Studiul operei eminesciene, si cand spunem asta nu ne gandim numai la poezie, ci la intreaga productie literara pe care o gasim consemnata in manuscrisele sale, in articolele aparute in presa timpului, ne descopera o personalitate cu o neostoita sete de cunoastere, dornica de a-si insusi tot ceea ce oferea gandirea omeneasca in cele mai variate domenii de manifestare a spiritului.'Nu e ramura de stiinta, afirma Ioan Slavici despre Eminescu, pentru care el n-avea, cum zicea, o 'particulara slabiciune', si cand se infigea odata in vreo chestiune, citea un intreg sir de carti privitoare la ea…' Ar fi interesant un scurt voiaj prin gandirea lui, cu accent pus pe viziunea sa asupra crestinismului si pe perspectiva din care evalua omul.Slavici avea dreptate. Cursurile audiate de Eminescu la Viena si Berlin sunt dovada unei preocupari pentru dobandirea unei culturi enciclopedice. Drept, economie politica, stiinte financiare, filologie, istorie moderna si geografie, fizica, medicina si filozofie sunt domeniile care pentru Eminescu prezentau un interes deosebit. Nu degeaba cartea lui Noica il prezenta pe cel nascut la Ipotesti ca 'omul deplin al culturii romanesti'.Nu avem stiinta ca Eminescu sa fi urmat vreun curs de teologie in anii studiilor in strainatate. Avem marturie insa ca in primul rand acasa, si mai apoi la Cernauti, a facut cunostinta cu biserica si cartile liturgice. Ceasloavele, liturghierele, mineiele, sinaxarele, cartile de invatatura n-au rezistat curiozitatii tanarului din Ipotesti si au fost cercetate cu atentie. Chipul lui Hristos apare evocat in cateva poezii si in articolele publicate in 'Timpul'. Intuitiile lui Eminescu asupra Persoanei Fiului lui Dumnezeu intrupat nu sunt foarte numeroase, dar compenseaza prin profunzimea lor.Cel mai reprezentativ text cu privire la crestinism este un articol intitulat 'Şi iarasi bat la poarta…', publicat in ziarul 'Timpul', datat 12 aprilie 1881. Se pare ca este vorba de Vinerea Mare sau chiar Sambata din Saptamana Mare a acelui an, pentru ca autorul scrie: 'Astazi inca Hristos este in mormant, maine se va inalta din giulgiul alb ca floarea de crin, ridicandu-si fruntea sa radioasa la ceruri'.Cea mai inalta forma a existentei umaneVorbind despre Evanghelie si mesajul ei adus lumii, Eminescu asaza crestinismul pe prima treapta in istoria evenimentelor care au schimbat lumea. In comparatie cu celelalte invataturi religioase aparute, mai apropiate sau mai departate de venirea lui Hristos, credinta crestina propune iubirea drept cea mai inalta forma a existentei umane: 'Sunt doua mii de ani aproape de cand ea (Evanghelia) a ridicat popoare din intuneric, le-a constituit pe principiul iubirii aproapelui, doua mii de ani de cand biografia fiului lui Dumnezeu e cartea dupa care se creste omenirea.Invataturile lui Buddha, viata lui Socrat si principiile stoicilor, cararea spre virtute a chinezului La-o-tse, desi asemanatoare cu invatamintele crestinismului, n-au avut atata influenta, n-au ridicat atata pe om ca Evanghelia, aceasta simpla si populara biografie a blandului nazarinean a carui inima a fost strapunsa de cele mai mari dureri morale si fizice, si nu pentru el, pentru binele si mantuirea altora. Şi un stoic ar fi suferit chinurile lui Hristos, dar le-ar fi suferit cu mandrie si dispret de semenii lui; si Socrat a baut paharul de venin, dar l-a baut cu nepasarea caracteristica virtutii civice a Antichitatii. Nu nepasare, nu dispret: suferinta si amaraciunea intreaga a mortii au patruns inima mielului simtitor si, in momentele supreme, au incoltit iubirea in inima lui si si-au incheiat viata pamanteasca cerand de la tata-sau din ceruri iertarea prigonitorilor. Astfel, a se sacrifica pe sine pentru semenii sai, nu din mandrie, nu din sentiment de datorie civica, ci din iubire, a ramas de atunci cea mai inalta forma a existentei umane'.Maretia Persoanei lui Hristos nu consta doar in sublimul invataturii predicate de El celorlalti, ci in implinirea cuvintelor rostite de Iisus in propria Sa viata. Eminescu subliniaza ideea ca o doctrina, niste principii abstracte nu vor fi niciodata de-ajuns pentru a misca popoarele sa le urmeze. Doar exemplul unei persoane reale, care face vie invatatura pe care o propune, aduce cu sine convingerea ca Hristos este Adevarul absolut: 'E usoara credinta ca prin precepte teoretice de morala, prin stiinta oarecum, omul se poate face mai bun. Omul trebuie sa aiba inaintea lui un om ca tip de perfectiune, dupa care sa-si modeleze caracterul si faptele. Precum arta moderna isi datoreste renasterea modelelor antice, astfel cresterea lumii noua se datoreste prototipului omului moral, Iisus Hristos. Dupa el incearca crestinul a-si modela propria sa viata'.Intrebarii retorice de ce Hristos e asa de mare, Eminescu ii da un raspuns simplu: 'Pentru ca prin iubire el a facut cearta intre vointe imposibila. Cand iubirea este, si ea este numai cand e reciproca, si reciproca absolut, va sa zica universala; cand iubirea e, cearta e cu neputinta' (M. Eminescu, Fragmentarium, Editura Ştiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1981).'De aproape doua mii de ani ni se predica sa ne iubim, iar noi ne sfasiem…'Intr-un articol intitulat 'Pastele', aparut in ziarul 'Timpul' din 16 aprilie 1878, Eminescu comenteaza rugaciunea patriarhului Calist al Constantinopolului, rostita pentru incetarea secetei si pune in evidenta bunatatea lui Dumnezeu care nu rasplateste raul cu rau, ci se milostiveste de faptura sa. Textul publicat da la iveala familiaritatea autorului cu cartile de cult si cu slujba pascala pentru ca articolul debuteaza cu o stihire din canonul Pastilor: 'Sa manecam dis-de-dimineata si in loc de mir cantare sa aducem Stapanului', incheind cu Slava Laudelor de la Inviere: 'Sa ne primim unul pe altul si sa zicem frati si celor ce ne urasc pe noi…'Dar sa revenim la fondul articolului. Autorul deplange faptul ca, desi 'aproape de doua mii de ani ni se predica sa ne iubim, noi ne sfasiem' si ca 'in loc de a urma prescriptiunile unei morale aproape tot atat de vechi ca si omenirea, in loc de a urma pe Dumnezeu, omenirea necorijibila nu-I urmeaza deloc; ci intemeiata pe bunatatea lui, s-asterne la pamant in nevoi mari si cerseste scapare' (M. Eminescu, Opere, vol. X, Editura Academiei Republicii Socialiste Romania, Bucuresti, 1989, p. 78). 'Cum suntem vrednici a lua facerile tale de bine? Ca Tu esti dirept, noi nedirepti; Tu iubesti, noi vrajmasuim; Tu esti indurat, noi neindurati; Tu facator de bine, noi rapitori! (…) Lesne este maniei Tale celei atotputernice ca intr-o clipeala sa ne piarza pe noi si, cat este despre gandul si viata noastra, cu direptul este noua sa ne dam pierzarii, prea direpte judecatoriule! Dar… indurarii cei nebiruite si bunatatii cei negraite nu este acest lucru cu totul vrednic, prea iubitorule de oameni stapane!'Redactorul ziarului recunoaste la finalul citarii sale: 'Rar ni s-a intamplat sa vedem siruri scrise cu atata cunostinta de caracterul omenesc: Tu esti bun, recunoastem ca noi suntem raii-railor, dar baga de seama ca nu-i vrednic de tine sa-ti rasplatesti asupra noastra pentru ca ai sta in contrazicere cu calitatile tale de atotbun, indelung rabdator, lesne iertator'.Daca moartea are ultimul cuvant, viata e lipsita de sens'Menirea vietii tale e sa te cauti pe tine insusi. Adevarul e stapanul nostru, nu noi stapanii adevarului. Sucul invietor al gandirii este patima. E vorba numai ca aceasta patima sa aiba un obiect nobil si desigur ca cel mai nobil e adevarul. Adevarul este in inima, creierul nu este decat lacheul inimii', exprima crezul unui neobosit calator prin scurta viata in aflarea sensului existentei:'Au e sens in lume?Tu chip zambitorTrait-ai anume caastfel sa mori?De e sens intr-asta,e-ntors si ateu,Pe palida-ti fruntenu-i scris Dumnezeu'(Mortua est, 1871, 1 martie).Ce vrea sa spuna de fapt poetul in aceste versuri? Zoe Busulenga observa intr-un comentariu al sau ca conditionalul daca, in poezie prezent prin de e, precede definirea sensului de intors si ateu. Asadar, doar daca moartea ar fi telul singur al vietii, atunci viata ar primi aceste atribute.Ultimul vers exprima constiinta ca omului nu-i sunt proprii atributele divine. De altfel, tot Eminescu nota: 'Ideea dumnezeirii s-a nascut din negatie, din ceea ce nu este spiritul nostru - atotstiutor; din ceea ce nu este bratul nostru - atotputernic; din ceea ce nu este viata noastra - infinita; din aceea ce nu este sufletul nostru - ubiguu'. Avem aici trasata in linii fine diferenta intre cele doua conditii, cea divina, absoluta si cea umana, marginita. Dar pasajul de mai sus poate fi interpretat si in cheie apofatica, a cunoasterii lui Dumnezeu prin negatia tuturor limitarilor omenesti.'Omul e oarecum nasterea eterna'Cu toate acestea, Eminescu are convingerea ca intre om si Dumnezeu exista afinitati care fac posibila comunicarea intre cei doi. 'Dumnezeu. El are predicabiliile cator trele categorii ale gandirii noastre. El e pretutindeni - are spatiul; el e etern - are timpul; el e atotputernic - dispune de intreaga energie a Universului. Omul e dupa asemanarea Lui: Omul reflecta in mintea lui - in ortum - catesitrele calitatile Lui'.In studiul sau antropologic, Eminescu considera ca omul nu ramane niciodata la acelasi nivel, ci in firea lui exista dorinta unui progres, a unei lupte spre desavarsire, prin care se incearca autodepasirea: 'Omul contine in el o contradictiune adanca. Fiecare om are in sine ceea ce numim noi o destinatiune interna. Facultatea, puterea, vointa chiar de a dezvolta mereu, de-a produce prin sine insusi o viata noua. Nu e nici un om multamit de-a ramanea etern pe acelasi punct - omul e oarecum nasterea eterna. Aceasta devenire eterna afla in om o putere numai marginita. Din aceasta contradictiune a puterii marginite si-a destinatiunii nemarginite rezulta ceea ce numim viata omeneasca. Viata este lupta prin care omul traduce destinatiunea sa, intentiunile sale in lumea naturei. Aceasta viata intrucat are de obiect realizarea scopurilor personalitatii in obiectele naturii se numeste lucru. Intreaga viata omeneasca e o viata a lucrului' (Fragmentarium, p. 153).Impotriva celor ce se declarau liber-cugetatori, Eminescu a dat o replica in 'Timpul' din 2 februarie 1879: '...a vorbi despre o religie a liberei-cugetari e ceea ce se numeste in logica o contradictio in adjecto, e ca si cand ai zice 'otel de lemn''.Eminescu a fost in genialitatea sa un om de o modestie greu de intalnit in lumea contemporana. Constient de darurile cu care fusese inzestrat, atragea totusi atentia tuturor ca 'nimanui sa nu-i abata prin minte c-ar fi un geniu. Pamantul nostru e mai sarac in genii decat Universul in stele fixe. Homer si Shakespeare, Rafael, geniile in arte se nasc o data la 3, 4 mii de ani, Newton si Galilei, Kant si geniile in stiinta, o data la o mie de ani, incat nu stiu zau daca de la Adam pana la Papa Leo IX au existat de toti o duzina. Incolo, suntem cu toti niste bieti mizerabili carora acesti regi ai cugetarii ne dau de lucru pentru generatii inainte' (Fragmentarium, p. 178).'Nationalismul' lui EminescuMulta lume si-a creat impresia falsa ca Eminescu ar fi un nationalist disperat, care detesta existenta celorlalte popoare, dar ceea ce apara el in fapt sunt traditia neamului, limba curata, romaneasca si credinta crestina: 'nationalismul este un semn rau la un popor. Nimeni nu tine la esistenta sa decat acela ce are sa o piarda in curand si aceasta se simte instinctiv. Nicaieri nu se manifesta vointa de viata mai tare decat acolo unde viata este periclitata sau prin boala interna sau prin pericol estern' (Fragmentarium, p. 129). Cosmopolitismului, la moda spre sfarsitul secolului al XIX-lea, veacul constituirii natiunilor moderne, cosmopolitism pe care Eminescu il invinuia ca ar fi introdus in estul Europei 'formele costisitoare de cultura ale Apusului', ii opunea cultura nationala in adevaratul inteles al cuvantului.Intr-un articol, publicat in ziarul 'Timpul' la 22 ianuarie 1880, autorul marturisea cu nedisimulata amaraciune: 'In loc de-a merge la biserica, mergem la Caffé-chantant, unde ne-ntalnim cu omenirea din toate unghiurile pamantului, scursa la noi ca prin minune. Ba pentru ca limba noastra cam veche, cu sintaxa ei frumoasa, dar grea, cu multele ei locutiuni, ii cam jena pe prietenii nostri, am dat-o de o parte si am primit o ciripitura de limba pasareasca cu sintaxa cosmopolita pe care cineva, daca stie nitica frantuzeasca, o invata intr-o saptamana de zile. Bietul Varlaam, mitropolitul Moldovei si al Sucevei, care in intelegere cu Domnii de atunci si c-un sinod general al bisericei noastre au intemeiat acea admirabila unitate care-a facut ca limba noastra sa fie aceeasi in palat, in coliba si-n toata romanimea, si-ar face cruce crestinul auzind o pasareasca pe care poporul, vorbitorul de capetenie si pastrul limbei, n-o mai intelege'.Legatura dintre Biserica Ortodoxa si neamul romanesc Eminescu o considera a fi fundamentala pentru dainuirea in istorie a poporului din care si el facea parte. Rolul pe care Biserica l-a avut in dezvoltarea culturii si identitatii nationale este incontestabil si aceasta pentru ca 'Biserica rasariteana e de optsprezece sute de ani pastratoarea elementului latin de langa Dunare. Ea a stabilit si unificat limba noastra intr-un mod atat de admirabil, incat suntem singurul popor fara dialecte propriu-zise; ea ne-a ferit de inghitirea prin poloni, unguri, tatari si turci, ea este inca astazi singura arma de aparare si singurul sprijin al milioanelor de romani cari traiesc dincolo de hotarele noastre. Cine-o combate pe ea si ritualele ei poate fi cosmopolit, socialist, nihilist, republican universal si orice i-o veni in minte, dar numai roman nu e' (M. Eminescu, Opere, vol. X, Editura Academiei Republicii Socialiste Romania, Bucuresti, 1989, p. 187).'Moralitatea e pentru suflete identica cu sanatatea pentru trup!'Pasiunea nationala si sociala a scriitorului venea din dorinta de a vedea pe romani iesiti din starea nenorocita in care se aflau: 'Populatia rurala in marea ei majoritate, mai ales cea departata de targuri, n-are drept hrana zilnica decat mamaliga cu otet si cu zarzavaturi, drept bautura spirt amestecat cu apa, traind sub un regim alimentar asa de mizerabil, taranul a ajuns la un grad de anemie si slabiciune morala destul de intristatoare. Chipul unui taran roman, om de tara, trait in aer liber, seamana cu al uvrierului stors de puteri din umbra fabricilor. Cine a umblat prin satele noastre, mai ales prin cele de camp si de balta, a putut constata ca de-abia din trei in trei case se gaseste cate o familie care sa aiba un copil, mult doi, si aceia slabi, galbeni, lihniti si chinuiti de friguri permanente'.Educatia poporului constituia in gandirea eminesciana un pilon de sprijin pentru societatea romaneasca. Instructia publica are in vedere si integritatea morala a cetatenilor pentru ca 'moralitatea e pentru suflete identica cu sanatatea pentru trup. Un popor imoral e fizic nesanatos sau degenerat'. Fata de calamitatile fizice cu care se confrunta adeseori tara intreaga, dar care se rasfrang mai cu seama asupra celor saraci, pericolele pe care le reprezinta oamenii corupti, vicleni, superficiali sunt mult mai mari si descurajatoare pentru contribuabilul roman: 'Intre caracter si inteligenta n-ar trebui sa existe alegere. Inteligente se gasesc foarte adesea, caractere, foarte arare. Ceea ce trebuie incurajat intr-o societate omeneasca sunt oamenii de caracter. Energia centrului lor de gravitate si dreapta ascensiune a liniei lor de miscare trebuie descarcata de greutati prea mari. Precum Arhimede cerea un punct fix, pentru a ridica cu parghia lumea din tatani, astfel caracterele tari si determinate sunt (ilizibil) imprejurul careia se-nvart lucrurile lumii. E drept ca ele adeseori sunt rezultatul miscarii sociale'.

Categoria: Actualitate ortodoxa

Vizualizari: 819

Id: 19306

Data: Jan 15, 2012

Imagine: