvorand si utilitatea institutiei ecleziastice. Biserica trebuie sprijinita, macar din aceste considerente, daca nu din motive mai inalte. Articolul Liber-cugetator, libera-cugetare este o ocazie pentru poet de a arata valoarea morala a religiei si de a da o noua lovitura eternilor inamici liberali. Eminescu vede un autentic liber-cugetator in cel care are opinii teoretice, bunaoara in domeniul cosmogoniei, de alta natura decat cele prezentate in Biblie, dar acestea nu au nici o legatura cu convingerile si adevarurile morale, cum este in cazul religiei. Prin urmare, nu se poate vorbi de o religie a liber-cugetatorilor, fapt care este o contradictie. Religia are un rost moral care se pastreaza intact, chiar daca unele conceptii de ordin teoretic ale sale sunt puse sub semnul intrebarii. Prin urmare, nu cugetarea libera, ci absoluta lipsa de cugetare poate justifica opunerea tolerantei noastre recunoscute, intolerantei greoaie si ignorante a unor instincte de neoranduiala si de barbarie spirituala si morala. s…t Noi, puindu-ne pe terenul de drept si istoric, ne vom exprima parerea de bine ca ni s-a dat ocazia de-a constata din nou cu cine avem a face. Biserica rasariteana e de optsprezece sute de ani pastratoarea elementului latin de langa Dunare s…t Cine-o combate pe ea si ritualele ei poate fi cosmopolit, socialist, nihilist, republican universal si orice i-o veni in minte, dar numai roman nu e.De la Zamolxe la IisusPrin urmare, alaturi de afirmarea hotarata a rolului identitar al Bisericii Ortodoxe in istoria romanilor este prezenta si credinta in valoarea morala a religiei. Eminescu a pretuit religia, avand lecturi solide, alaturi de crestinism, din filosofia orientala si mitologia nordica, elemente pe care le-a topit in creatia sa poetica. Spiritul sau inclinat spre idealizarea trecutului il facea sa priveasca cu oarecare dispret realitatile religioase contemporane, fiind destul de critic la adresa clerului din vremea sa, fapt care se reflecta in unele din prozele sale literare.Ceea ce se poate observa insa clar in opera literara a lui Eminescu este frecventa cu care apare tema batranului intelept, pastrator al unei spiritualitati inalte, cu iz arhaic. Mai important este faptul ca aceasta tema apare adesea in contextul luarii in discutie a problemei religiei stramosilor nostri daci. Zeii dacici sau inteleptul traitor in grotele muntilor devin personaje centrale ale unei cautari a radacinilor spirituale arhaice ale poporului roman, fenomen care, si sub influenta lui Eminescu, va cunoaste o exceptionala voga in perioada interbelica. Dintre toate creatiile care iau in discutie aspecte legate de chestiunea dacica, cea mai interesanta si controversata este poezia Rugaciunea unui dac, in care modul in care se adreseaza eroul divinitatii aminteste izbitor de credinta crestina. Nu stim care au fost intentiile lui Eminescu, insa, pentru cei de mai tarziu, a fost limpede ca poetul sugera spiritul monoteist si afinitatile cu crestinismul pe care le-ar fi avut religia dacilor, idee care a facut epoca de la Parvan pana astazi.In concluzie, in opera lui Mihai Eminescu, crestinismul nu apare niciodata in chip autonom, ci ca parte a unei problematici considerate mai larga, anume identitatea nationala romaneasca si valorile traditionale ale natiunii. Facand parte din setul de valori nationale, crestinismul trebuie pastrat si valorizat. Cum, nu se precizeaza foarte limpede, Eminescu ramanand, din aceasta perspectiva, la un nivel destul de ridicat de generalitate.In acelasi timp, chestiunea crestinismului, desi doar tangent atinsa, nu este deloc secundara in viziunea eminesciana. Marele merit al poetului este ca, prin prestigiul sau, a readus crestinismul in atentia elitelor romanesti, destul de indiferente la credinta si profund anticlericale. Din acest motiv, Eminescu a facut un mare bine Bisericii, care a reintrat astfel in atentia factorilor de decizie din statul roman ce o lasase de izbeliste de decenii.In sfarsit, sugestiile sale, desi in mare masura latente, au fost valorificate de generatiile urmatoare de intelectuali, care au facut saltul de la nationalismul etnic la o conceptie culturala in care spiritualitatea crestina urma sa joace un rol major. Acest lucru dovedeste inca o data ca fiecare generatie reinterpreteaza creator pe inaintasi, iar Eminescu, chiar daca nu a fost interesat cu prioritate de crestinism, a generat, prin latentele operei sale, un formidabil curent spiritual in deceniile care au urmat. (articol de dr. George ENACHE, 'Ziarul Lumina', vineri, 15 ianuarie 2010)

Categoria: Actualitate ortodoxa

Vizualizari: 890

Id: 4082

Data: Jan 15, 2010

Imagine: