Exista motive intemeiate, credem, pentru a considera ca posibila legatura dintre criza economica si criza spirituala are o importanta cu totul particulara, care trece dincolo de dezbaterile academice, de confruntarile politice sau de disputele privind politicile publice. Este o problema ce a dobandit, mai ales in anii din urma, o miza existentiala cat se poate de acuta.Socotim ca este extrem de elocvent in legatura cu existenta unei astfel de legaturi mesajul cuprins in Enciclica "Catre popor" a Sfantului Sinod al Bisericii Greciei (octombrie 2010). Astfel, in textul Enciclicii se arata, printre altele, urmatoarele: "In cuvinte foarte simple, criza noastra economica este cauzata de diferenta dintre productie si consum, mai exact dintre ritmul lent al productiei pe care il atingem si nivelul ridicat de confort cu care ne-am invatat sa traim. (…) Criza economica care chinuie si domina tara noastra nu este insa decat varful aisbergului. Este urmarea, rodul unei alte crize: a celei duhovnicesti. Disproportia dintre productie si consum nu are doar o dimensiune economica, ci in primul rand este un fapt duhovnicesc. Este indiciul crizei duhovnicesti, care priveste atat conducerea tarii, cat si poporul". Ideea centrala ce se degaja din aceste citate extrase din Enciclica este clara: pe fondul lucrurilor, criza economica are drept cauza profunda criza spirituala, duhovniceasca.Linia de argumentatie pe care o angajam aici incearca insa sa dea o interpretare mai nuantata continutului relatiei dintre criza economica si cea spirituala.Despre divergentele economistilor privind cauzele crizeiImpartasim parerea ca aproape toti economistii sunt de acord ca se poate vorbi despre o "vina" comuna in ceea ce priveste generarea crizei. Anume, faptul ca operatorii de pe piata, fie ei bancheri, investitori, intreprinzatori sau consumatori, cu totii au manifestat un comportament economic irational. Opiniile economistilor se contrazic insa virulent atunci cand este vorba despre identificarea cauzelor care au dus la un astfel de comportament.O buna parte dintre economisti identifica drept cauze imperfectiunile inerente din comportamentul pietelor libere si din cel al operatorilor de pe piata, imperfectiuni manifestate sub forma esecului pietei, a lacomiei bancherilor, incompetentei investitorilor si a nesabuintei intreprinzatorilor.Pe de alta parte, exista si o serie de economisti care identifica drept cauze ale comportamentului irational distorsionarea functionarii naturale a pietei, precum si a stimulentelor operatorilor de pe piata, ca urmare a interventionismului guvernamental.Corespunzator acestei linii de argumentatie, bancherii nu au fost lacomi, iar investitorii nu au fost prosti, si nici intreprinzatorii nesabuiti. Toti acestia s-au comportat rational, adaptandu-se insa unor stimulente care au fost distorsionate ca urmare a interventiei statului in economie. Iar adaptarea, chiar rationala, la stimulente "pervertite" poate conduce la un comportament "pervertit" de lacomie, incompetenta sau nesabuinta.Asa stand lucrurile, inseamna ca suntem indreptatiti sa consideram ca problema fundamentala a economiei o reprezinta, de fapt, alegerea ce trebuie mereu facuta intre singurele alternative realiste de organizare sociala: stat sau piata libera; constrangere sau proprietate privata; birocrat sau intreprinzator.In acest sens, devenirea in timp a modului in care societatile umane s-au raportat la acest set de alegeri arata o tendinta seculara neabatuta de crestere, si nu de micsorare, a implicarii statului in economie. Lucru ce evidentiaza un fenomen tulburator, pe care l-am putea numi preferinta perena a oamenilor pentru stat, adica pentru organizarea societatii in baza interventionismului etatist, in detrimentul organizarii societale in temeiul functionarii pietelor libere.Preferinta pentru statPentru a gasi explicatii acestei stari de lucruri, ne propunem sa ne concentram atentia pe trei planuri: mai intai, pe cel al ontologiei sociale; apoi pe cel al psihologiei umane; si, in final - ca ilustrare a modului in care gandirea economica si cea patristica pot fructuos dialoga -, pe planul teologiei ortodoxe.Pe planul ontologiei sociale, explicatia pe acest palier al discutiei noastre se bazeaza pe ceea ce unii cercetatori numesc credinta larg impartasita in "menirea implacabila a statului"1. Pe de o parte, majoritatea oamenilor sustin diferite politici guvernamentale pentru ca ei cred cu adevarat ca guvernul trebuie sa rezolve problemele sociale. Numai rareori ei iau in calcul si posibilitatea ca guvernul ar putea fi cauza acestor probleme sau ca interventia acestuia le agraveaza. Pe de alta parte, credinta larg raspandita in menirea naturala a statului este dublata de credinta la fel de larg raspandita in slabiciunea intrinseca a pietei libere, in sensul ca:- sistemul bazat pe piata libera nu poate aparea sau persista pentru ca anumiti oameni vor avea intotdeauna atat stimulentul, cat si abilitatea de a folosi forta impotriva celorlalti;- si chiar daca societatea ar lua nastere intr-o lume perfect libertariana, fara nici un stat, grupuri aflate in competitie vor forma in cele din urma un guvern coercitiv;- astfel ca, in lipsa monopolului guvernamental asupra folosirii fortei, grupuri aflate in competitie care pot coopera pentru a solutiona disputele ar putea la fel de bine sa comploteze pentru exercitarea coercitiei.Pe palierul psihologiei umane, explicatia preferintei perene a oamenilor pentru stat pleaca de la constatarea ca este in firea lucrurilor ca oamenii sa prefere sa fie liberi, sa-si faca propriile lor alegeri si sa nu fie supusi coercitiei exercitate de altii2. In schimb, destul de multi oameni nu doresc sa-si asume responsabilitatea propriilor lor actiuni, pe care o implica exercitarea libertatii, ceea ce echivaleaza, pentru analistii ce abordeaza din aceasta perspectiva lucrurile, cu a spune ca multor persoane le este frica sa fie libere. "Frica de a fi liber" evidentiaza atitudinea acelor adulti ce nu s-au putut emancipa de statutul de copil, care simt inca nevoia protectiei parentale (de tip "gogoasa/coconul viermelui de matase"). Este vorba despre ceea ce s-ar putea numi sindromul parental, adica acel comportament adult care inca mai tanjeste la conditia copilului care se bucura intr-adevar de o libertate a lui, dar numai in interiorul limitelor trasate prin protectia parinteasca primita.Asa stand lucrurile, concluzioneaza analistii in cauza, se pare ca relativ putine persoane sunt suficient de puternice, ca indivizi adulti, pentru a-si asuma intreaga gama de libertati, dar si de responsabilitati atasate acestor libertati, fara sa caute un substitut pentru umarul protector al parintilor (protectia parentala). Este momentul in care statul "intra astfel in scena" ca si cel care preia de pe umerii individului responsabilitatea acestuia ca adult ce actioneaza si decide in mod independent (liber). Şi, in schimbul acestui transfer de responsabilitate, statul reduce din libertatea individului de a actiona si a decide asa cum si-ar dori. Şi aceasta intrucat, pentru multe persoane, ordinea pe care statul - ca sursa de protectie parentala - o asigura merita sacrificiul de libertate pe care acest lucru il implica.Cat priveste cel de-al treilea palier, ar fi de asteptat ca reflectia teologica ortodoxa sa aiba o preocupare redusa sau accidentala pentru contemplarea si intelegerea unor astfel de probleme. Insa lucrurile nu stau deloc asa. Şi credem ca ar putea fi aduse destule argumente solide in acest sens. Noi ne rezumam aici sa aducem un singur argument - pe care il consideram in schimb a fi foarte puternic -, in sustinerea ideii ca teologia are a spune lucruri importante si cu folos, in planul cercetarii stiintifice, cu privire la problematica raportului dintre stat si piata.Argumentul la care ne referim are in vedere urmatoarele cuvinte ale arhimandritului Sofronie Saharov3:"Omul care L-a parasit pe Dumnezeu isi faureste singur vrajmasi: primul dintre ei - statul. Iar iesire din aceasta nu este. Cu cat se organizeaza si se intareste mai mult aparatul statal, cu atat mai rapid si mai crunt procesul de depersonalizare a oamenilor." ("Nasterea intru Imparatia cea Neclatita")Cuvintele parintelui Sofronie sunt clare, raspicate si grave in acelasi timp. Drept urmare, ne propunem in continuare sa zabovim ceva mai mult cu talcuirea si interpretarea cuvintelor parintelui. Deci, spune marele duhovnic: "Omul care a parasit pe Dumnezeu isi faureste singur vrajmasi: primul dintre ei - statul".Ideea clara si fara echivoc exprimata aici este aceea ca statul, in general (si interventionismul etatist, in particular, am adauga noi), este urmarea faptului ca oamenii L-au parasit pe Dumnezeu. In esenta sa, deci, interventionismul etatist provine din starea de cadere spiritual-duhovniceasca a omului din toate vremurile, inclusiv cele ale noastre. Şi apoi parintele mai precizeaza: "Iar iesire din aceasta nu este. Cu cat se organizeaza si se intareste mai mult aparatul statal, cu atat mai rapid si mai crunt procesul de depersonalizare a oamenilor."Ceea ce inseamna ca, pe de o parte, odata faurit, statul apare a fi o realitate umana ireversibila ("Iar iesire din aceasta nu este") si, pe de alta parte, ca procesul de depersonalizare a omului este rezultatul accentuarii interventionismului statal, el constand atat intr-o agresiune permanenta asupra proprietatii private, cat si intr-o conduita ce duce in felul acesta in mod implacabil la desconsiderarea persoanei.Elocvent pentru intelegerea masurii in care cuvintele parintelui Sofronie isi au intemeiere scripturistica stau urmatoarele versete din Sfanta Sriptura: "Atunci s-au adunat toti batranii lui Israel, au venit la Samuel, in Rama, si au zis catre el: "Tu ai imbatranit, iar fiii tai nu-ti urmeaza caile. De aceea pune peste noi un rege, ca sa ne judece acela, ca si la celelalte popoare !" Cuvantul acesta insa n-a placut lui Samuel cand i-au zis: "Da-ne rege, ca sa ne judece!" Şi s-a rugat Samuel Domnului. Şi a zis Domnul catre Samuel: "Asculta glasul poporului in toate cate iti graieste; caci nu pe tine te-au lepadat, ci M-au lepadat pe Mine, ca sa nu mai domnesc Eu peste ei". (...)" (subl. ns.) (I Regi 8, 4-7)Suntem de parere ca se vede aici, cu claritate, pe ce temei scripturistic se intemeiaza cuvintele parintelui Sofronie. Astfel, putem observa acum ca atunci cand parintele spune: "Omul care a parasit pe Dumnezeu isi faureste singur vrajmasi: primul dintre ei - statul", el are in vedere cuvintele Sfintei Scripturi: "caci nu pe tine te-au lepadat, ci M-au lepadat pe Mine, ca sa nu mai domnesc Eu peste ei". Aceasta, intrucat din cuvintele Sfintei Scripturi reiese ca cererea poporului iudeu de a fi condus de catre un rege (forma a institutiei statale) este expresia nemijlocita a lepadarii evreilor de conditia de a fi sub domnia lui Dumnezeu."Solutia duhovniceasca" de iesire din crizaBeneficiind de limpezirile aduse de perspectiva teologiei ortodoxe, intelegem ca optiunea pentru stat reflecta in esenta conditia duhovniceasca cazuta a oamenilor de azi. Şi intelegem, in acelasi timp, ca schimbarea acestei preferinte pentru stat cere, ca atare, un tratament duhovnicesc, cere de fapt o schimbare a mentalitatii, adica o schimbare a mintii, o metanoia (in termeni teologici), adica, in ultima instanta, cere pocainta.Altfel spus, demantelarea preferintei perene pentru stat a oamenilor zilelor noastre cere metanoia prin pocainta. Ea nu poate insemna insa initierea unei forme de miscare sociala (politica, civica etc.) de lupta in favoarea instituirii unui model de dezvoltare centrat pe pietele libere, si nu pe stat. Ar fi un lucru nerealist, mai ales avand in vedere ca forta inertiala a interventionismului este coplesitoare ("Iar iesire din aceasta nu este", spune parintele Sofronie). Pentru a avea sorti de izbanda, o astfel de lupta ar necesita constituirea unei mase critice semnificative din populatia lumii care sa se angajeze voluntar in efortul duhovnicesc de metanoia prin pocainta. Lucru cu totul si cu totul improbabil ca se va putea produce vreodata.De aceea, credem ca este esential pentru discutia ce am angajat-o aici sa se inteleaga ca solutia "metanoia prin pocainta" nu poate fi in realitate decat un efort angajat la nivel personal, si nu societal:- miza sa este aceea de a nu ne mai ancora speranta in statul salvator, ci in Dumnezeul Cel Mantuitor;- miza sa nu este recuperarea pierderilor de bogatie si stoparea afundarii in saracie, pe care criza le-a adus multora, ci aceea de a nu mai trai aceste efecte ale crizei in termenii cazuti sufleteste ai maniei, nelinistii, frustrarii, deznadajduirii.Drept concluzie, sa punem la suflet ideea ca metanoia prin pocainta - ca raspuns crestin-ortodox in fata crizei - sta in duhul cumpatarii, care cere ca grija pentru cele trebuincioase ale vietii materiale, si in vremuri de prosperitate, dar si in cele de restriste, sa fie infranata la nivelul indestularii cu cele daruite si ingaduite de Dumnezeu.Procedand in felul acesta, omul ce cauta spre cele viitoare (bunurile ceresti ale vietii vesnice) primeste si pe cele de acum (adica bunurile materiale ale vietii pamantesti): "Pentru ca cel ce doreste sa se imbogateasca si sa traiasca in belsug prefera pe cele vesnice in locul celor trecatoare, pe cele ce nu se imputineaza in locul celor ce se irosesc, pe cele multe in locul celor putine, pe cele nestricacioase in locul celor stricacioase. Asa va avea si pe unele, si pe altele. Dar cel ce cauta pamantul in locul cerului pierde si pamantul; pe cand cel ce prefera cerul in locul pamantului se bucura din belsug si de cer, si de pamant. Ca sa se intample si cu noi aceasta, sa dispretuim pe toate cele de aici si sa cautam bunatatile cele viitoare. Asa vom dobandi si pe unele si pe altele"4 (subl. ns.).Aceasta este, deci, solutia crestin-ortodoxa a crizei. Avem indrazneala si taria de a o urma? (Articol publicat in saptamanalul Lumina de Duminica din data de 13 ianuarie 2013)

Categoria: Actualitate ortodoxa

Vizualizari: 518

Id: 27533

Data: Jan 13, 2013

Imagine: