I. Hristos se naste, slaviti-l! Hristos din ceruri, întâmpinati-l!, Hristos pe pamânt, înaltati-va (3)! Cântati Domnului tot pamântul! (4) Şi ca sa spun doua lucruri deodata, ce­rurile sa se veseleasca si pamântul sa se bucure (5) pentru cel ceresc si acum pamântesc (6). Hristos este acum în trup! Veseliti-va de aceasta, cu cutremur si cu bucurie: una, din pricina pacatului, alta, din pricina nadejdii. Hristos este acum din fecioara! Femeilor, faceti-va ca fecioarele, ca sa va faceti si voi maici ale lui Hristos (7)! Cine nu se închina acum celui care a fost de la început si cine nu mareste pe cel care se naste acum (8)?II. Înca o data întunericul se risipeste, înca o data lumina se înfiinteaza. Înca o data Egiptul se pedepseste cu întuneric (9) si înca o data Israelul este calauzit prin stâlp de lumina (10)! Poporul care sade în întunericul necunostintei (11), sa vada lumina cea mare a cunostintei (12)! Ce a fost vechi a trecut; iata, toate sunt noi (13)! Litera da îndarat, spiritul biruieste! Umbrele trec grabite, adevarul paseste în lume. Melhisedecii sunt acum laolalta (14); cel nascut fara de maica, se face acum fara tata: fara de maica dupa ceea ce era el mai înainte, iar fara tata dupa ceea ce a fost el mai pe urma. Se rastoarna legi ale firii. Trebuie sa se împlineasca lumea de sus. Hristos ne porunceste, sa nu ne împotrivim! „Voi neamurile toate plesniti din palme” (15); „caci prunc ni s-a nascut Fiul si ni s-a dat noua, a caruia stapânire sta pe umarul lui, caci se ridica odata cu crucea si numele lui este chemat înger al Sfatului celui Mare” (16), adica al Tatalui. Sa strige Ioan: „Gatiti calea Domnului” (17) iar eu am sa vestesc cu glas mare puterea acestei zile: cel netrupesc se întrupeaza; Cuvântul ia taria trupului; cel nevazut se vede; cel nepipait se pipaie; cel mai presus de trup se începe; Fiul lui Dumnezeu se face Fiu al omului (18), Iisus Hristos ieri si azi si în veci”(19)! Iudeii sa gaseasca aici pricina, pagânii sa batjocoreasca, ereticii sa palavrageasca! Au sa creada toti, când îl vor vedea înaltându-se la cer si, daca nu vor crede atunci, au sa creada când îl vor vedea venind din ceruri si când va sta pe scaun de judecator.III. Dar despre acestea am sa vorbesc mai la urma. Sarbatoarea noastra de azi este aratarea lui Dumnezeu sau ziua nasterii lui, fiindca se spune si într-un fel si în altul, punându-se doua denumiri unuia si aceluiasi lucru. Caci prin nastere s-a aratat Dumnezeu oamenilor, el care exista si de a pururi exista din cel de-a pururi, mai presus de cauza si de minte, fiindca nu exista vreo minte mai presus de Cuvântul (20), iar acum el s-a nascut pentru noi, ca astfel cel care ne-a dat viata sa ne dea acum si fericirea si, mai ales ca, pentru ca alunecaseram de la fericire din cauza rautatii, sa ne-o redea prin întruparea sa. Numele sarbatorii este deci Aratarea lui Dumnezeu, pentru aceea ca s-a aratat, iar cel de Nastere, pentru aceea ca s-a nascut.IV. Aceasta ne este praznuirea de acum si aceasta o sarbatorim: venirea lui Hristos la oameni, ca, prin aceasta, sa ne ducem noi la Dumnezeu, sau ca sa ne reîntoarcem la el (21), caci asa este mai potrivit sa spunem, ca, odata ce am murit prin Adam, sa ne facem din nou vii în Hristos, cu el si nascându-ne si rastignindu-ne si îngropându-ne si înviind. Caci trebuie sa se petreaca în mine schimbarea cea buna si, asa cum din cele care erau mai fericite au venit cele triste, tot asa din cele triste au venit cele care sunt mai fericite, „caci unde s-a înmultit pacatul, acolo a prisosit harul” (22) si, daca gustarea aceea a dus la osânda, cu atât mai mult patimile lui Hristos la îndreptarea din credinta! Sa sarbatorim asadar nu ca la un praznic omenesc, ci ca la unul dumnezeiesc; nu lumeste, ci supralumeste (23); nu pe cele ale noastre, ci pe cele ale celui al nostru, sau, mai bine zis, pe cele ale Stapânului; nu pe cele ale slabiciunii, ci pe cele ale tamaduirii; nu pe cele ale creatiei de la început, ci pe cele ale creatiei noi de acum.V. Şi cum ne va fi sarbatoarea? Sa nu ne punem ghirlande la intrarile caselor; sa nu facem hore; sa nu împodobim strazi, sa nu dam desfatare ochiului; sa nu ne desfatam auzul la sunet de flaut; sa nu ne îmbatam miro­sul cu parfumuri, cum fac femeile; sa nu ne desfrânam gustul, sa nu dam placere pipaitului, adica sa nu facem pe voia acestor cai care prilejuiesc rautatea si care sunt usi ale pacatului. Sa nu ne molesim în haina stravezie si care aluneca pe trup si a carei cea mai mare podoaba este netrebnicia; nu cu straluciri si pietre scumpe; nu cu licariri de aur; nu cu amagiri de farduri, care înseala frumusetea noastra fireasca si care s-au nascocit împotriva ochiului dumnezeiesc din noi; nu cu ospete si cu betii, care duc la paturi de desfrâu si de nelegiuiri, fiindca de la învatatorii rai rele le sunt si învataturile sau, mai bine zis, din semin­tele rele, rele sunt si roadele. Sa nu ne facem parmalâcuri din frunzis, cladind salase pentru desfatarea, la adapost, a pântecului; sa nu socotim lucru de pret mirosul aromat al vinurilor, mâncarile gatite de bucatari, scumpetea parfumurilor; nici marea si nici pamântul sa nu ne faca daruri din gunoaiele lor râvnite de noi, caci asa pretuiesc eu desfatarea; sa nu ne sârguim sa ne întrecem între noi în necumpatare, fiindca tot ce prisoseste si este peste nevoie este necumpatare si toate acestea în vreme ce altii, facuti si ei din unul si acelasi lut si din aceeasi plamada cu noi, sunt flamânzi si în strâmtorari.VI. Sa le lasam deci pe toate acestea pagânilor si fasturilor lor si sarbatorilor pagânesti, lor care denumesc dumnezei pâna si pe cei care se desfata de mirosul jertfelor si care, fireste, slujesc dumnezeirii cu pântecele, facându-se si plasmuitori rai si preoti rai si adoratori rai de demoni rai. Noi însa, care ne închinam la Cuvântul, chiar daca ne vom desfata si noi în o masura oarecare, sa ne desfatam în vorbiri duhovnicesti si în legea dumne­zeiasca si cu povestiri prilejuite de împrejurari de alta natura, sau din cele ale sarbatorii de fata, ca asa, desfa­tarea sa fie cu adevarat a noastra, si nu straina de cel care ne-a chemat sa fim laolalta cu el. Sau vreti sa va înfatisez, cumva, voua bunilor mei oaspeti, caci si eu va sunt astazi un bun ospatar, cuvântarea de fata cât mai îndestulat si cât mai cu darnicie, ca sa cunoasteti cât este în stare strainul sa hraneasca pe cei din partea locului, si cel de la tara pe cei de la oras, si cel care nu cauta desfatari pe cei care traiesc în desfatari, si saracul si cel fara adapost pe cei care stralucesc în bogatie (24).Asadar am sa încep de aici. Iar cei care aveti placere de asemenea lucruri, sa va curatiti si la minte si la cuget (25) deoarece cuvântarea ne este despre Dumnezeu si, ca atare, dumnezeiasca, si sa plecati de aici dupa ce v-ati desfatat cu adevarat de cele care nu sunt zadarnice. Şi cuvântarea noastra va fi foarte întinsa si iarasi foarte restrânsa, ca sa nu sufere prin vreo lipsa, sau sa fie neplacuta prin exces de vorbe (26).VII. Dumnezeu a fost este si va fi de-a pururi, sau, mai bine zis, este de-a pururi, deoarece vorbele „a fost” si „va fi”, sunt sectiuni ale timpului nostru omenesc si ale firii mereu curgatoare (27), pe când vorba „este de-a pururi” afirma o numire pe care el însusi si-a dat-o când a vorbit cu Moise pe munte (28). Deoarece el cuprinde în sine totul, el este existenta cea fara de început si fara de sfârsit, este ca un ocean de fiinta nesfârsit si nemarginit, lucru care depaseste orice cugetare cu privire la timp si la natura. E doar întrezarit de minte, dar si aci cu totul nedeslusit si saracacios, si nu din cele din el, ci din cele din jurul lui (29), întrezarire care de-abia ca se însaileaza din altceva decât din el, pentru o oarecare licarire de adevar, care scapa mai înainte de a fi sesizata de minte si care fuge pâna sa fie înteleasa; asa de puternic ne strafulgera mintea – bineînteles atunci când ne este curata – asa cum ne orbeste de lumina si vederea o scaparare de fulger iute trecatoare si aceasta, socotesc eu, ca prin ceea ce se întelege sa ne atraga la sine, deoarece tot ce este cu desavârsire neînteles si de neînsusit, este de nenadajduit si de nedobândit si ca, prin ceea ce nu se întelege din el, sa uimeasca, si prin uimire sa fie mai dorit si, odata dorit, sa curete si, dupa ce a curatit, sa îndumnezeiasca si, ajunsi asa – acum cuvântarea se face mai îndrazneata! – sa se întretina cu cei de un neam cu el, Dumnezeu unindu-se cu Dumnezei si cunoscându-se de ei (30) si aceasta poate în masura în care cunoaste el acum pe cei cunoscuti.Dumnezeirea este deci nemarginita si anevoie de intuit cu mintea si din fiinta ei singur lucrul acesta îl întelegem, anume nemarginirea, chiar daca cineva ar cugeta ca, natura simpla fiind ea, este sau anevoie de înteles, sau cu totul de neînteles, dar aceasta vom cerceta-o, deoarece, fara îndo­iala, nu simplitatea îi este natura, cum de altfel nici la cele alcatuite nu le este natura pur si simplu alcatuirea.VIII. Iar când nemarginirea Dumnezeirii dintr-un îndoit punct de vedere, dupa început si dupa sfârsit, caci ceea ce este dincolo de acestea si ceea ce nu este în acestea este nemarginit, atunci deci când mintea priveste din jos catre adâncul cel de sus, neavând ea pe ce sta si pe ce sa se sprijine în închipuirile ei despre Dumnezeu, atunci nemarginirii si nesfârsitului din el le-a zis „fara de început”; când priveste la cele de jos si care sunt dupa acestea, atunci i-a zis „nemuritoare” si „nepieritoare”, iar când uneste totul laolalta, i-a zis „vesnica”. Caci vesnicia nu este nici timp si nici parte din timp, caci nu poate fi masurata, ci, ceea ce este la noi oamenii timpul, care se masoara prin miscarea soarelui, aceea este la cei vesnici vesnicia, adica tot ce se întinde laolalta cu cei vesnici, ca o miscare de timp si ca un interval.Iata ce gândesc eu despre Dumnezeu în împrejurarea de fata, nefiind vreme pentru mai mult si mai ales pentru ratiunea ca subiectul pe care ni l-am propus acum nu este Teologia, ci Iconomia (31). Şi când zic Dumnezeu, zic Tatal, Fiul si Sfântul Duh, Dumnezeirea nerevarsându-se dincolo de acestea, ca sa nu introducem o spuza de Dumnezei si nici marginindu-se în fiecare din acestea, ca sa nu fim osân­diti ca am saracit Dumnezeirea, cazând fie în socotinte iudaice (32), crezând într-o singura putere în Dumnezeire, fie în socotinte pagânesti (33), crezând noi în o spuza de Dumnezei. Caci în amândoua socotintele raul este deopo­triva de mare, chiar daca sunt opuse între ele. Asa sunt deci Sfintele Sfintelor, care si de heruvimi se acopar si care se slavesc în trei sfintenii, unite în o singura Domnie si Dumnezeire, lucrul despre care s-a cugetat si foarte frumos si foarte înalt de catre unul dintre înaintasii nostri (34).IX. Dar fiindca bunatatii lui Dumnezeu nu-i ajungea sa se miste numai în fata propriilor ei priviri, si trebuia ca binele sa se reverse si sa se raspândeasca, ca tot mai multe sa fie creaturile împartasite de binefacere – caci aceasta este firea bunatatii supreme – atunci ea a cugetat mai întâi puterile îngeresti si ceresti si aceasta cugetare a devenit fapta prin Cuvântul si s-a desavârsit prin Duhul (35). Şi astfel au fost aduse la existenta stralucirile din rândul al doilea, slujitoare ale primei straluciri, fie ca trebuie sa le întelegem ca duhuri cugetatoare, fie ca foc nematerial si netrupesc, fie o oarecare alta natura, cât mai aproape de cele spuse. Vreau sa zic ca sunt nemiscate catre rau si ca îsi au miscarea numai catre bine, ca unele care sunt în preajma lui Dumnezeu si care ele dintâi îsi primesc lumina din el, caci cele din lumea de fata îsi iau lumina de la o stralucire din rândul al doilea. Şi ma face sa le soco­tesc si sa le zic nu nemiscate, ci cu anevoie de miscat (36), acela care pentru stralucirea lui este socotit si numit Lucifer, iar pentru mândrie întuneric, ca si puterile razvratite de sub el, care faptuiesc rautatea prin fuga lor de la bine, rautate pe care ne-au mijlocit-o si noua.X. Astfel deci si pentru astfel de ratiuni a fost adusa la existenta lumea cugetatoare (37), cât sigur pot gândi eu privitor la aceasta, când ma apuc sa masor lucruri mari cu o cuvântare mica. Şi, odata izbutita creatia primelor sale fapturi, Dumnezeu cugeta o a doua lume, cea materiala si vazuta si aceasta lume este acest tot si acest amestec din cer si din pamânt (38) si din cele de la mijloc, lume vrednica de lauda pentru firea cea buna a fiecarei parti a ei, si tot vrednica de lauda pentru armonia si întelegerea dintre toate cele ale ei, prin aceea ca fiecare lucru din ea este în buna vecinatate cu celalalt si toate cu toate, spre împlinirea unei singure lumi, ca sa arate ca poate sa aduca la existenta nu numai o natura înrudita cu cea a lui, ci si una cu desavârsire straina de el. Deoarece înrudite cu Dumnezeirea sunt numai naturile cugetatoare si întelese numai de minte, iar cu totul straine de el cele aflate sub stapânirea simtirii si tot mai departe de acestea sunt cele cu totul neînsufletite si nemiscate.Dar ce ne privesc pe noi asemenea lucruri, ar obiecta poate vreunul dintre cei care sunt mai iubitori de sarba­toare si mai iuti din fire? Da pinteni calului spre tinta! Vorbeste-ne de cele legate de sarbatoarea de acum si despre cele pentru care ne aflam astazi aici! Aceasta voi si face-o, chiar daca am început putin mai de sus, mânat de cuvântare si de dor.XI. Asadar mintea si simtirea, atât de tare deosebite între ele, sedeau acum fiecare între propriile lor hotare si purtau în sânul lor maretia Cuvântului creator, ca niste laudatori tainici ai maretei lui opere si ca niste vesnici crainici ai ei. Dar nu exista pe atunci vreun amestec din aceste doua si nici vreo unire a celor care prin firea lor erau potrivnice între ele, amestec si unire care ar fi fost un semn de o tot mai mare întelepciune si bogatie a bunatatii dumnezeiesti. Aceasta vrând sa ne-o arate deci mesterul Cuvânt si cugetând el un amestec din amândoua firile, din cea nevazuta si din cea vazuta, creeaza pe om si, dupa ce i-a luat trupul din materia mai dinainte adusa de el la existenta, iar de la el punându-i suflare, lucru pe care cuvântul Scripturii îl cunoaste de suflet rational si de chip al lui Dumnezeu, îl aseaza pe pamânt, ca pe o a doua lume mare în una mica, ca pe un alt înger, închinator amestecat, privitor al firii vazute si initiat în cea întele­gatoare, împarat al celor de pe pamânt, împaratit de sus, pamântesc si ceresc, trecator si nepieritor, vazut si întelega­tor, între maretie si smerenie, unul si acelasi; duh si carne, duh pentru Har, carne pentru mândrie, duh, ca sa ramâie si sa preamareasca pe Binefacatorul, carne, ca sa sufere si suferind sa-si aduca aminte si sa se întelepteasca cu înfrânarea, atunci când cu aprindere râvneste dupa marirea de sine; vietuitor aici jos si care se muta pretutindeni, si, ceea ce întrece taina, îndumnezeit prin înclinarea lui din fire dupa Dumnezeu.Catre acestea ma îndeamna putina licarire a adeva­rului din viata de fata, sa vad adica si sa sufar stralucirea lui Dumnezeu, vrednica de cel care m-a alcatuit si care ma va desface în cele din care am fost alcatuit si care, dupa o ratiune si mai înalta, ma va aduna iarasi laolalta (39).XII. Şi pe vietuitorul acesta l-a pus în rai, oricare era atunci acest rai, cinstindu-l cu vointa libera, ca binele sa nu fie mai putin al celui care îl alege, decât al celui care i-a dat semintele, cultivator de plante nemuritoare, de cugete dumnezeiesti poate, fie mai simple, fie mai desavârsite, gol si prin simplitate si gol si prin viata lui lipsita de industriozitate (40) si lipsit si de îmbracaminte si de aparare si aceasta pentru ratiunea ca asa trebuie sa fie omul de la început. Şi îi da o lege ca materie pentru vointa lui libera (41), iar legea era porunca din care pomi se cuvine sa se împartaseasca si de care pom nu trebuie sa se apropie. Şi pomul acesta era cel al cunostintei, si care de altfel, nici nu fusese sadit cu vreun gând rau de la început si care nu fu­sese oprit pentru vreo invidie oarecare (42) – sa nu-si trimita într-acolo limbile lor razboitorii cu Dumnezeu si nici sa nu se urmeze sarpelui – ci, era bun daca se împartasea din el la vreme potrivita, caci pomul acela era o contemplare, dupa parerea mea, la care le este cu putinta de a ajunge, fara vreo primejdie, numai celor care sunt mai desavârsiti dupa firea lor, dar nu era bun pentru cei înca mai simpli si mai lacomi dupa pofta lor, asa cum nici mâncarea desavârsita nu este prielnica la cei plapânzi înca si carora le trebuie lapte.Dar dupa ce, prin invidia diavolului si prin vatama­rea suferita de femeie, ca una care este mai slaba si pe care a adus-o ca pe una care este mai convingatoare, vai de slabiciunea mea, caci a mea este slabiciunea primului parinte (43), omul a uitat de porunca data si s-a lasat biruit de gustarea cea amara si ajunge, din pricina rautatii, sa fie izgonit, în unul si acelasi timp, si de la lemnul vietii si din rai si de la Dumnezeu si se acopera cu îmbracaminte din piei de animale, poate cu o carne si mai groasa si muritoare si vrajmasa si aceasta o cunoaste el mai întâi, îsi cunoaste propria-i rusine si se ascunde de Dumnezeu. Dar dobândeste si de aici ceva: dobândeste moartea si cur­marea pacatului, ca sa nu ramâna fara de moarte rautatea si astfel pedeapsa se face iubire de oameni (44). Caci în felul acesta, cred eu, pedepseste Dumnezeu.XIII. Şi dupa ce mai întâi a fost pedepsit în felurite chipuri, pentru multele lui pacate, vlastarite de radacina rautatii, dupa diferite pricini si vremuri, prin cuvânt, prin lege, prin profeti, prin binefaceri, prin amenintari, prin plagi, prin ape, prin focuri, prin razboaie, prin biruinte, prin înfrângeri, prin semne din cer, prin semne din vazduh, din pamânt, din mare, prin schimbari nenadajduite de oameni, de cetati, de neamuri, lucruri prin care stradania era în scopul strivirii rautatii, la urma de tot se simte nevoie de un leac mai mare, pentru bolile din ce în ce mai cumplite, pentru macelurile dintre oameni, pentru preacurvii, pentru juraminte strâmbe, pentru desfrânari între barbat si barbat, pentru închinare la idoli si pentru mutarea închinarii de la Ziditorul la fapturi, raul cel mai din urma si cel mai întâi dintre toate relele.Şi fiindca acestea necesita un ajutor mai mare, mai mare se si dobândeste. Şi ajutorul era însusi Cuvântul lui Dumnezeu cel mai înainte de veci, cel nevazut, cel necu­prins de minte, cel netrupesc, începutul cel din început, lumina din lumina, izvorul vietii si al nemuririi, expresia frumusetii chipului original, pecetea cea nemiscata, chipul cel neschimbat, hotarul si Cuvântul Tatalui. El vine la propriul sau chip si poarta carne din pricina carnii si se amesteca cu sufletul cugetator din pricina sufletului meu, ca prin cel asemenea sa curete pe cel asemenea si se face om întru toate, afara de pacat (45), zamislit din Fecioara curatita mai dinainte de catre Duhul si la suflet si la trup (46), deoarece se cuvenea sa fie cinstita si nasterea si mai dinainte cinstita si fecioria, pasind în lume Dumnezeu cu firea omeneasca luata asupra-si, una din doua firi po­trivnice, din carne si din duh, una îndumnezeind, iar alta îndumnezeindu-se.O, ce mai neauzita împreunare! O, ce minunata ames­tecare! Ceea ce este se face si cel nezidit se zideste si cel nemarginit se margineste, prin mijlocirea sufletului cuge­tator, care mijloceste între Dumnezeu si grosimea carnii si cel care îmbogateste se saraceste, caci se saraceste cu carnea mea, ca sa ma îmbogatesc eu cu Dumnezeul lui si cel plin se goleste, caci se goleste de slava sa pentru putin timp, ca sa ma împartaseasca pe mine de plinatatea sa. Care este bogatia acestei bunatati? Ce taina este aceasta care s-a facut cu mine? M-am facut partas al chipului si nu l-am pazit; se face partas al carnii mele, ca sa mântuiasca si chipul si sa faca fara moarte si carnea; face cu noi o a doua partasanie, mult mai minunata decât cea de la început, cu atât mai mult cu cât atunci a împartasit omului ceea ce era mai bun, iar acum se face partas el însusi la ceea ce este mai rau si faptul acesta este mai dumnezeiesc decât primul, este mai înalt pentru cei care cugeta.XIV. În fata acestor lucruri, ce ne mai spun bârfitorii, aprigii dramuitori ai Dumnezeirii, acuzatorii celor vred­nice de lauda, întunecatii fata de lumina, neînvatatii fata de întelepciune, pentru care în zadar a murit Hristos, ei, zidirile cele mai nerecunoscatoare, plasmuirile celui rau? De aceasta acuzi tu pe Dumnezeu, de binefacere? Din pricina aceasta este el mic acum, pentru ca se smereste pentru tine? Pentru ca pastorul cel bun a venit la oaia cea ratacita, el care-si pune sufletul pentru oi (47), la muntii si la colinele pe care jertfeai si a gasit pe cea ratacita si, odata gasita, a ridicat-o pe umerii sai (48), umeri pe care a ridicat si lemnul crucii si, dupa ce a luat-o, a readus-o la viata ei de sus si, dupa ce a adus-o, a numarat-o împreuna cu celelalte?Pentru ca în loc de faclie a aprins însusi trupul sau si a maturat casa, adica curatind lumea de pacat, si a cautat drahma, adica chipul împaratesc din ea, care fusese acoperit de patimi si cheama la gasirea drahmei si puterile ceresti prietene lui si le face partase la bucuria lui, ele pe care le facuse si cunoscatoare tainice ale Iconomiei? Pentru ca facliei înainte mergatoare îi urmeaza lumina atotstralucitoare si glasul Cuvântului si aducatorului de mireasa mirele, celui care pregateste Domnului popor ales si care curateste mai dinainte catre Duhul, prin apa? Pentru aceasta îl socotesti tu mai prejos, pentru ca se încinge cu stergar si spala picioarele ucenicilor (49) si arata smerenia drept cea mai buna cale spre înaltare? Pentru ca se smereste din pri­cina sufletului omenesc împovarat de pacat, spre a ridica cu sine ceea ce este tras în jos de pacat? Atunci de ce nu-l osândesti ca manânca cu vamesii si la vamesi pentru ca îsi face ucenici dintre vamesi (50), ca sa aiba si el un câstig cât de cât? Şi care? Mântuirea pacatosilor, afara numai daca cineva învinuieste pe medic ca se apleaca peste sufe­rinte si poarta mirosurile urâte, ca sa însanatoseze pe cei chinuiti de boala si pe cel care, împins de milostivire, se apleaca peste groapa, ca, dupa porunca legii, sa scoata din ea afara vita cazuta (51)?XV. A fost trimis, este adevarat, dar ca om, caci era din doua firi, deoarece, dupa legea trupului, el a si obosit, a si flamânzit, a si însetat, a si fost cuprins de spaima, a si lacrimat, iar daca a fost trimis si ca Dumnezeu, ce daca? Bunavointa Tatalui la care readuce pe cele ale lui si pe care îl cinsteste ca început dincolo de timp si ca sa nu para ca este potrivnic lui Dumnezeu, socoteste-o trimitere. Fiindca se spune, este drept, ca a fost tradat, dar s-a scris si aceea ca el s-a predat si ca a fost sculat din morti de catre Tatal, dar s-a scris si aceea ca el însusi s-a sculat si iarasi s-a înaltat. Acelea se refera la bunavointa Tatalui, iar acestea la puterea Fiului. Dar tu vorbesti de cele care îl micsoreaza si treci în tacere pe cele care îl înalta; apoi, îi treci la socoteala ca a patimit, dar ca a patimit de buna lui voie aceasta n-o spui. Asemenea socotinte le patimeste si acum Cuvântul: de catre unii este cinstit ca Dumnezeu si unit cu Dumnezeu, iar de catre altii este necinstit si des­partit de Dumnezeire, ca trup (52). Pe care sa se fi mâniat mai mult? Sau, mai bine zis, cui va ierta mai mult (53)? Caci trebuie ca si aceia sa desparta si ca si acestia sa uneasca, unii dupa numar, altii dupa Dumnezeire.Te poticnesti de carnea lui? S-au poticnit de ea si iudeii. Sau îl numesti si samaritean (54)? Caci restul îl voi trece în tacere. Nu crezi în Dumnezeirea lui? Dar aceasta n-au facut-o nici macar demonii, o, tu si decât demonii mai necredinciosule, si decât iudeii mai nesocotitule! Aceia au socotit numirea de Fiul o voce de o egala cinstire; acestia au recunoscut de Dumnezeu pe alungatorul lor, caci se convingeau de aceasta din cele ce patimeau, pe când tu nu-i primesti nici egalitatea si nu-i marturisesti nici Dumnezeirea. Mai bine era daca te taiai împrejur si daca erai îndracit, ca sa spun si ceva de râs, decât netaiat împrejur si sanatos si sa duci viata de nelegiuit si de necredinta în Dumnezeu.XVI. Putin mai pe urma însa veti vedea pe Iisus curatindu-se în Iordan (55), din pricina curatirii mele, sau mai degraba curatind apele prin curatenia lui, fiindca cel care ridica pacatul lumii nu avea trebuinta de curatire. Vei vedea si cerurile deschizându-se si marturisindu-l Duhul cu care este înrudit, si îl vei vedea si ispitit si biruind ispita si slujit de îngeri si vindecând toata boala si neputinta si înviind mortii, asa cum de folos ti-ar fi sa te învieze si pe tine mortul din pricina relei tale credinte despre el. Îl vei vedea si alungând demoni, uneori prin el însusi, alteori prin ucenicii lui, hranind mii de oameni cu putine pâini si umblând cu picioarele pe deasupra marii si tradat si rastignit si rastignind cu el si pacatul meu. Îl vei vedea adus ca un miel spre junghiere si în acelasi timp si jertfitor ca preot, îngropându-se ca om si sculându-se din morti ca Dumnezeu, si dupa aceea înaltându-se si având sa vie cu propria lui slava. O, câte prilejuri de praznuire sunt în fiecare din tainele lui Hristos (56), taine al caror scop este unul; desavârsirea si rezidirea si reîntoarcerea mea la Adam cel dintâi.XVII. Acum însa primeste zamislirea si salta de bucurie, daca nu ca Ioan din pântece (57), atunci ca David, la oprirea tabernacolului (58), si cinsteste înscrierea gratie careia ai fost înscris în ceruri, si adora nasterea gratie careia ai fost dezlegat de legaturile nasterii! Cinsteste micul Betleem, care te-a readus în rai! Închina-te în fata ieslei, gratie careia, atunci când erai fara de ratiune, ai fost hranit de Cuvântul! Cunoaste cum îsi cunoaste boul sta­pânul – Isaia ti-o porunceste! – si ca asinul ieslea domnului sau (59), fie ca esti din cele curate de sub lege, care rumega cuvântul si sunt potrivite pentru jertfa, fie ca esti dintre cele înca necurate si oprit de a fi mâncate, si neîngaduite de a fi jertfite si din latura cea pagâneasca! Alearga cu steaua si adu daruri cu magii, aur, tamâie si smirna, ca unui împarat si ca unui Dumnezeu si ca unui mort din pricina ta! Doxologeste cu pastorii, cânta cu îngerii (60), dantuieste cu arhanghelii! Şi fie praznic obstesc al puterilor ceresti si al celor pamântesti, caci sunt încredintat ca si ace­lea se veselesc si sarbatoresc astazi împreuna cu noi, daca sunt cu adevarat iubitoare de oameni si de Dumnezeu, ce fel puterile acelea aduse de David, puteri care se înalta cu Hristos dupa patimire si îi ies în întâmpinare si care se îndeamna între ele la ridicarea portilor (61).Un singur lucru sa urasti din cele legate de nasterea lui Hristos: uciderea pruncilor de care Irod, ba chiar cin­steste deosebit si jertfa aceasta de vârsta lui Hristos, jertfita pentru jertfa cea noua! Daca va fugi din Egipt, alatura-te si tu cu osârdie fugii lui! Este bine sa fugi împreuna cu Hristos persecutatul! Daca va zabovi mai mult timp în Egipt, cheama-l din Egipt, unde a fost bine adorat! Cala­toreste fara de prihana prin toate vârstele si puterile lui Hristos, ca un ucenic ah lui Hristos! Curateste-te, taie-te împrejur, leapada învelisul cu care te-ai nascut! învata apoi în templu! Alunga-i pe cei care îl negustoresc pe Dumnezeu! Lasa-te lovit cu pietre, chiar de va fi sa suferi, si aceasta; vei scapa de aruncatori, stiu bine, chiar vei fugi printre ei, ca Dumnezeu! Caci Cuvântul nu se loveste cu pietre. Daca vei fi dus în fata lui Irod, de regula tu sa nu-i raspunzi nimic! Se va rusina de tacerea ta, mai mult decât de cuvântarile altora! Daca vei fi biciuit, tu cauta si cele­lalte patimiri! Gusta fiere pentru purtarea aceea, adapa-te cu otet, cauta scuipari, primeste lovituri de varga, primeste palme, încununeaza-te cu spini, adica cu asprimea vietii dupa Dumnezeu, îmbraca-te cu haina cea mohorâta, pri­meste trestie, lasa-te adorat de batjocoritorii adevarului; pe urma rastigneste-te cu el, îngroapa-te cu râvna cu el, ca sa înviezi împreuna cu el si sa fii împreuna slavit cu el si sa împartasesti împreuna cu el, vazând pe Dumnezeu atât cât este cu putinta si fiind si tu vazut de el care este închinat si marit în Treime, pe care si acum îl rugam sa ni se arate, cât ne este cu putinta noua celor legati cu legaturile carnii, în Hristos Iisus Domnul nostru, caruia i se cuvine marire în veci! Amin.*Articol preluat de pe site-ul doxologia.roNote1. Aceasta cuvântare este legata în mare parte de a doua mare pro­blema a dogmaticii, cea a Iconomiei. Traducerea am facut-o mereu sub priviri cu textul din Migne, Patrologia Greaca, volumul respectiv.2. A fost rostita la 25 decembrie 380.3. Am pastrat textul românesc îndatinat de prima catavasie de la Nasterea Mântuitorului.4. În referire la psalmul XCV, 1: „Cântati Domnului cântare noua, cântati Domnului tot pamântul”.5. CXV, 11.6. Datorita efectului întruparii.7. O fericita digresiune; femeia crestina trebuie sa fie la înaltimea virtutilor Maicii Domnului, prin virtute si prin cresterea în virtute a fiilor lor.8. „Înainte de timp” este numai Tatal, însa nu sub raportul vesniciei, ci pentru ratiunea „ca singur el nu provine din altul”. Mântuitorul, la rându-i, este „fara de început”, în întelesul daca se ia începutul de atunci de când a început sa curga timpul. în timp el este numai prin ceea ce a devenit prin Întrupare.9. Iesire 1,21.10. Iesire XIII, 21: stâlpul de lumina, care a calauzit pe Israel.11. Isaia XX, 2.12. Crestinismul este aratat aici ca epoca de lumini si cunoasterea adevarului.13. II Corinteni V, 17. Asupra acestei teme, Sfîntul Grigorie are o întreaga cuvântare intitulata „La duminica cea noua”.14. Melhisedec preînchipuieste pe Hristos.15. XLVI, 1.16. Isaia IX, 5.17. Matei III, 3.18. Sumarul planului cuvântarii.19. Evrei III, 3.20. Numirea specifica a Fiului lui Dumnezeu.21. În fond, aceasta si este taina întruparii Fiului lui Dumnezeu; resta­urarea, readucerea omului la Dumnezeu.22. Romani V, 20.23. Caracterul crestinesc al sarbatorii.24. Strain, ca venit din Asia. Poate ca îsi presimtea si scurta sedere în Constantinopole.25. Formal, este o influenta platonica. în fond, învatatura aceasta este biblica. înainte de primirea legii pe Sinai, se cere o purificare desa­vârsita, atât lui Moise, cât si poporului (Iesire, XIX). Când Moise vrea sa se apropie de rugul din care îi vorbea Dumnezeu, i se da porunca asa: „Nu te apropia pâna aici. Descalta-te de sandalele tale, fiindca locul pe care stai tu în fata mea este pamânt sfânt” (Iesire, III, 5). Acelasi lucru se cere în cadrul evlaviei euharistice (I Cor. XI, 27 -29).26. Sfat util pentru predicator: predica lui trebuie sa epuizeze materia, nu pe auditori.27. Nestatornicia în fata vesniciei.28. Iesire III, 14: „Eu sunt cel ce este”, „Cel ce se numeste: „eu sunt”.29. Vezi nota de la Cuv. II teol., cap. 3.30. Participarea la Dumnezeire, adesea dezbatuta de Sf. Grigorie în cuvântarile de fata.31. Cele doua parti ale cuvântarilor sale despre Dumnezeire: Teologia si Iconomia.32. Pentru iudei, problema Mântuitorului era, înainte de întruparea lui, un fapt restrâns si restrâns a ramas pentru ei chiar si acum.33. Conceptia politeista despre Dumnezeire, în paganism.34. Aluzie la Sf. Atanasie cel Mare, sau la Sf. Dionisie Areopagitul.35. Explicatia creatiei lumii spirituale, prin compararea întregii treimi.36. Autonomia vointei pentru lumea spirituala, fapt care explica si caderea lui Lucifer si a puterilor care l-au urmat.37. Lumea spirituala.38. Creatia lumii vazute.39. Desfacerea materiei de spirit si realcatuirea celor risipite, dupa învierea obsteasca.40. Complicatiile, desertaciunile omenesti dupa cadere.41. Ingenioasa explicare a legii liberului arbitru, apanaj exclusiv al lumii rationale.42. Porunca aceasta nu era echivalenta cu o interdictie, ci cu o amânare pentru vremea când omul avea sa fie mai apt pentru aceasta.43. Propagarea generala a pacatului primilor oameni.44. Text care a trecut în rugaciunea cea mai mare de dezlegare din ritualul înmormântarii.45. Evrei IV, 15.46. Nu e vorba de ceea ce cheama catolicii „imaculata conceptie”, mai ales ca nu se face precizare de timp. Purificarea de care este vorba în textul nostru se produce mai înainte de zamislirea, de umbrirea de la Duhul Sfânt, dar nu înainte de nasterea Sfintei Fecioare din pântecele maicii sale.47. loan, X, 11.48. Luca, XV, 4 si continuare.49. loan, XIII, 4.50. Luca, V, 27 si continuare.51. Deuteronom, XXII, 4.52. Apologie amplu dezvoltata în Cuv. a doua teologica.53. Referire la sabelieni si arieni. Sabelie sustinea sinereza, adica conto­pirea persoanelor în Sf. Treime, si în acelasi timp si modalismul, iar Arie, din contra, sustinea diereza, adica separarea absoluta a persoanelor, totul ducând la distrugerea egalitatii de esenta.54. Luca, VIII, 48.55. Matei III, 13.56. Adica Iconomia, toate prin câte s-a operat mântuirea.57. Luca I, 41.58. II Regi VI, 4.59. Isaia I, 3.60. Text la baza condacului „Fiecare astazi”, al lui Roman Melodul.61. Psalmul XXIV, 7-10.Traducere din limba greaca de pr. Gheorghe Tilea

Categoria: Actualitate ortodoxa

Vizualizari: 545

Id: 36892

Data: Dec 24, 2013

Imagine: