Nu fac parte dintre ucenicii apropiati ai parintelui Galeriu. Desi am fost duminica de duminica la Biserica Sfantul Silvestru de-a lungul ultimilor sai sase ani de viata, am fost intotdeauna un simplu anonim, unul din masa de oameni care umplea mai intotdeauna pana la refuz biserica.  Amintirile si gandurile mele sunt asadar din randul doi, de la distanta la care m-am aflat mai intotdeauna fata de sfintia sa - poate relevante insa tocmai din aceasta perspectiva, anume a celor multi, foarte multi, asupra carora influenta harismatica a parintelui s-a manifestat de departe, de la distanta emisiunilor televizate, conferintelor publice, inregistrarilor audio si video, sau chiar a predicii sau a slujirii sacerdotale din biserica. Am cunoscut cu adevarat Biserica relativ tarziu, la inceputul anului 1997, cand eram in anul patru de facultate si aveam 22 de ani, intr-un context in care in circumstante personale foarte dificile am alergat la Dumnezeu intr-un mod destul de utilitar, ca la o ultima solutie de salvare, fara sa stiu prea mult despre El si aproape nimic despre viata eclesiala. Iar Biserica am cunoscut-o la Sfantul Silvestru, unde am ajuns - as fi zis intamplator, dar ma opresc amintindu-mi ca parintele obisnuia sa repete ca nimic nu e intamplator, ci totul e proniator - intr-o zi de ianuarie, cautandu-l insa nu pe parintele Galeriu, despre care nu stiam mai nimic la acea vreme, ci pe nu mai putin vrednicul sau coslujitor, parintele Nicolae, cel care avea sa ne devina mai tarziu parinte duhovnicesc, nas de cununie si nas al celor patru copii pe care ni i-a daruit Domnul. Ajunsi insa la biserica, s-a intamplat si cu noi dupa cuvantul Psalmistului, Gustati si vedeti ca bun este Domnul (Ps 33,8) - am gustat si am ramas la El, am gustat si am ramas in obstea de la Sfantul Silvestru. Iar gustul cel bun al lui Dumnezeu si al Bisericii Sale l-am simtit in mare masura gratie personalitatilor formidabile ale celor trei preoti slujitori din acea vreme: parintele Galeriu, parintele Nicolae (Bordasiu) si parintele Ştefan (Alexe). Parintele ardea vorbind in fata ascultatorilor  Pe parintele Galeriu l-am cunoscut asadar la Liturghiile duminicale. Auzisem si inainte de dansul, il vazusem in treacat la televizor sau in balconul Pietei Universitatii, dar nu am cuplat la cuvantul si prezenta sa pana cand nu l-am vazut slujind si mai ales pana cand nu l-am auzit predicand in biserica.  Despre cuvantarile extraordinare ale parintelui s-a vorbit si s-a scris mult, chiar si lucrari stiintifice din sfera teologiei practice - desi, paradoxal, predica parintelui spargea toate canoanele omileticii de scoala (cu care aveam sa ma intalnesc multi ani mai tarziu, cand am studiat si eu Teologia), incepand cu regula celor 10 minute si terminand cu tipologiile si structurile omiletice din manuale. Nu ma voi opri asadar decat la doua impresii personale despre predicile sfintiei sale. Primul atribut care imi vine in minte este incandescente. Incandescent era intr-adevar cuvantul sau - parintele ardea vorbind in fata ascultatorilor si, asa arzand, transmitea nu atat o idee, ci mai curand o stare, o traire a credintei in Cel propovaduit de o tarie si intensitate extraordinara. Ascultandu-l, ceva se zguduia inlauntru - o tresarire indefinibila a sinelui celui mai profund acolo unde parintele obisnuia sa ne repete ca se afla chipul lui Hristos cel de nedistrus, adancul cel pus in vistierii (Ps. 32, 7) al fiecaruia dintre noi. Aveam sa constientizez mai tarziu ca focul de care ardea si pe care il transmitea parintele nu era din lumea aceasta, ci era puterea Duhului care lucra impreuna cu el - ilustrand in fapt pe viu versurile inspirate ale lui T.S. Eliot - pe care nu intamplator le cita parintele, anume ca: Pana ochiul nu ia foc, Dumnezeu nu poate fi vazut;/Pana urechea nu ia foc, Dumnezeu nu poate fi auzit;/Pana limba nu ia foc, Dumnezeu nu poate fi numit;/ Pana inima nu ia foc, Dumnezeu nu poate fi iubit;/Pana mintea nu ia foc, Dumnezeu nu poate fi cunoscut. Al doilea gand despre atributele predicii sale este ca avea darul si - probabil si intentia - de a te trage mereu dincolo de tine. Sa asculti predica parintelui Galeriu nu era usor; sa incerci sa o urmaresti si sa o intelegi de la un cap la altul, abia cu greu posibil. In primul rand nu dura niciodata mai putin de un ceas si nu rareori il depasea cu mult, nemaivorbind de faptul ca incepea cam pe la ora la care in alte parti se termina toata slujba. In al doilea rand, discursul nu era linear, ci abunda in volute, excursuri si trimiteri catre toate cele patru zari ale teologiei, literaturii, stiintei si filosofiei. Nu in ultimul rand continutul era inalt teologic, aparent fara grija de a menaja in vreun fel nivelul intelegerii comune. Toate acestea faceau din predica duminicala o provocare careia, vrand-nevrand, trebuia sa ii faci fata - cu incordarea atentiei totdeauna, cu frustrarea ratarii unor sensuri cateodata. Insa, paradoxal, in ciuda dificultatii, predica parintelui atragea ca un magnet, tragandu-te de fapt in mod constant dincolo de limitele tale - iar enorma diferenta de nivel teologic dintre vorbitor si ascultatori avea ca efect in acest context deschiderea unui urias apetit pentru sporirea intelegerii celor dumnezeiesti. Apetit care, odata deschis, a trimis multi silvestreni trecuti de prima tinerete pe bancile facultatilor de teologie. O prezenta calda in biserica Lasand la o parte predica, cealalta imagine pregnanta  care imi revine in amintire cu inca mai mult drag si dor este cea a prezentei sale in biserica - calda, senina, zambitoare si izvoratoare de pace. In mod special, binecuvantarea cu mana pe frunte, intotdeauna insotita de un zambet binevoitor si o privire plina de iubire, si nu arareori pe neasteptate de o sarutare parinteasca - pe care parintele o impartea din belsug tuturor celor care faceau coada asteptand sa ii inmaneze prinoasele si pomelnicele aduse la altar sau miruirea de la sfarsitul Liturghiei. Şi nu mai putin binecuvantarea minunata cu care incheia mereu cuvantul final de dupa sfarsitul slujbei - de obicei rezervat chestiunilor administrative si organizatorice, dar care la parintele devenea cateodata o mica predica de dupa predica: Bucurie divina si inima in lumina senina! Amin! La fel de draga imi e amintirea parintelui savarsind Taina Cununiei noastre - il vad rostind in felul sau inimitabil binecuvantarile ( Binecuvanteaza-i pe dansii, Doamne Dumnezeul nostru, precum ai binecuvantat pe Avraam si pe Sarra …), sau explicandu-ne cu drag simbolistica inelului. Apoi a venit socul accidentului vascular si greaua suferinta a parezei care i-a urmat, in ciuda careia parintele a facut un teribil efort de a mai vorbi o data in biserica - cu greu, foarte greu, din scaunul cu rotile, foarte slabit si reusind cu greu sa rosteasca un ultim cuvant catre multimea familiei sale parohiale - o aducere aminte, dramatica in acel context de emotie intensa, a sintezei teologice din Evanghelia dupa Ioan (17, 3): Şi viata vesnica este aceasta: sa Te cunoasca pe Tine, singurul Dumnezeu adevarat, si pe Iisus Hristos, pe care L-ai trimis.  Dupa aceea, parintele a incetat sa ne vorbeasca  in biserica, insa, in dorul dupa cuvintele sale, multi am descoperit curand comoara unui mare numar de inregistrari, mai ales audio - nu numai predici, ci si conferinte absolut extraordinare -, care, cu mult inainte sa devina disponibile din abundenta pe internet, circulau pe casete audio, copiate din om in om. Din acel moment, parintele a inceput sa fie prezent foarte des in masina noastra - mai ales la drumurile lungi - si trebuie sa marturisesc ca am inteles mult din invataturile sfintiei sale (de pilda, despre cele doua morti si doua invieri sau despre cele trei lumini) mai bine in masina pe drumul spre Suceava sau Brasov decat cu ani in urma pe viu in biserica. Se implinesc, iata, 10 ani de la trecerea sa la Domnul. Insa in chip minunat s-a intamplat ceea ce in curand vom canta la troparul Adormirii Maicii Domnului: Intru adormire lumea nu a parasit..., daca ar fi sa ne amintim doar ca de 10 ani fotografia si numele sau sunt nelipsite in Biserica Sfantul Silvestru, dupa cum nelipsite sunt si lumanarile, florile si rugaciunile de la crucea mormantului din curtea alaturata, dupa cum nelipsite mai ales sunt cuvintele si modelul parintelui ca reper si indreptar in cele mai diverse situatii din viata noastra - de la relatiile interumane cele mai concrete pana la nedumeririle teologice cele mai subtile. Ceea ce nu e de mirare daca luam aminte ca de fapt viu si lucrator e dansul, renascut de 10 ani in Imparatia lui Dumnezeu, drept care putem inca cu dreptate sa-i spunem la aceasta aniversare: Sa ne traiti, parinte!. (Articol aparut sub semnatura lui Tudor Radu si publicat in cotidianul "Ziarul Lumina" din data de 10 august 2013)

Categoria: Actualitate ortodoxa

Vizualizari: 557

Id: 33035

Data: Aug 10, 2013

Imagine: