Prin marturisirea credintei adevarate, Biserica a inlaturat invatatura care instraina pe Dumnezeu de Hristos si micsora pe Hristos ca Dumnezeu. Simbolul marturiseste in chip sobornicesc faptul ca Hristos este Acelasi Dumnezeu din cer (II Cor. 5, 19), Care a venit 'sa puna faradelegile noastre la lumina Fetii Sale' (Ps. 89, 8), si anume pentru vindecarea lor prin pocainta. In acelasi sens, Crezul marturiseste ca 'Nu este sub cer nici un alt nume prin care sa ne mantuim' (F. Ap. 4, 12), deoarece inainte de Hristos 'pe Dumnezeu nimenea nu L-a vazut vreodata, numai Fiul Care este in sanurile Tatalui L-a facut cunoscut' (Ioan 1, 18; Mt. 11, 27). Astfel, marturisirea credintei adevarate are spiritualitatea ei ziditoare in care nu sunt pomeniti cei fata de care era aparata credinta.Botezul cu Duhul Sfant a insemnat imbracarea si incingerea Mantuitorului cu putere pentru a imparati, facandu-i pe oameni partasi de darurile Duhului Sfant. Imbracarea cu podoaba plinatatii dumnezeirii dupa trup (Col. 2, 9) era slava pe care I-a dat-o Tatal, pe care El a dat-o celor care au urmat Lui, ca o conditie fundamentala a unitatii in Biserica, o unitate asemanatoare cu cea a Sfintei Treimi (Ioan 17, 22), ca daruire totala de sine in sensul jertfei arderii de tot pe temeiul bucuriei prin iubire. Iradierea harica a prezentei Sale personale a fost puterea cu care a chemat pe ucenici, pe care ii socotea ca Ii sunt dati de catre Tatal Sau: 'Pazeste-i in Numele Tau in care Mi i-ai dat, ca sa fie una precum suntem si Noi' (Ioan 17, 11-12): 'Iata Eu si pruncii pe care Mi i-a dat Dumnezeu' (Evr. 2, 13); 'Voi spune Numele Tau fratilor Mei; Te voi lauda in mijlocul Bisericii' (Evr. 2, 12). Ucenicii pe care i-a chemat erau 'Mireasa' prin care in Hristos ca Adam cel de-al doilea se constituia Chipul treimic al lui Dumnezeu ca Biserica. Sfantul Ignatie Teoforul scrie ca Biserica este 'Trupul' fara de care Hristos, 'Capul' nu poate exista (Catre Trallieni, 11). Fagaduinta Mantuitorului: 'Nu va voi lasa orfani, ci voi veni la voi' (Ioan 14, 18) arata ca nici Biserica, Trupul lui Hristos, nu poate trai fara 'Capul' ei, asa cum mirele si mireasa nu-si apartin lor insisi, ci fiecare celuilalt (I Cor. 7, 4). Dar si unul, si altul apartin intai lui Dumnezeu, dupa cum arata Sfantul Pavel: 'Cel ce are sa fie ca si cum nu ar avea' (I Cor. 7, 29). Unitatea cugetului in Hristos avea ca masura smerenia Chipului in ascultare pana la moarte prin rastignire (Fil. 2, 7). Aceasta masura a Chipului lui Hristos este aratata de catre Sfantul Pavel si corintenilor dezbinati, ca singura cale a unitatii Bisericii (I Cor. 4, 9-16). Din cauza pacatelor, toti oamenii erau 'lipsiti de slava lui Dumnezeu' (Rom. 3, 23), dar prin Duhul Sfant slava lor in Hristos ii tine in unitatea credintei mantuitoare. Indreptarea prin credinta in Hristos este calea roadelor duhului Darurile teologice ale Duhului Sfant isi au inceputul ca lucrare a Tatalui in sensul 'ungerii pragului de sus cu sangele mielului' (Ies. 12, 7) pentru 'credinta'; deschiderea adancului prin scoaterea din piept a inimilor de piatra pentru inimi de carne pline de simtire (Iez. 36, 26), inimi curate si bune care aduc roada prin rabdare (Lc. 8, 15), a avut loc in Hristos prin Jertfa si Invierea Sa, ca iesire baptismala din Egipt prin deschiderea apelor marii cu toiagul lui Moise (I Cor. 10, 1-2); 'nadejdea staruitoare' este lucrarea Duhului Sfant, Care 'toate le sufera, toate le crede, toate le nadajduieste, toate le rabda' (I Cor. 13, 7) si 'se roaga cu suspine negraite' (Rom. 8, 26). Aceasta cale a zidirii in Hristos ca 'pastere a oilor' (Ioan 10, 9) este pandita de ispita de a lua in stapanire lucrarea Sfintei Treimi. In acest sens, Sfantul Pavel prevedea 'zile rele' pentru credinta (Ef. 5, 15-16), precum si 'vremuri grele' din partea celor care 'au infatisarea credintei adevarate, dar tagaduiesc puterea ei' (II Tim. 3, 1), cand spunea preotilor din Efes (F. Ap. 20, 30): 'Dintre voi insiva se vor ridica barbati graind invataturi rastalmacite, ca sa traga pe ucenici dupa ei'. Exista si sub Lege o infidelitate a lucratorilor tocmiti in via Domnului: 'Cautandu-si dreptatea lor proprie, dreptatii lui Dumnezeu nu s-au supus' (Rom. 10, 3); 'Pe Mine, fantana cu apa vie, M-au parasit si si-au sapat lor fantani care nu tin apa' (Ier. 2, 13); 'Nu au dat ascultare cuvantului pentru care au si fost pusi' (I Petru 2, 7-8). Mantuitorul arata ca este vorba de o lucrare 'a intunericului care uraste Lumina' (Ioan 3, 20). Dar, in desavarsirea ei, Lumina nu osandeste pe nimeni, ci lumineaza intunericul de la radacinile lui (II Cor. 4, 6). Pentru a lumina, ea nu are nevoie decat sa se pastreze aprinsa. Nu poate ascunde cineva soarele fara sa ramana in afara caldurii si luminii acestuia, cand Lumina lui Hristos este pusa sub obrocul mintii ca urmare a trufiei vietii din lume (Mt. 5, 15). In acest sens, Mantuitorul raspundea celor necredinciosi, mustra pe lucratorii rai: 'Daca in cele straine nu ati avut fidelitate, cine va va da pe cele ale voastre?' (Lc. 16, 12). Inima se lumineaza prin credinta, nu prin dibacia mintiiSlava lumii prin dominarea cu mintea se impotriveste inimii si imparatiei lui Dumnezeu, care are ca masura nevinovatia pruncilor cu inima (Mt. 18, 3). Aceasta cale din lume ii facea pe lucratorii rai sa nu vada 'intelepciunea lui Dumnezeu tainica si ascunsa' (I Cor. 2, 7), pe care stapanirile lumii o prigoneau. Lumina lina a harului era reperata insa de cei care aveau pruncia inimii si care I-au fost dati de catre Tatal, despre care Mantuitorul spunea: 'Te laud ca ai ascuns acestea celor dibaci cu mintea, si le-ai descoperit pruncilor' (Mt. 11, 25). Despre cei ce nu-si zideau inima prin credinta, ci se bizuiau numai pe 'dibacia mintii lor', Mantuitorul spunea: 'Celui ce nu are, i se va lua si ce i se pare ca are' (Mt. 25, 29). Geneza deformarii credintei era aceea ca 'samanta cazuta la margine de drum batatorit era rapita de catre pasarile cerului' (Mt. 13, 4), un simbol pe care Mantuitorul il talcuieste astfel: 'Oricine aude cuvantul imparatiei si nu-l intelege, vine cel viclean si rapeste ce s-a semanat in inima lui' (Mt. 13, 19), astfel ca ogorul afanat al inimii devine laborator al mintii, in care, in urma disecarilor analitice, se pierde puterea de germinare a Cuvantului, ca cei care isi zidesc in mod nesabuit casa pe nisip (Mt. 7, 26), simbolizati in Evanghelie prin fecioare neintelepte, ale caror candele raman fara untdelemnul bucuriei, ca dar al Duhului Sfant in Hristos (Ps. 44, 7).Credinta zideste templul Duhului Sfant prin imbracarea in HristosCuvantul credintei este aproape de inimile ascultatoare (Rom. 10, 8). Configuratia ei este: 'De vei crede in inima ta ca Dumnezeu L-a inviat din morti si vei marturisi cu gura ta ca Hristos este Domn, te vei mantui. Caci cu inima se crede spre indreptare, iar cu gura se marturiseste spre mantuire' (Rom. 10, 10-11). Pentru a nu se pierde adancul inimii iubitoare de Dumnezeu sunt necesare 'armele cele de-a dreapta si cele de-a stanga' (II Cor. 6, 7; cf. Deut. 17, 11; 20; 28, 14). Acest lucru inseamna rezistenta la probele atat cele de ademenire, cat si cele de prigoniri; de rece si de cald, pentru a nu se pierde adancul baptismal al inimii prin iesirea din nou la desertaciunea vietii din lume, de care Dumnezeu ii izbaveste pe oameni in Hristos (Ps. 102, 4). Numai in adancul lui Hristos sub cruce credinta este Lumina lumii (Mt. 10, 37-38). Trebuie sa iesi din lume ca sa fii Lumina ei (Mt. 5, 14), caci: 'Orb pe orb de se va calauzi, amandoi vor cadea in groapa' (Mt. 15, 14). Intrucat, insa, credinta nu este doar o cunostinta teoretica, Mantuitorul arata ca numai 'cel ce aude si face este ca barbatul intelept, care, zidindu-si casa, a sapat, a adancit si i-a pus temelia pe loc tare' (Lc. 6, 48). Ca 'aur lamurit in foc' (Apoc. 3, 18) Mantuitorul cheama prin 'cele sfinte si margaritarele Sale' (Mt. 7, 6) mai intai la implinirea cuvintelor Sale si apoi la indrumarea altora, caci altfel credinta se goleste de fapte bune si sufletul se umple de desertaciunea vietii din lume. Astfel, in viata duhovniceasca credinciosul este chemat in Hristos sa dea urmare pornirilor bune ale inimii, pe care sa nu le inabuse cu mintea sa ca 'vointa gnomica', cum scrie Sfantul Maxim Marturisitorul. Multi se intorc la orientarea vietii dupa mintea proprie, lepadand astfel calitatea de fiu al lui Dumnezeu prin credinta, in loc sa cultive comuniunea Chipului treimic al lui Dumnezeu in Hristos. Ba, mai mult, ei folosesc si lucrul lui Dumnezeu in interese proprii ca lucratorii infideli: 'Pe Mine, fantana cu apa vie, M-au parasit si si-au sapat lor fantani care nu tin apa' (Ier. 2, 13). Adesea, samanta Cuvantului cade in inimi impietrite, care nu aduc rod ca inima curata, buna si rabdatoare, dupa cum arata Mantuitorul in Parabola semanatorului (Mt. 13, 3-7).Biserica marturiseste credinta adevarata a descoperirii Sfintei TreimiDe aceea, pe langa deosebirea fata de Lege si grija fata de ispitele intelepciunii omenesti, credinta are si chemarea sederii cu tarie in Hristos in fata celor care incalca sfintirea Numelui lui Dumnezeu prin Jertfa lui Hristos, asa cum a facut si Arie, in sec. al IV-lea. Biserica a marturisit credinta adevarata a descoperirii Sfintei Treimi prin Hristos ca vedere a Luminii adevarate, prin care este primit duhul ceresc in inimi. Marturisirea credintei are darul de a pastra prin Invierea lui Hristos puterea de infiere ca impartasire a Duhului Sfant: 'Eu sunt Usa!; prin Mine de va intra cineva, se va mantui, si va intra si va iesi, si pasune va afla' (Ioan 10, 9). La aceasta marturisire a credintei prin puterea slavei Mirelui Hristos, Biserica cere grija fata de simturi, care sa opreasca asaltul portilor iadului mai ales pentru copii, in vederea cresterii lor in Hristos, asa cum arata Sf. Ioan Hrisostom. Prin luarea aminte cu intelepciune asupra simturilor, ca adevarate 'usi' de intrare a grijilor lumesti, asa cum arata indemnul liturgic inainte de marturisirea credintei prin Crez, credinciosii se aseamana, in puterea iubirii lor de Dumnezeu din toata inima in urma sfintirii Numelui Sau, cu heruvimii care au ochi multi sa vada pe Dumnezeu, ca urmare a 'inimii curate si bune' (Mt. 5, 8; Lc. 8, 15). Marturisirea credintei pentru sederea in Hristos inseamna pentru credinciosi Cuvantul lui Dumnezeu ca 'sabie a duhului' (Ef. 6, 17) intocmai ca cea a Heruvimilor care opreau intrarea la 'Pomul Vietii' (Fac. 3, 23) pentru cei necredinciosi, cum era si Adam dupa calcarea poruncii. In acest fel, Lumina sub cruce nu poate fi cuprinsa de intuneric: 'Armele noastre nu sunt trupesti, dar puternice sa darame intarituri' ale egoismului si 'iscodirile mintii' (II Cor. 10, 4-5), cum spune Sf. Apostol Pavel. In acelasi fel, odinioara, Avraam alunga 'pasarile rapitoare' de la jertfa sa adusa lui Dumnezeu (Fac. 15, 11). Pentru aducerea jertfei cu pace se cere sedere cu tarie, chiar si cu teama in Hristos, prin luarea aminte la faptul ca darul Jertfei este mila de impacare prin comoara Sfintei Treimi pentru inimi, iar nu drepturi omenesti: 'Harul Domnului nostru Iisus Hristos, dragostea lui Dumnezeu-Tatal si impartasirea Sfantului Duh' (II Cor. 13, 13). Jertfa de lauda pentru acest dar al plinatatii arata Treimea intreit Sfanta vrednica de inchinare pentru lucrarea rascumpararii.Credinta inseamna puterea biruinteiMarturisirea liturgica a credintei ca 'stea' a magilor inceteaza datorita cantarii de biruinta prin Hristos. Este o cantare ingereasca a plinatatii pe pamant ca si in cer, unde imparateste acelasi Duh Sfant al Tatalui. Marturisirea credintei a insemnat putere de biruinta, intrucat cei ce urmeaza lui Hristos nu pot fi desprinsi de la 'pamantul celor vii' (Ps. 141, 5). Marturisirea credintei adevarate are drept conditie iubirea dupa masura iubirii jertfelnice a lui Hristos, chiar si dupa luarea Lui ca Mire in timpul dezbinarilor bisericesti din sec. al IV-lea inainte (Mt. 9, 15), si anume prin marturisirea credintei adevarate, prin post si prin har filocalic. Mantuitorul a putut da aceasta porunca a iubirii dupa masura iubirii Sale fata de ucenici numai dupa vanzarea lui Iuda (Ioan 13, 44), ceea ce confera Cinei celei din urma un caracter tainic. Ucenicii simteau iubirea Lui jertfelnica si se bucurau de El ca de un 'Mire', dar Mantuitorul le-a fagaduit ca, atunci cand 'Mirele va fi luat' (Mt. 9, 15), 'portile iadului nu vor birui Biserica Sa' (Mt. 16, 18), care va marturisi credinta adevarata ca pe o 'piatra' pe 'temelia' ei unica (I Cor. 3, 11). Este vorba de 'piatra' care apara 'painea' bethleemica a harului lui Dumnezeu in Hristos, in sensul Simbolului niceo-constantinopolitan. Aceasta piatra care nu cade peste nimenea este conditia pastrarii duhului lui Hristos (I Cor. 2, 16) ca o delimitare prin luarea crucii fata de intelepciunea omeneasca aservita lumii si vrajmasa fata de Dumnezeu. Crezul arata scopul venirii lui Hristos 'pentru noi si pentru a noastra mantuire', iar viata Lui trezeste constiinta omului celui vechi si nevoia indreptarii prin nastere din Duh, asa cum la Cincizecime pomenirea Jertfei Sale a facut ca cei prezenti sa se simta 'strapunsi la inima' (F. Ap. 2, 37). Hristos este, astfel, putere a pocaintei spre indreptare si bucurie a vietii omului nou, a carui viata dupa indreptare prin pocainta are un singur scop: 'Una fac, uitand cele din urma, alerg sa-L cunosc pe Domnul Hristos si puterea Invierii Lui' (Fil. 3, 10). 'Adaugati la credinta voastra fapta buna…'De aceea, Sfantul Pavel indeamna pe cei credinciosi sa aiba 'privirea atintita la Hristos, incepatorul si plinitorul credintei' (Evr. 12, 2), care numai prin cruce este 'sarpe de arama' (Ioan 3, 14-16), deoarece vindeca muscatura mortala a sarpelui, cum spune Sf. Efrem Sirul, ridicand prin jertfa 'pacatul lumii ca Mielul lui Dumnezeu' (Ioan 1, 29). Primii crestini 'frangeau painea prin case cu bucurie' euharistica (F. Ap. 2, 44), simtindu-L pe Dumnezeu ca 'Tata' si marturisind la Botez credinta in Sfanta Treime. Deci, esenta vietii in Hristos era nu iscodirea credintei cu mintea scormonitoare, cum spunea Sfantul Efrem Sirul, care cerea pentru credinta lasarea tainelor sfinte sa vorbeasca in suflet, ci lupta cu omul cel vechi sub calauza pastorilor Bisericii, asa cum arata Sfantul Apostol Petru, ca exigente ale credintei in urmarea lui Hristos: 'Dumnezeiasca Lui putere ne-a daruit toate cele ce sunt spre viata si spre buna cucernicie, facandu-ne sa-L cunoastem pe Cel ce ne-a chemat prin slava si prin puterea Sa, prin care ne-a harazit mari si pretioase fagaduinte, ca prin ele sa va faceti partasi firii celei dumnezeiesti, scapand de stricaciunea poftei celei din lume. Pentru aceasta, puneti si din partea voastra toata sarguinta si adaugati la credinta voastra fapta buna, iar la fapta buna cunostinta, la cunostinta infranarea, la infranare rabdarea, la rabdare evlavia, la evlavie iubirea frateasca, iar la iubirea frateasca dragostea' (II Petru 3, 11). Inaltarea Sfintei Cruci la un an dupa Sinodul I Ecumenic arata calea urmarii lui Hristos in vreme de libertate, deoarece aceasta ascundea o primejdie mult mai mare decat cea din vremea persecutiilor, intrucat 'arsita' pustiitoare a disputelor strica untdelemnul din candela credintei si tocmai de aceea perioada in care a intrat Biserica era mai grea decat 'greul zilei' din vremea persecutiilor (Mt. 20, 12). Marturisirea credintei presupune jertfaCrezul este dovada ca 'numai in cuget curat se pastreaza taina credintei' (I Tim. 3, 9). Dar, daca in Hristos credinciosilor li 's-a dat nu numai sa creada, ci sa si sufere pentru El' (Fil. 1, 23), astfel, in vreme de libertate, Biserica a simtit ca in urmarea lui Hristos, al Carui Nume 'starneste impotriviri si da pe fata cugetele multor inimi' (Lc. 2, 34-35), cum arata Dreptul Simeon in profetia sa de la Intampinarea Domnului, 'Lumina' nu se poate pastra decat tot sub cruce, asa cum Schimbarea la Fata a fost aratata ca o urmare fireasca dupa chemarea la luarea crucii (Mc. 8, 34-38; 9, 1), dupa cum marturiseste Sf. Apostol Petru: 'De sunteti ocarati pentru Numele lui Hristos, fericiti sunteti, caci Duhul slavei si a lui Dumnezeu odihneste peste voi' (I Petru 4, 14). Astfel, Biserica nu se mai putea intoarce la necunoasterea lui Hristos ca Dumnezeu, cum o silea Arie, cand Hristos era numai in fata ochilor, si nu inca si in inimile lor ca dupa Inviere, incat sa se repete ipotetic istoria mantuirii cu un alt Iuda care sa-L vanda, si cu o alta rastignire a Sa, Jertfa Sa avand loc 'odata pentru totdeauna' (Evr. 7, 27). Necesitatea marturisirii credintei inimii prin sfintire jertfelnica o arata Hristos: 'Vor veni zile cand veti dori sa mai vedeti macar una din zilele Fiului Omului, dar nu veti vedea' (Lc. 17, 22). De asemenea, postul dupa marturisirea credintei din inima pentru bucuria Mirelui (Mt. 9, 15) si privegherea in rugaciune sunt aratate de Mantuitorul ca o alternativa fata de primejdia 'ingreuierii inimilor cu mancare si bautura' (Lc. 21, 34), ceea ce ar zadarnici incercarea Mirelui de 'a bate la acele usi pentru a i se deschide spre bucurie, atunci cand se va intoarce de la nunta' (Lc. 12, 36) (Articol realizat de diac. Prof. Ioan Caraza si publicat in ziarul Lumina de Duminica din data de 11 aprilie 2010).

Categoria: Actualitate ortodoxa

Vizualizari: 789

Id: 5616

Data: Apr 11, 2010

Imagine: