Traditia ortodoxa îi acorda parintelui duhovnic o importanta deosebita. Pastrarea statornica a acestei traditii este absolut necesara pentru cultivarea corecta a vietii duhovnicesti a credinciosilor. Prin ascultare de parintele duhovnic este combatuta voia individuala si este cultivata ascultarea de Dumnezeu. Astfel omul se elibereaza de duhul egoismului si se deschide iubirii lui Dumnezeu si aproapelui. Societatea contemporana cultiva si propune duhul autonomiei. Idealul ei este de cele mai multe ori omul autonom, care nu asculta de nimeni si încearca sa îsi duca firul vietii, sa se defineasca împlinindu-si doar voia lui si chiar impunând-o pe aceasta si celorlalti. Biserica dimpotriva, cultiva si propune duhul ascultarii, crestinii fiind „fiii ascultarii“ (I Petru 1, 14). Neascultarea, care îsi are obârsia în pacatul mândriei, îl înstraineaza pe om de Dumnezeu, dar ascultarea care se cultiva prin dragoste si smerita cugetare îl readuce pe om la viata cea adevarata, îl elibereaza de robia pacatului si îl repune în legatura statornica cu Dumnezeu. Legatura si comuniunea omului cu Dumnezeu si restaurarea omului cel nou si a hainei luminoase primite la ceasul Botezului, cernita de-a lungul vremii prin viata în nerânduiala, se refac prin Taina Spovedaniei, una dintre cele mai importante lucrari sfintitoare din viata crestinului. Toti gresim, chiar si cei mai buni (Iacov, 3, 2), dar avem posibilitatea toti, mireni si monahi, clerici, diaconi, preoti si arhierei, sa ne marturisim si sa ne curatim de pacate prin Sfânta Taina a Pocaintei. Mântuitorul a fagaduit Apostolilor puterea de a lega si dezlega pacatele (Mt. 18, 18), iar dupa Înviere le-a dat efectiv aceasta putere zicându-le: „Luati Duh Sfânt; carora le veti ierta pacatele, le vor fi iertate si carora le veti tine, tinute vor fi“ (Ioan 20, 21-23). Urmasii Apostolilor, episcopii si preotii, care îndeplinesc cele sfinte în Biserica, au primit acest dar si har al dezlegarii de pacate a credinciosilor dupa marturisirea si pocainta acestora.

Când si de câte ori ne spovedim?

Sfintii Parinti ai Bisericii ne învata, ne îndruma, sa ne spovedim cu inima curata si cu umilinta ori de câte ori ne simtim constiinta încarcata, când simtim nevoia de a ne usura de povara pacatelor. Spovedindu-ne des, sufletul este ca o casa des varuita si aerisita, în care nu se încuiba praful si mucegaiul pacatului (Sfântul Nicodim Aghioritul), iar Sfântul Ioan Gura de Aur ne învata: „Daca gresesti în fiecare zi, pocaieste-te în fiecare zi“. Pe cei ce nu sunt ancorati statornic în vietuirea eclesiala si sunt pentru început mai putin osârduitori, Biserica îi învata prin porunca a 4-a bisericeasca sa se spovedeasca macar în cele patru posturi de peste an sau macar o data pe an, în Postul Pastelui. Spovedania se face de obicei la biserica, dar cei bolnavi sau cei care din motive întemeiate nu pot ajunge la biserica trebuie sa cheme preotul duhovnic acasa, la spital sau oriunde s-ar afla.În preotul duhovnic se întâlnesc doua lucrari. Prima este aceea de preot slujitor al Tainei Sfintei Spovedanii, prin care, în temeiul hirotesiei întru duhovnic, primeste marturisirea pacatelor credinciosului si îi da acestuia iertare de pacate, în numele lui Dumnezeu, dupa cum reiese din cuvintele rugaciunii de dezlegare: „Domnul si Dumnezeul nostru Iisus Hristos, cu harul si cu îndurarile iubirii Sale de oameni, sa-ti ierte tie, fiule (N), toate pacatele. Iar eu, nevrednicul preot si duhovnic, cu puterea ce-mi este data, te dezleg de toate pacatele tale, în numele Tatalui si al Fiului si al Sfântului Duh. Amin“.

Calauzire si paternitate duhovniceasca spre adevarata libertate

A doua lucrare este aceea de calauzitor duhovnicesc, de parinte duhovnicesc. În Traditia ortodoxa cele doua lucrari sunt strâns legate, de aceea relatia dintre duhovnic si „penitent“ este acoperita, în cele mai multe cazuri, de relatia dintre parintele duhovnicesc si fiul sau ucenicul duhovnicesc. Practica povatuirii duhovnicesti este asezata din vechime, aflata mai întâi îndeosebi în monahismul egiptean din veacul al IV-lea. În desertul Egiptului, dupa cum aflam din Pateric, un rol important era jucat de descoperirea gândurilor. Ucenicul mergea probabil zilnic la parintele sau duhovnicesc si îsi deschidea inima înaintea aceluia. Lucrul acesta se întâmpla si astazi în asezarile monastice. Ascultarea crestinului se face esential, ca ascultare în Hristos. Preotul este chemat sa-si asume rolul de parinte, dar nu epuizeaza în sine aceasta calitate, ci o extinde la Însusi Dumnezeu, raportându-se la „penitent“ nu numai ca la propriul fiu, ci si ca la un fiu al lui Dumnezeu. La rândul lui, fiul duhovnicesc se raporteaza la parintele duhovnicesc, fara ca sa epuizeze în acesta paternitatea, ci urcându-o la Dumnezeu. Asadar, relatia dintre un duhovnic si un „penitent“ trebuie sa fie atât de apropiata si atât de distanta cât este relatia dintre un tata si un fiu. Din partea tatalui trebuie sa existe o raportare plina de bunatate, rabdare, îngaduinta, întelegere si dragoste, dar si de responsabilitate si autoritate parinteasca. Sfântul Vasile cel Mare vorbind despre chipul duhovnicului spune: „Cerceteaza, asadar, cu multa grija si prudenta ca sa gasesti un barbat care sa fie un îndrumator sigur pentru viata ta, cu experienta în buna îndrumare a celor ce se îndreapta spre Dumnezeu, plin de virtuti, un barbat a carui dragoste de Dumnezeu sa fie dovedita de însasi faptele lui si care sa cunoasca dumnezeiestile Scripturi, sa fie sârguincios, neiubitor de arginti, pasnic, iubitor de Dumnezeu, iubitor de saraci, nemânios, nemândru, nedoritor de flatare, neiubind nimic mai mult decât pe Dumnezeu…“.În afara de dezlegarea de pacate dupa împlinirea canonului rânduit atitudinea duhovnicului pentru fiul sau duhovnicesc trebuie sa fie cea a dragostei care covârseste toate, pentru a da curaj si încredere spre o marturisire sincera. Lucrarea parintelui duhovnic nu este sa-si stapâneasca despotic fiii, ci sa îi sprijine, sa îi întareasca si sa îi calauzeasca treptat la adevarata libertate, spre vindecare. Din partea fiului, de asemenea, trebuie sa existe o raportare plina de încredere, dar si de respect, supunere si ascultare continua cu nadejdea ca încredintându-se în sfatul si povatuirea duhovnicului Dumnezeu plineste toate cele cu lipsa si aduce bucuria în locul întristarii, sanatatea în locul bolii, vindecarea în locul ranii. (Cateheza semnata de Diac. Ciprian Bâra si publicata în “Ziarul Lumina” din data de 25 noiembrie 2013)

Categoria: Actualitate ortodoxa

Vizualizari: 634

Id: 35861

Data: Nov 25, 2013

Imagine: