Autocefalia, termen a carui provenienta etimologica se regaseste prin reunirea cuvintelor din limba greaca, autos- (prin sine) insusi si kefali - cap, desemneaza, in viata bisericeasca, independenta unei unitati bisericesti constituita la nivel sinodal in cadrul Ortodoxiei ecumenice, fata de o alta unitate bisericeasca, de acelasi nivel organizatoric, independenta inteleasa in plan jurisdictional, administrativ, si nu in planul invataturii de credinta, unde se pastreaza in mod firesc si ferm o unitate intre toate Bisericile Ortodoxe surori. Despre contextul istoric in care s-a obtinut recunoasterea autocefaliei, precum si despre vechimea si afirmarea ei de-a lungul timpului ne-a vorbit parintele profesor Florin Şerbanescu, consilier in cadrul Sectorului Patrimoniu bisericesc al Patriarhiei Romane.Parinte profesor, cand putem spune ca incepe procesul de afirmare a autocefaliei Bisericii Ortodoxe romanesti?In spatiul carpato-danubiano-pontic, unde crestinismul s-a asezat statornic inca din primul veac al erei crestine, adica din secolul I, din epoca apostolica, in secolele urmatoare s-au constituit eparhii, in special in zona Dunarii de Jos. Ele au culminat printr-un moment de organizare a Bisericii din Scitia Minor, ajunsa la nivel de mitropolie, cu arhiepiscopia Tomisului in fruntea acestei organizari si care avea un anume fel de autonomie in cadrul organizarii din intregul Imperiu Roman de Rasarit. Mai tarziu, am putea evoca semnificativ momentul crearii, in secolul al XIV-lea, a statelor feudale romanesti, cand organizarea bisericeasca a venit sa consfinteasca aceasta independenta statala prin organizarea mitropoliilor in Ţara Romaneasca si Moldova. Dupa recunoasterea mitropolitului din Ţara Romaneasca de catre Patriarhia Constantinopolului, in deceniile urmatoare ierarhii munteni au fost numiti tot de Patriarhia Ecumenica, in conditiile in care noi aveam o Biserica inca tanara, abia organizata in cadrul noului stat. Chiar de atunci in Moldova s-a dorit foarte mult ca ierarhii de acolo sa fie autohtoni. Din aceasta dorinta s-a nascut ulterior miscarea pentru dobandirea autocefaliei. Patriarhia Ecumenica a recunoscut, in cele din urma, la inceputul secolului al XV-lea, pe ierarhul moldovean Iosif I Musat, ca prim mitropolit, acesta fiind in functie mai dinainte de recunoasterea sa. Dupa 1453, Ţarile Romane au devenit principalul bastion de aparare a crestinatatiiCum a reusit Biserica noastra sa-si manifeste autonomia in noul context istoric, avand in vedere expansiunea otomana de dupa 1453?In secolul al XV-lea s-au produs anumite mutatii care au dus la cresterea importantei Ţarilor Romane pe plan international in cadrul luptei pentru libertate. In imprejurarile expansiunii otomane care a dus la insasi caderea Bizantului la 1453, Ţarile Romane au devenit principalul bastion de aparare a crestinatatii, a intregii Europe. Am avut si noi un asa-zis razboi al nostru de o suta de ani, cum spunea istoricul Constantin C. Giurescu, comparand situatia de la noi cu Razboiul de 100 de ani din vestul Europei, referindu-se la lupta pentru apararea libertatii.Pana cand s-a instaurat dominatia otomana asupra Ţarilor Romane, adica pana spre jumatatea secolului al XVI-lea, romanii au avut independenta politica, iar dupa aceasta data ei si-au pastrat autonomia. In vreme ce, in secolele urmatoare, pana la Dunare au fost zone administrate direct de turci sub forma pasalacurilor, in partea nord-dunareana Ţarile Romane au avut continuitate ca viata de stat. Faptul fundamental al istoriei noastre medievale incepand din secolul XIV-lea pana in epoca moderna si apoi pe intreg parcursul epocii moderne pana in ziua de astazi este continuitatea statului romanesc si, odata cu ea, si continuitatea vietii bisericesti in forme specifice statului, care nu si-a pierdut niciodata fiinta si care a marturisit in permanenta, cu consecventa si credinciosie, Ortodoxia. De aceea Biserica noastra a avut mereu o legatura fireasca cu celelalte Biserici Ortodoxe pe planul dogmatic, al invataturii de credinta.In acest context, in conditiile in care patriarhatele din Rasaritul ortodox, inclusiv Patriarhia Ecumenica, aveau mari dificultati in cadrul stapanirii otomane, Ortodoxia romaneasca a devenit o mare sprijinitoare a Ortodoxiei din toate tarile rasaritene. Aceasta ampla sustinere de catre Biserica Romaneasca a intregii Ortodoxii reprezinta expresia insasi a autocefaliei, caci un asemenea consistent sprijin nu putea sa vina din partea unei Biserici fara capacitate de exprimare proprie. Avem, in toata aceasta perioada, expresii elocvente privind faptul ca ierarhii, incepand cu mitropolitii, erau alesi in tara si abia apoi adusi la cunostinta Patriarhiei Ecumenice, doar pentru confirmare. Aceasta este o forma de autocefalie.Pe parcursul secolelor Evului Mediu, organizarile de eparhii s-au facut tinand cont de necesitatile locale. Sunt acestea un semn al autocefaliei manifestate timpuriu in Biserica noastra?Da. Spre exemplu, Episcopiile Ramnicului si Buzaului au fost create la 1502-1503 in cadrul acelui sobor de la Targoviste sau de la Manastirea Dealu, condus de patriarhul Nifon, acesta fiind invitat ca un conducator al Bisericii din Ţara Romaneasca, nu in calitatea sa de patriarh ecumenic, fiindca nu mai era in scaun in acel moment. La acel sobor au participat toti egumenii si staretii manastirilor din tara si boierii, in frunte cu insusi domnitorul Radu cel Mare. De asemenea, crearea, mai tarziu, a Episcopiilor Husilor si Argesului a fost gandita si realizata in Biserica Moldovei si cea a Ţarii Romanesti.Un alt fapt semnificativ: fata de teritoriile de la sud de Dunare, unde turcii nu acceptau construirea de biserici cu turla, ele trebuind sa fie, in general, joase, ba chiar usor ingropate, pentru a nu concura cumva geamiile musulmane, la noi tot timpul bisericile au fost construite cu turla, si nu doar biserici mici, ci si unele de mari dimensiuni pentru vremea aceea, adaptate unor functiuni specifice. Astfel, Biserica Sfantul Nicolae - Domnesc de la Curtea de Arges era una foarte spatioasa pentru mijlocul secolului al XIV-lea. Acelasi lucru se poate spune despre Catedrala mitropolitana din Targoviste, inaltata de Sfantul Voievod Neagoe Basarab la inceputul secolului al XVI-lea, ea putand cuprinde cvasi-totalitatea populatiei capitalei Ţarii Romanesti. De asemenea, de mari dimensiuni era, ca lacas manastiresc, biserica Manastirii Neamt, ctitorita in 1497 de Sfantul Voievod Ştefan cel Mare.Stilurile stefanian si brancovenesc - elemente de autonomie in arhitectura ecleziastica romaneascaIn cultura si arta sacra de la noi exista elemente specifice romanesti. Vorbiti-ne despre stilurile care marcheaza o autonomie privind arta bisericeasca din Evul Mediu romanesc.In Ţarile Romane s-au constituit o arhitectura si o arta sacra cu trasaturi specifice care s-au inspirat in primele veacuri medievale din anumite orizonturi culturale, fie din mediul constantinopolitan, fie din cel al Serbiei. Mai tarziu au fost si alte influente (in timpul domniei lui Vasile Lupu - stilul armeano-georgian sau chiar barocul), toate topite intr-o sinteza specific romaneasca, unde elementul traditional prevaleaza. Formele de exprimare cele mai stralucite ale artei ecleziastice romanesti sunt: stilul stefanian in Moldova, stilul epocii clasice moldovenesti, unde elementele alogene asimilate sunt de provenienta gotica, si stilul brancovenesc in Ţara Romaneasca, unde barocul joaca rolul goticului de inainte. Aici se creeaza sinteza extraordinara a artei brancovenesti, devenita mai tarziu, spre sfarsitul secolului al XIX-lea, stilul neo-romanesc. Acestea sunt elemente care scot in evidenta personalitatea distincta a Ortodoxiei romanesti, autonomia de care vorbim.Un alt element care intareste ceea ce am spus mai sus este sustinerea, prin cartile tiparite, a Ortodoxiei de pretutindeni. Noi am avut un tipar cu multe carti care nu erau destinate doar uzului intern, ci servea nevoilor credinciosilor din afara tarii noastre, celor de limba slava si greaca. La Manastirea Cetatuia de langa Iasi a functionat o tipografie in limba greaca, in special pentru nevoile credinciosilor greci aflati sub dominatie turceasca. In Ţara Romaneasca, mitropolitul Antim Ivireanul tiparea carti in limba greaca, araba, georgiana, trimitand pana si tipografie in Antiohia si Georgia.Pe de alta parte, au fost momente in care la noi s-au discutat problemele importante privind invatatura de credinta ortodoxa. Sa ne aducem aminte, spre exemplu, de Sinodul de la Iasi din 1642, cand a fost studiata Marturisirea de credinta a mitropolitului Petru Movila, adoptata apoi in intregul Rasarit ortodox.Lumea ortodoxa a fost sprijinita de Biserica din Ţarile Romane si pe plan economic, financiar. Ne intoarcem la epoca lui Vasile Lupu, care a platit datoriile Patriarhiei Ecumenice, urmare a carei binefaceri Moldova a primit moastele Sfintei Cuvioase Parascheva. Timp de mai multe secole, numeroase asezaminte religioase de la noi au fost inchinate la Locurile Sfinte si ele au sustinut economic Patriarhiile de la Constantinopol, Alexandria, Antiohia, Ierusalim, precum si asezamintele monahale din Grecia, de la Muntele Athos, din Ţara Sfanta si din alte parti ale Ortodoxiei.Apoi, mitropolitul Varlaam, din vremea lui Vasile Lupu, a fost chiar unul dintre candidatii la scaunul de patriarh ecumenic. Iar, in 1643, patriarhul Ierusalimului, Teofan, aflat in vizita prin partile noastre, impreuna cu alti ierarhi din tara au sfintit Sfantul si Marele Mir, care este un moment deosebit de semnificativ pentru ceea ce insemna Biserica din Ţara Moldovei in acea vreme.O alta lucrare sfanta care dovedeste autonomia Bisericii din Ţarile Romane este canonizarea de sfinti.Aici avem exemplul Cuviosului Nicodim de la Tismana, considerat sfant inca din perioada Evului Mediu. Ştim apoi de canonizarea Sfantului Ierarh Nifon, patriarhul Constantinopolului, consfintita la Curtea de Arges prin aducerea moastelor sale de la Athos de catre domnitorul Neagoe Basarab, in 1515. La fel s-au petrecut lucrurile cu constituirea traditiei legate de canonizarea Sfantului Ioan cel Nou de la Suceava, a carui canonizare s-a consfintit in partile noastre. Tot tinand de autocefalie sunt elementele constitutive care se refera la cultul, cinstirea deosebita pentru sfintii ale caror moaste au fost aduse pe teritoriul tarii noastre, unele dintre ele ramanand aici. Putem aminti astfel pe Sfanta Cuvioasa Parascheva, Sfanta Filofteea, Sfantul Cuvios Dimitrie cel Nou de la Basarabi, adus in 1774 in Catedrala mitropolitana din Bucuresti, Sfantul Grigorie Decapolitul, care din Evul Mediu are moastele la Manastirea Bistrita. Toate vorbesc despre o viata bisericeasca extrem de bine organizata, o traire neabatuta intru invatatura ortodoxa, o comuniune frateasca permanenta cu celelalte Biserici Ortodoxe.Unirea Principatelor Romane a deschis un nou orizont organizarii bisericestiConturati cadrul istoric al obtinerii autocefaliei Bisericii Ortodoxe Romane!Unirea Principatelor Romane, realizata in 1859, a fost premisa si cadrul aspiratiei spre o organizare bisericeasca pe un plan superior. Pentru ca este bine stiut faptul ca organizarea bisericeasca s-a adaptat celei de stat. Realizarea Unirii Principatelor aducea cu sine, in chip imperios, si necesitatea unei reorganizari a Bisericii, care avea doua mitropolii in cele doua tari, care trebuiau aduse impreuna intr-o structura unitara in cadrul noului stat. Domnitorul Alexandru I. Cuza si guvernele care au urmat indata dupa anul 1859 nu au avut ragazul aplecarii asupra unificarii structurii organizatorice bisericesti. Au fost mai presante unificarea administrativa si recunoasterea internationala a noului stat.In a doua parte insa a domniei lui Cuza, odata cu aprobarea Legii secularizarii averilor manastiresti, aceasta problema a unificarii sinodale si a autocefaliei devenise o chestiune la ordinea zilei, care se astepta a fi rezolvata. La inceputul anului 1864, s-a elaborat un proiect de noua lege privind unirea si organizarea bisericeasca. Biserica Ortodoxa Romana este si ramane independenta de orice autoritate bisericeasca strainaPatriarhia Ecumenica a fost instiintata de faptul ca se intentiona elaborarea unui proiect de lege sinodala. Asociat faptului ca in 1863 fusese luata masura secularizarii averilor manastiresti, acest proiect a devenit odata in plus un punct sensibil pentru Constantinopol, care a adoptat o pozitie destul de rigida, refractara fata de acest deziderat, din cauza intentiei de a-si mentine, in continuare, controlul asupra Bisericii din teritoriile romanesti. In 3 decembrie 1864, acest proiect a fost, insa, adoptat sub titulatura de Decretul Organic nr. 1.703, pentru infiintarea unei autoritati sinodale centrale, si promulgat de domnitor la 6 decembrie. In acest decret era inserata, in articolele 1, urmatoarea prevedere fundamentala: Biserica Ortodoxa Romana este si ramane independenta de orice autoritate bisericeasca straina in ceea ce priveste organizarea si disciplina. Iar in articolul 3 se stipula ca: Sinodul General al Bisericii Romane pastreaza unitatea dogmatica a sfintei credinte ortodoxe cu Marea Biserica de Rasarit prin cointelegere cu Biserica Ecumenica a Constantinopolului. Acestea sunt cele doua idei principale care au stat in cele din urma la temelia autocefaliei asa cum a fost ea consfintita in 1885, dar pe care o vedem deja pusa in proiect si adoptata in lege inca la 1864.Este, asadar, o perioada de peste doua decenii, timp in care au durat aceste tratative pana la recunoasterea oficiala, dar autocefalia, din punctul nostru de vedere, era considerata un fapt existent si care nu trebuia decat sa fie consfintit de Patriarhia Ecumenica. Decretul Organic din 1864, supranumit, intr-un context mai larg, Legea Sinodala, este temeiul pe care s-a constituit un Sinod Unit al Bisericilor din Moldova si Ţara Romaneasca si care a creat conditiile ca, in fruntea Bisericii, inca din vremea lui Cuza, sa fie asezat un mitropolit primat. Mitropolitul Ţarii Romanesti de la Bucuresti a devenit, din acel moment si pana la ridicarea BOR la rang de patriarhat, mitropolit primat. In cazul nostru este vorba de Nifon, care-si incepuse pastorirea la 1850 si care a fost primul mitropolit ce a purtat, prin ordonanta domneasca, titlul de primat al Romaniei, de la 11 ianuarie 1865 pana in 1875. Continutul acestui decret organic a fost facut cunoscut si Patriarhiei Ecumenice, care l-a primit in februarie 1865, urmand o reactie destul de dura, acesta fiind un moment tensionat in relatiile interbisericesti.Scrisoarea trimisa de Sinodul convocat la Constantinopol era nefavorabila Bisericii noastre. Sinodul Bisericii noastre a discutat aceasta scrisoare la 23 octombrie 1882.Nu s-au mai putut continua demersurile pe aceasta linie, fiindca la 11 februarie 1866 a avut loc debarcarea domnitorului Cuza. Lucrurile au ramas in acel stadiu. A fost adus Carol, mai intai ca domnitor, pana in 1881, cand la 10 mai s-a proclamat Romania ca regat.Noi pasi in directia dobandirii recunoasterii autocefalieiIn primul rand, tara avea nevoie de o constitutie si o noua lege organica bisericeasca. Decretul din 3 decembrie 1864 cuprindea o prevedere care facuse multe valuri in vremea aceea, si anume numirea de catre domn a ierarhilor. A fost o miscare puternica in anii urmatori, pentru a se trece la alegerea ierarhilor si confirmarea lor de catre domn. Deci, mergeau impreuna intocmirea unei noi constitutii si a unei noi legi organice. Constitutia din 1866 are o prevedere semnificativa la situatia Bisericii. In articolul 21 se spunea: Biserica Ortodoxa Romana este si ramane neatarnata de orice chiriarhie straina, pastrandu-si insa unitatea cu Biserica Ecumenica a Rasaritului in privinta dogmelor. Deci, aceleasi doua idei mentionate mai inainte: unitatea din punct de vedere dogmatic cu Biserica Constantinopolului, iar, pe de alta parte, independenta din punct de vedere administrativ.Autocefalia, in sensul in care era ea conceputa, insemna mai mult decat autonomie. Ea era sinonima cu independenta, dobandita mai intai pe plan politic, si mai apoi bisericesc. In proiectul Legii organice dezbatute atunci s-a introdus aceeasi idee in articolul 2 din proiect. A fost transmis patriarhului Grigorie al VI-lea, care a exprimat aceleasi obiectiuni pe care, in timpul lui Cuza, patriarhul Sofronie al III-lea le manifestase. Acesta a fost motivul pentru care Constitutia a fost aprobata cu acea prevedere din 1866, iar Legea Organica a ajuns sa fie votata in 1872, dar nu a mai mentionat expres autocefalia BOR. Cu toate acestea, in 3 articole din aceasta lege apare mentionata autocefalia Bisericii noastre (art. 9, 10 si 12). Legea organica a fost adusa la cunostinta de mitropolitul primat Nifon noului patriarh ecumenic Antim al VI-lea, de la care neprimindu-se nici un raspuns, s-a considerat a fi fost acceptata tacit.Dupa acest moment s-a produs o inghetare a problemei autocefaliei. Ea a fost reluata in timpul lui Ioachim al III-lea, care si-a inceput pastorirea in 1878. Odata cu pastorirea lui Ioachim suntem intr-o noua realitate istorica, dupa Razboiul de Independenta.Dobandirea independentei de stat atrage dupa sine independenta bisericeascaIn 1882, in ziua de 25 martie, Biserica noastra a savarsit un act foarte important, si anume sfintirea Sfantului si Marelui Mir. Faptul acesta a dus la al doilea moment de incordare a relatiilor cu Patriarhia Ecumenica, trimitand scrisoare si mitropolitului primat Calinic Miclescu, prin care reprosau acest gest ca fiind o indepartare de la canoane. Au urmat raspunsuri demne din partea Bisericii noastre. Din toamna lui 1884, cand a avut loc urcarea pe tronul de la Constantinopol a patriarhului Ioachim al IV-lea, a inceput o activitate intensa de pregatire, de reluare a problemei autocefaliei, printr-o contactare repetata a Patriarhiei Ecumenice.In februarie 1885, Sinodul nostru a elaborat principalele doleante pe care le avea Biserica Romana pentru exprimarea acestei autocefalii intr-o forma stabila, care sa aiba si confirmarea Patriarhiei Ecumenice. In 20 aprilie 1885, Sinodul nostru a trimis scrisoarea oficiala de recunoastere a autocefaliei, iar la 25 aprilie s-a convocat Sinodul Patriarhal si s-au intocmit trei documente fundamentale: Tomosul de recunoastere a autocefaliei si doua scrisori, una catre mitropolitul primat Calinic Miclescu si alta catre primul ministru D. A. Sturza. Cele trei documente exprima, intr-un cadru solemn, recunoasterea autocefaliei BOR, ca un fapt legitim in concordanta cu canoanele bisericesti si cu realitatile istorice. La 1 mai, in plenul Sinodului nostru, a fost anuntata oficial recunoasterea autocefaliei de catre Patriarhia Ecumenica. Au fost traduse aceste documente si, in 6 mai, a fost citit Tomosul, iar scrisorile au fost facute publice. Pe 7 mai a fost trimisa o scrisoare de multumire Patriarhiei Ecumenice, pentru gestul recunoasterii. Toate Bisericile Ortodoxe au fost anuntate ca, de acum, Biserica Romana este Biserica sora cu cea Ecumenica, iar Sinodul roman este Sinod frate cu cel constantinopolitan, in aceasta comuniune a egalilor.Aceasta a fost calea indelungata, dar atat de impresionanta pe care Biserica Ortodoxa Romana a parcurs-o venind, din veacuri de luminoasa istorie, spre un rastimp de peste doua decenii din secolul al XIX-lea, la capatul caruia s-a consfintit definitiv statutul de Biserica autocefala a Ortodoxiei Romanesti, de la care moment aniversam, cu inaltare sufleteasca, in 2010, implinirea a 125 de ani. (interviu realizat de Augustin Paunoiu, 'Lumina de Duminica', 10 ianuarie 2010, Nr. 1, Anul VI - SERIE NAŢIONALĂ)

Categoria: Actualitate ortodoxa

Vizualizari: 1052

Id: 4023

Data: Jan 11, 2010

Imagine: