]]>Biserica Ortodoxă cinstește la 5 august pe Sf. Ioan Iacob de la Neamț. În cele ce urmează vă prezentăm mai multe informații despre viața și personalitatea marcantă a sfântului Ioan Iacob din volumul Sfinți daco romani și români semnat de pr. Prof. dr. Mircea Păcurariu: La 23 iulie 1913, în familia credincioșilor Maxim și Ecaterina Iacob, plugari din satul Crăiniceni, pe malul Prutului, azi în județul Botoșani, se năștea un prunc, căruia i s-a dat la botez numele Ilie, întrucât numai cu câteva zile înainte se prăznuise Sfântul Prooroc Ilie Tesviteanul. Bucuria tinerilor soți a fost de scurtă durată, căci la numai câteva zile Ecaterina s-a îmbolnăvit, iar după șase luni Dumnezeu a chemat-o la Sine. În această situație nefericită, bunica pruncului Iliuță, Maria Iacob, văduvă de mai mulți ani, a luat asupra ei creșterea nepotului orfan. L-a îngrijit ca o adevărată mamă, deprinzându-l de mic cu rugăciunea, postul, cercetarea bisericii și respectarea tuturor rânduielilor creștinești. Tatăl său s-a recăsătorit, iar în august 1916, a fost chemat sub arme și trimis pe front în vederea dezrobirii românilor aflați sub stăpâniri străine. Și-a pierdut viața pe câmpul de luptă, numărându-se astfel printre eroii căzuți pentru întregirea neamului. În felul acesta, micul Iliuță a rămas din nou numai în grija bunicii sale, bătrână și fără niciun ajutor. Din septembrie 1920, începe să urmeze școala primară la Crăiniceni, dovedindu-se un copil înzestrat de Dumnezeu și cu o purtare aleasă. În 1924, în viața lui survine o nouă nenorocire, prin moartea bunicii. Viitorul călugăr își va aminti mereu de bunica sa, femeie simplă din popor, care i-a sădit însă în suflet dragostea de Dumnezeu și toate virtuțile creștinești; îi va dedica și câteva poezii de o mare sensibilitate. Rămas singur pe lume, a fost luat în casa unchiului său, "moș Alecu", fratele mai mare al tatălui, care îi va purta de grijă până la intrarea în mănăstire. Acesta l-a trimis să învețe carte, mai întâi la Gimnaziul "Mihail Kogălniceanu" din Lipcani, apoi la Liceul "Dimitrie Cantemir" din Cozmeni; în 1932 și-a susținut examenul de bacalaureat la Cernăuți. Firea sa meditativă, precum și educația religioasă primită de la bunica sa și în casa unchiului său, l-au făcut să se îndrepte spre mănăstirea Neamț, ca să se închinovieze în această mare lavră a monahismului românesc. Era la praznicul Adormirii Maicii Domnului din 1933, pe când împlinise abia 20 de ani. Starețul de atunci, episcopul Nicodim Munteanu, viitorul mitropolit al Moldovei și apoi patriarh al României, l-a primit ca frate în obștea călugărilor nemțeni, încredințându-i o "ascultare" la farmacia mănăstirii. În dorința unui loc și mai liniștit, în iunie 1934 a vizitat așezămintele monahale din Oltenia, rămânând o vreme la mănăstirea Turnu, pe Valea Oltului, care l-a impresionat nu numai prin frumusețea locului, ci și prin străvechile tradiții de viață sihăstrească de acolo. După câteva luni, a fost chemat să-și satisfacă stagiul militar, la Regimentul 29 Infanterie din Dorohoi. A fost repartizat să îngrijească bolnavii din infirmeria regimentului. După terminarea stagiului militar, s-a reîntors la mănăstirea Neamț, chemat de fostul său stareț, devenit între timp mitropolit al Moldovei. I s-a dat ascultarea de bibliotecar, având astfel ocazia să citească mereu, dar și să pună în rânduială mulțimea de cărți și manuscrise care se găseau acolo. Făcea și lecții de limba română cu frații care se găseau la școala monahală. La 8 aprilie 1936, noul stareț, arhimandritul Valerie Moglan (viitor arhiereu vicar la Iași), l-a tuns în monahism, în biserica mare a mănăstirii cu hramul "înălțarea Domnului" - ctitorie a lui Ștefan cel Mare - primind, potrivit pravilei călugărești, un nou nume, cel de Ioan. Naș și părinte duhovnicesc i-a fost ieromonahul Ioachim Spătaru, egumenul schitului Pocrov, unul din cunoscuții călugări moldoveni cu viață îmbunătățită. Sufletul său curat era însetat însă după o viață cu adevărat isihastă, după pilda marilor părinți duhovnicești din primele secole creștine. Drept aceea, cu aprobarea mitropolitului Nicodim, în noiembrie 1936, tânărul monah s-a îndreptat - împreună cu alți doi călugări - spre Țara Sfântă. Ajuns acolo, s-a închinat în sfintele lăcașuri ortodoxe din Ierusalim, din Betleem, din Hebron și din alte localități biblice. Apoi, ca un nou Ioan Botezătorul și ca atâția părinți înduhovniciți ai pustiei, cuviosul Ioan Iacob a trăit vreme de doi ani într-o peșteră din pustiul Iordanului. După aceasta, s-a închinoviat în străvechea așezare monahală care este mănăstirea Sfântul Sava, situată pe Valea Iordanului, întemeiată de Sf. Sava cel Sfințit (439-532). Pe lângă el mai erau și alți cinci călugări români, care continuau șirul unor Vrednici monahi odrăsliti din neamul nostru ce au sihăstrit aici, departe de țară, dar mereu cu dorul ei în suflet. Acolo a trăit cuviosul Ioan opt ani, îndeplinind mai multe ascultări: îngrijitor al bolnavilor, paracliser, ghid, ajutor de econom și bibliotecar. Trăind între monahii greci - care constituiau majoritatea - a învățat limba greacă și chiar a început să traducă în românește unele din învățăturile marilor Părinți duhovnicești. A învățat de asemenea limbile arabă și engleză. Era prețuit de toți pentru viața sa aleasă de ascultare, rugăciune, priveghere, străduindu-se să urmeze pilda marilor trăitori de acolo din veacurile trecute. După opt ani, prin voia lui Dumnezeu, a fost chemat la o altă slujire. Biserica Ortodoxă Română avea pe atunci două lăcașuri de închinare la Locurile Sfinte: o biserică și un cămin în Ierusalim, precum și un schit la Iordan, cu hramul Sfântul Ioan Botezătorul, nu departe de orașul Ierihon, în locurile în care boteza, cu aproape două mii de ani în urmă, Sfântul Ioan. După cel de al Doilea Război Mondial, era nevoie de un preot slujitor și egumen la biserica schitului de la Iordan. Drept aceea, superiorul bisericii românești din Ierusalim, arhimandritul Victorin Ursache (mai târziu arhiepiscop în America) a propus Patriarhiei Române hirotonirea întru preot a cuviosului Ioan Iacob. În urma recomandărilor elogioase ale arhimandritului Victorin, Patriarhia noastră l-a numit pe schimonahul Ioan egumen al schitului românesc de la Iordan. A fost hirotonit diacon și preot în cadrul unor Sfinte Liturghii săvârșite în rotonda Sfântului Mormânt din Ierusalim. Timp de cinci ani, deci până în 1952, ieroschimonahul Ioan a stărețit cu vrednicie și cu evlavie la schitul de la Iordan. Cu ajutorul unor călugări români, a ridicat mai multe chilii lângă biserică, atât pentru ei, cât și pentru pelerinii care se abăteau prin aceste locuri. A slujit aici mereu Sfânta Liturghie, a spovedit și a împărtășit credincioși, le-a adresat cuvinte de mângâiere duhovnicească și de întărire. Nu și-a uitat nici vechile preocupări poetice, scriind poezii, în care descria fru-musețea locurilor în care își ducea nevoințele duhovnicești, locuri pe care le-a iubit mai mult decât pe oricare altele. Iată cum descrie viața sa de aici unul din biografii săi, el însuși trăitor o vreme la Ierusalim: "în acest loc, în care s-a simțit mai acasă, sufletul său de poet se îndulcea nu numai cu frumusețea naturii, cu ciripitul păsărilor, cu amintirea neuitatelor fapte petrecute demult în preajma Iordanului, ci și cu mireasma limbii strămoșești, virtuțile cuviosului ieroschimonah Ioan au înflorit în întreaga lor splendoare. El devine duhovnicul multor călugări din părțile acelea, români și greci. Mulți pelerini români sau de alt neam, poposind la schitul de la Iordan, se spovedeau la iscusitul duhovnic și primeau Sfânta împărtășanie din sfințitele sale mâini. Din sufletul său, ca dintr-un izvor curat și îmbelșugat, curgeau cuvinte de mângâiere și întărire duhovnicească. Ostenea zi și noapte, împlinindu-și cu neasemănată osârdie chemarea în slujba lui Hristos. Săvârșea cu multă evlavie slujbe, stătea de vorbă cu frații călugări sau cu credincioșii care treceau pe acolo, lucra în grădiniță, alteori scria; noaptea se retrăgea în tufișurile de pe malurile Iordanului, rugându-se până către ziuă. Uneori, mergea timp de mai multe zile în deșertul Iordanului, petrecând singur în post desăvârșit, în rugăciuni și metanii" (Arhiepiscopul Lucian Florea al Tomisului, în vol. Sfinți români și apărători ai legii strămoșești, București, 1987, p. 560). Socotind că aici era înconjurat de prea multă lume și de griji trecătoare, care îl împiedicau de la rugăciune și meditație, dar și bolnav, în 1952, după o internare într-un spital din Ierusalim, s-a hotărât să lase altuia conducerea schitului și să se retragă într-un alt loc. Așa se explică plecarea lui la mănăstirea Sfântul Gheorghe Hozevitul. Aceasta era o străveche așezare monahală, de la începutul secolului al V-lea, situată la apus de Ierihon, pe Valea pârâului Horat sau Cherit din Vechiul Testament, numit azi Hozeva, în preajma căruia a trăit proorocul Ilie, în timpul prigonirii lui de către regele Ahab. Mănăstirea a cunoscut perioada ei de înflorire în a doua jumătate a secolului al Vl-lea, când a trăit aici Cuviosul Gheorghe, supranumit Hozevitul, prăznuit la 8 ianuarie. În jurul mănăstirii se găsesc mai multe peșteri, săpate în pereții stâncoși care se înalță pe ambele maluri ale pârâului Hozeva, în care au trăit, în curgerea veacurilor, și mulți călugări de neam român. Într-una din aceste peșteri, cu hramul "Sfânta Ana", a viețuit și cuviosul schimonah Ioan Iacob timp de opt ani. Această peșteră se găsește în pustiul numit Ruva, pe malul stâng al pârâului, la vreo 3 km de mănăstire. Intrarea în ea se află la o înălțime de aproximativ 7 m față de cursul apei, încât se ajungea în peșteră numai cu o scară. Peștera are trei încăperi: prima, de vreo doisprezece metri pătrați, cu o firidă săpată în piatră, care servea ca un adevărat prestol și unde se ruga mereu cuviosul Ioan. Aici se odihnea pe o rogojină așternută pe o scândură, se ruga, medita sau scria poezii. Printr-o scobitură făcută în piatră se ajungea în a doua încăpere, de șase metri pătrați, în care pustnicul mânca din puțina hrană pe care i-o aducea din mănăstire ucenicul său, schimonahul Ioanichie Pârâială (pâine, pesmeți, măsline, ceai, cafea). Alături se găsea a treia încăpere, care era de fapt o "peșteră" a mormintelor, unde erau așezate spre veșnică odihnă trupurile celor ce se nevoiseră acolo. În această peșteră, cu dorul țării sale în suflet, cu gândul necontenit la Dumnezeu, a trecut la cele veșnice în ziua de 5 august 1960. Avea numai patruzeci și șapte de ani, dintre care douăzeci și trei petrecuți în țară, iar ceilalți douăzeci și patru la Locurile Sfinte. Trupul său, ostenit de post și de priveghere, a fost prohodit și așezat spre veșnică odihnă în cea de-a treia încăpere a peșterii în care fuseseră înmormântați și alți schimonahi care trăiseră acolo. Trecerea sa la cele veșnice i-a impresionat și îndurerat pe mulți. Ca o ultimă cinstire, revista bisericească Locuri Sfinte i-a închinat un număr întreg, în care erau prezentate viața și per-sonalitatea sa. În 1968 și 1970, ucenicul său Ioanichie Pârâială i-a publicat, la Ierusalim, două volume cu poezii, traduceri și meditații, sub titlul Hrană duhovnicească, cu prefața arhiepis-copului grec Aristobulos din cadrul Patriarhiei Ierusalimului. Timp de 20 de ani, trupul cuviosului Ioan a rămas în peștera Sfânta Ana. La începutul lunii august 1980, potrivit unei tradiții locale, conducerea mănăstirii Sfântul Gheorghe Hozevitul a deschis peștera mormintelor, urmând ca osemintele cuviosului să fie duse în gropnița de obște. Erau de față mai mulți arhimandriți și călugări greci și români, precum și câțiva pelerini din țară. Toți cei ce erau de față au constatat cu surprindere că trupul cuviosului era întreg, neatins de nicio stricăciune. Anunțat de îndată, patriarhul Benedict al Ierusalimului a aprobat strămutarea cuviosului Ioan în biserica mănăstirii Sfanțul Gheorghe Hozevitul. Și astfel, în ziua de 7 august 1980, trupul neputrezit, adică moaștele sale, au fost coborâte din peșteră și duse în mănăstire. Pentru ca toți să fie pe deplin încredințați că a fost voia lui Dumnezeu ca trupul lui să nu fie dat stricăciunii, Patriarhia Ierusalimului a rânduit să se săvârșească patruzeci de Sfinte Liturghii, cu rugăciuni de dezlegare și pomenire, sicriul cu trupul său fiind așezat în fața Sfintei Mese. După săvârșirea acestor slujbe, trupul a rămas ca și mai înainte, adică nestricăcios. A fost pus într-o raclă specială, din abanos, cu sticlă în partea de deasupra, care a fost apoi așezată în biserică, alături de moaștele Sfântului Gheorghe Hozevitul. De acum înainte, cuviosul ieroschimonah Ioan este cunoscut și cinstit sub numele de "Noul Hozevit". Prin fața raclei cu cinstitele sale moaște trec zilnic pelerini din toată lumea, închinându-se și cerând, prin mijlocirea rugăciunilor lui, ajutor și întărire de la Părintele luminilor. Chiar înainte de a fi procedat la "canonizare", adică la trecerea lui în rândul sfinților, chipul său a fost zugrăvit în icoane, precum și în catedrala Sfântul Gheorghe din Hama, în Siria; un călugăr imnograf din cadrul Patriarhiei ecumenice i-a alcătuit o slujbă, iar credincioșii care ajungeau în fața moaștelor sale îl cinsteau ca pe un "sfânt". Ținând seama de toate acestea, Sfântul Sinod al Bisericii noastre, în ședința din 20 iunie 1992, a socotit că este bineplăcut lui Dumnezeu și de folos obștii credincioșilor ortodocși de pretutindeni și, mai ales, celei a românilor, ca acest cuvios, Ioan cel Nou Hozevitul, să fie trecut în rândul sfinților. Pomenirea lui se face în ziua trecerii sale la Domnul, adică la 5 august. De atunci, mai multe biserici nou zidite în Moldova îl au ca ocrotitor (hram), între ele numărându-se și măreața biserică a Seminarului teologic din mănăstirea Neamț.

Download: Click for download attached file: Cuviosul Ioan Iacob de la Neamt

Categoria: Actualitate ortodoxa

Vizualizari: 536

Id: 54495

Data: Aug 5, 2015

Imagine: