CUVÂNT TEOLOGIC al parintelui Dumitru Staniloae:Duminica a 27-a dupa Rusalii (Tamaduirea femeii gârbove) (Luca 13, 10-17) Omul n-a mers spre descoperirea semnificatiei curate a creatiei, spre descoperirea transparentei ei pentru Dumnezeu, deci nici spre descoperirea tainei spirituale a sa si a semenilor sai, care îl putea ajuta sa descopere adâncimile lui Dumnezeu cel personal. El a fost ispitit sa ramâna la suprafata naturii sale, sa se multumeasca cu satisfacerea placerilor pe care i le da suprafata pur materiala a lumii. El a ramas la folosirea trupeasca a naturii, care îi ofera niste placeri pe care le socoteste bune, când de fapt ele îi aduc urmari rele, si-a scos trupul de sub puterea spiritului, si deci a ramas la treapta de descompunere a lui, si chiar la moartea lui. El a lasat deci acoperita natura ca „pom al vietii“, vazând-o numai ca „pom al cunostintei binelui si raului“. Aceasta l-a scos din legatura constienta cu Fiul si Cuvântul lui Dumnezeu, din adevarata rationalitate imprimata de El creatiei si fiintei omului, ca si din sentimentul filial fata de Dumnezeu, din constiinta, întretinuta în el de Fiul, ca lumea îi este daruita de Tatal ceresc, si din bucuria de acest fapt, daruita de Duhul. Aceasta împatimire, egoista si oarba, de suprafata pur materiala a lumii a adus si o tot mai mare divizare si lupta între oameni. Chiar Adam si Eva dau vina unul pe altul pentru caderea lor din viata spirituala traita în comuniune cu Dumnezeu, fapt care a slabit si comuniunea dintre ei. Aceasta cadere din unirea prin Cuvântul si îndepartarea de „pomul vietii“ echivaleaza cu scoaterea oamenilor din Rai, din comuniunea cu Dumnezeu si întreolalta. Ei au formulat o conceptie asupra lumii ca lume de obiecte, a carei rationalitate superficiala poate fi cunoscuta si întrebuintata - în tot felul de combinatii ale energiilor ei materiale descoperite de ei - doar spre folosul lor pur trupesc. Ei si-au închipuit ca puterea lor asupra naturii depinde exclusiv de ei, sau de niste zei care sunt în fond una cu ei, ca forte ale naturii de o fiinta cu fortele lor. Din acest motiv, au creat opere gigantice, care sunt semne amagitoare ale puterii lor, ei nefiind constienti de spiritul lor, prin care pot ramâne în mod real nemuritori. Asa au înaltat turnul Babel si piramidele. Orgoliul manifestat în înaltarea turnului Babel i-a condus pâna la situatia de a nu mai avea aceeasi limba, sau de a nu mai avea cuvintele ca mijloc de unitate, iar cel manifestat în construirea piramidelor, pe cei cu mai mare putere sociala si materiala i-a condus la chinuirea celor mai mici, robindu-i, practic, în munca de construire a acestor monumente „pastratoare“ ale trupurilor lor. Dar Cuvântul lui Dumnezeu a continuat, în acelasi timp, sa-Şi manifeste puterea Lui în unii oameni, pentru a pregati omenirea sa primeasca pe Fiul si Cuvântul lui Dumnezeu întrupat, ca prin El sa paraseasca alipirea la suprafata materiala si superficiala a lumii, si sa caute - prin trupul curatit de împatimirea fata de cele materiale si prin natura vazuta în adâncimea ei spirituala de „pom al vietii“ - transfigurarea ei si a trupului si unirea cu Dumnezeu. Întrucât caderea omului a venit prin cresterea poftelor trupesti, care-si cauta satisfacerea printr-o natura vazuta numai în suprafata ei materiala, devenita opaca, ridicarea lui din aceasta stare nu putea veni decât printr-o detasare de aceasta suprafata exclusiv materiala a lumii, printr-o adâncire în ea ca „pom al vietii“, prin care se reface unirea lui cu Dumnezeu. Dar trupul nu putea ajunge la aceasta putere decât numai asumat de Însusi Cuvântul si Fiul lui Dumnezeu, în Care se traieste ca trup al însusi Ipostasului dumnezeiesc al Fiului, Ce si-a pus pecetea rationalitatii si filiatiei Sale în el, la creatie. În aceasta calitate, Cuvântul poate reface si întari la maximum, în trupul asumat de El însusi ca Persoana, rationalitatea acestuia.Pregatirea pentru aceasta întelegere a caii spre mântuire o va face Cuvântul lui Dumnezeu cu conlucrarea unora dintre oameni, ba chiar cu a unui popor întreg, poporul ales. Ea este preînchipuita, oarecum simbolic, de detasarea lui de lumea aceasta „egipteana“ si de eliberarea de robia ei prin trecerea, printr-o pustie, spre tara unde va sluji liber lui Dumnezeu si va trai în deplina unitate a credintei, sau a legaturii cu El si între ei. Ei se vor dezlipi, printr-o asceza anevoioasa, de robia egipteana care le produce placere prin „caldarile ei cu carne“, miscându-se într-o pustie patruzeci de ani, ceea ce simbolizeaza toata viata matura a unui om, pentru a ajunge în pamântul vesnic al fagaduintei, sau în Canaan. Faptul ca Cel ce ocroteste iesirea aceasta simbolica a poporului evreu din atasarea la lume este Cuvântul, si ca El îl va scapa de moarte prin jertfa Sa, se arata în simbolul mielului pascal. El se prevesteste pe Sine mai lamurit, ca Mântuitor viitor, prin cuvintele comunicate prin Proroci. Omenirea este pregatita pentru primirea Lui ca om prin revelatia Vechiului Testament, care este opera lui Dumnezeu prin Cuvântul. Acesta Se va face de fapt om, luând trup prin care va practica cea mai desavârsita asceza a detasarii de lume, ca sa poata reveni ca om în Rai, dar nu ocolind moartea, ci biruind-o prin suportarea ei, ca ultimul act al detasarii de lumea ca „pom al cunostintei“, pentru a intra în viata vesnica, fara de moarte, prin învierea cu trupul. Fiul lui Dumnezeu cel înviat, dupa o astfel de viata dezlipita de lumea superficiala, va ajuta si celor ce se vor alipi Lui sa parcurga acest drum al Lui, ca sa treaca prin moarte cu sufletul în Rai, iar la sfârsitul lumii întregi, în forma ei actuala îngrosata, sa învie la viata vesnica si cu trupul, cu întreaga fiinta omeneasca. Dar unii oameni nu vor accepta aceasta cale a lui Hristos. Şi, în general, multi oameni vor continua sa se lase ispititi, si dupa venirea Lui, de descoperirea energiilor cosmice si de combinarea lor în noi forme de gigantism, prin care cred ca-si usureaza si-si fac mai placuta viata trupeasca în lume.

Scopul ultim al creatiei dupa cadere: reunificarea în Fiul si Cuvântul lui Dumnezeu Cel întrupat si pregatirea ei prin El pentru aceasta

Din cele spuse s-a vazut ca, prin creatie, Dumnezeu a dat lumii ca scop unitatea ei în El. Dupa cadere, Dumnezeu urmareste împlinirea aceluiasi scop: reunificarea creatiei în El. Se adevereste astfel ca este un scop plin de iubire. Iar ca Dumnezeu sa urmareasca acest scop, trebuie ca El însusi sa fie un Dumnezeu al iubirii, sau sa cunoasca iubirea în Sine din veci. Din faptul ca Dumnezeu este Treime iubitoare de Persoane se explica astfel însasi crearea lumii si scopul crearii ei. Dar faptul ca este Treime nu-L obliga pe Dumnezeu sa creeze lumea, caci aceasta n-ar mai fi cu adevarat iubire, însa o explica. De aceea, Sfintii Parinti precizeaza ca scop al crearii lumii, si al conducerii ei spre Sine, dorinta de a împartasi lumii iubirea pe care Tatal o are fata de Fiul Sau, si ca fiintele create constiente sa-I raspunda cu iubirea lor filiala, care le vine din alipirea la Fiul Sau Unul-Nascut facut om. Acesta este si rostul pozitiv al timpului. Fara Cuvântul, si mai ales fara Cuvântul întrupat, facut om ca sa-i conduca pe oameni în timp spre iubirea pe care o are El fata de Tatal, timpul n-ar avea nici un rost. Timpul poarta pecetea Cuvântului si va fi asumat de Cuvântul întrupat, spre a-l conduce spre vesnicie, sau spre sfârsitul lui, fara a se pierde cele bune câstigate în decursul lui, ceea ce înseamna conducerea oamenilor în timp spre vesnicia lor în El. Deci lumea nu numai ca a fost creata prin Cuvântul (Cel) dinainte de veci, ci si pentru Cuvântul, Care Se va întrupa ca sa adune lumea în vesnica unire cu Sine si, prin Sine, cu întreaga Sfânta Treime. Lumea, care se compune din natura si oameni, este chemata la aceasta. Natura inconstienta e facuta pentru oameni, iar oamenii, pentru a urca în comuniunea filiala cu Dumnezeu cel în Treime, prin adunarea lor în Fiul Tatalui. Natura e facuta pentru oameni, ca ei sa fie ajutati de ea sa urce în comuniunea între ei si cu Dumnezeu, dar si ca ei sa o ridice si pe ea la treapta unui tot mai vadit mediu transparent al lui Dumnezeu. Fara om, natura n-ar avea nici un rost si n-ar avea nevoie nici de un timp, cu sens progresiv, pentru a creste în unirea cu Dumnezeu. N-ar exista decât un timp al repetitiei monotone. În urcusul lui spre Dumnezeu, în vederea cresterii lui spirituale, omul este ajutat de natura. El e cel ce aduna din ea sensurile originii ei de la Dumnezeu si o foloseste ca mijloc al comuniunii tot mai sporite cu semenii sai, fapt care-l ajuta sa creasca si în comuniunea cu Dumnezeu - Izvorul iubirii dintre oameni. Umanul e chemat sa urce în mod constient si liber, condus de Întelepciunea ipostatica - Care e totodata Fiul lui Dumnezeu -, pâna la a fi facut umanul Persoanei Lui, prin faptul ca El Se face om între oameni, ramânând si Fiul Unul-Nascut al lui Dumnezeu. Omul este coroana creatiei mai ales întrucât Însusi Fiul lui Dumnezeu Se poate face, ca om, o astfel de coroana. Dumnezeu nu creeaza lumea pentru a o privi de sus si pentru ca ea sa-L priveasca de la distanta, ci pentru ca ea sa ajunga, prin umanitatea asumata de El, continut al vietii Fiului Sau, si ca viata dumnezeiasca din Fiul Sau sa devina continut al ei. Iar Fiul Sau aduna în Sine, ca om, toata creatia, si actualizeaza în omul unit cu Sine calitatea lui de coroana a creatiei. Omul este creat ca viata lui sa devina viata lui Dumnezeu Cuvântul. Viata lui, care uneste spiritul cu materia, devenind viata omeneasca a lui Dumnezeu Cuvântul, devine a Lui si lumea materiala, mediu de manifestare al Persoanei dumnezeiesti. Am vazut ca însasi observatia imprima subiectivitatea sau puterea spirituala a omului în miscarea naturii. Nu e greu deci de admis ca natura poate fi dusa, de oameni puternici în duh, spre transfigurarea ei prin Dumnezeu Cel lucrator în ei. Dar numai în Hristos si prin El, Dumnezeu lucreaza deplin în umanitate. Numai pentru ca omul are nevoie de o crestere spirituala pentru unirea cu Dumnezeu - pentru ca nu a fost emanat dintr-o desavârsire asemenea Lui, sau într-o nedesavârsire de nedepasit -, are timpul (cu) un sens sau (cu) un rost. Altfel, timpul nu ar avea nici un sens sau rost. Şi întrucât cresterea spirituala a fiecarui om e legata de natura si de semenii sai, s-a dat întregii creatii un timp. Şi fiecare om e adus de Dumnezeu Cuvântul la existenta într-un timp deosebit al lui, în care sa poata creste ca persoana deosebita în alt moment al istoriei, si în legatura cu alte persoane, si pregatit de alti predecesori. Toate aceste timpuri personale sunt încadrate într-un timp al lumii ca întreg, în care fiecare om îsi are locul lui, cu responsabilitatea si îndatoririle lui, care se leaga într-un întreg al istoriei, si fiecare va avea sa raspunda în ce masura a contribuit la înaintarea ei în bine sau la buna întelegere între oameni, sau în rau, în divizarea irationala dintre oameni, adica la conducerea ei spre adunarea în Ipostasul Cuvântului sau Ratiunii ipostatice a lui Dumnezeu, sau contrar acestei adunari, dupa ce Acesta a venit în întâmpinarea si în ajutorul nostru, facându-Se om între oameni, sau partenerul nostru de dialog la nivel intim si egal, având puterea de a ne înalta la nivelul îndumnezeit pe care l-a imprimat umanitatii asumate de El. În acest scop, Dumnezeu l-a creat pe om ca partener posibil al Lui, pentru ca El sa poata lua loc între oameni, ca sa-i poata ridica prin har la îndumnezeire. Şi, în legatura cu omul, a creat toata natura materiala capabila de a fi purtata de El, transfigurata de El, facuta mediu straveziu de manifestare a Lui; dar nu dintr-o necesitate a Lui, ci dintr-o iubire asa de mare fata de creatie, încât a fost în stare sa Se faca El Însusi purtatorul ei, facând-o mediu comunicabil al Lui. Daca Dumnezeu a creat lumea prin Cuvântul, dupa caderea ei sau dupa slabirea legaturii ei cu El, care însa nu a încetat cu totul, tot prin El o conduce ca sa poata primi pe Cuvântul întrupat în maxima intimitate cu oamenii, ca Acesta sa scape pe oameni de moarte si sa-i uneasca cu Sine, ducându-i la îndumnezeirea dupa har si la viata vesnica întru desavârsire. În aceste roluri Îl prezinta Sfântul Apostol Pavel pe Cuvântul întrupat la plinirea vremii, atunci când scrie: „Precum întru El ne-a si ales, înainte de întemeierea lumii, ca sa fim sfinti si fara de prihana înaintea Lui“ (Efeseni 1, 4).Dar aceasta, iarasi, nu înseamna ca, daca Tatal a nascut din veci pe Fiul Sau, a trebuit sa creeze numaidecât lumea. Ba, odata ce a creat-o, nici macar n-a trebuit numaidecât sa Se si întrupeze Fiul Sau. Sfântul Maxim Marturisitorul spune direct ca, daca lumea n-ar fi cazut, Dumnezeu ar fi dus-o în alt mod la unirea definitiva cu El, odata ce a fost unita prin creatie cu Fiul si Cuvântul Sau. El zice: „Caci trebuia ca, odata ce Dumnezeu ne-a facut asemenea Lui (prin aceea ca avem prin împartasire trasaturile exacte ale bunatatii Lui si a planuit dinainte de veacuri sa fim în El), sa ne si duca la acest sfârsit prea fericit, dându-ne ca mod buna folosire a puterilor naturale; dar omul, refuzând acest mod prin reaua întrebuintare a puterilor naturale, ca sa nu se îndeparteze de Dumnezeu, înstrainându-se, trebuia sa introduca alt mod, cu atât mai minunat si mai dumnezeiesc decât cel dintâi, cu cât ceea ce e mai presus de fire e mai înalt decât ceea ce e dupa fire. Şi acest mod e taina venirii atottainice a lui Dumnezeu la oameni, precum credem toti. «Caci daca (testamentul) cel dintâi ar fi ramas fara prihana - zice Apostolul - nu s-ar mai fi cautat loc pentru al doilea» (Evrei 8, 7). Şi, de fapt, este vadit tuturor ca taina ce s-a savârsit în Hristos la sfârsitul veacurilor este dovada si urmarea greselii protoparintelui de la începutul veacurilor.“ 1 Deci, vorbind despre întruparea Fiului lui Dumnezeu, Sfintii Parinti cugeta, în concret, la situatia lumii cazute, punând în legatura întruparea cu crearea lumii. La situatia aceasta cugeta ei, când vad întruparea conditionata, dinainte de veci, de existenta unei Fecioare preacurate si de jertfa pe care avea sa o aduca Fiul lui Dumnezeu Cel întrupat. Cu precizarile acestea, se poate spune ca gândirea dinainte de veci a lui Dumnezeu la lume si la timpul si la crearea ei e legata de Cuvântul lui Dumnezeu, de întruparea Lui, de adunarea lumii în Hristos Cel înviat si, prin aceasta, de relatia noastra filiala cu Tatal în Duhul Sfânt. Hristos este, în calitate de Fiul lui Dumnezeu Cel întrupat, „Viata“ si „Lumina“ desavârsita si vesnica a lumii, spre care e condusa de El. El e „Calea“ prin care înaintam si tinta caii, sau „odihna“ vesnica si fericita a plenitudinii, spre care sunt condusi cei ce se alipesc de El prin credinta. Fara El, lumea n-ar avea nici un înteles. Cine nu stie de El umbla într-un întuneric total: „Eu sunt Lumina lumii; cel ce îmi urmeaza Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vietii“ (Ioan 8, 12). Acela, socotind ca se va topi în esenta lumii, nu vede si nu va vedea nici un sens al existentei lui. Iar declarându-Se El însusi „odihna“ vesnica a tuturor, zice: „Veniti la Mine, toti cei osteniti si împovarati si Eu va voi odihni pe voi“ (Matei 11, 28). Numai o persoana odihneste cu dragostea ei; si numai Persoana care are în Ea dragostea si viata desavârsita poate odihni deplin si vesnic pe toti cei ce vin la Ea. Mântuitorul spune ca aceasta odihna consta în a-L avea pe Dumnezeu ca Tata; dar eu nu-L pot avea pe Dumnezeu ca Tata, daca nu-L am pe Fiul Lui ca Frate. Iar aceasta ni S-a facut El, întrupându-Se: „Toate Mi-au fost date de catre Tatal Meu si nimeni nu cunoaste pe Fiul, decât numai Tatal, nici pe Tatal nu-L cunoaste nimeni, decât numai Fiul si cel caruia va voi Fiul sa-i descopere“ (Matei 11, 27). Cine nu a cunoscut pe Hristos ca Fiu al Tatalui ceresc nu-L poate cunoaste pe Tatal ceresc ca Tata, deci nu poate ajunge la odihna în El. Oamenii nu pot gasi „viata“ fara sfârsit, deci „odihna“ de framântarile si îndoielile lor cu rost si fara rost, decât în Tatal - ca Izvorul nesfârsit a toata „viata“, sau Izvorul iubirii. Numai Tatal uneste în Sine izvorul vietii nesfârsite cu izvorul iubirii nesfârsite. Iar în El nu putem ajunge si nu ne putem simti fericiti decât în calitate de fii. Iar calitatea aceasta n-o putem dobândi decât în unire cu Fiul Lui Unul-Nascut, facut om. Sfântul Maxim Marturisitorul a vazut progresul fiintelor constiente create în înaintarea, de la „existenta“ ce li s-a dat de Dumnezeu, la tinta ei: „existenta fericita“, sau „existenta vesnic fericita“2. Dar existenta nu poate deveni buna decât în relatie cu alte persoane. Iar „vesnic buna“ nu poate deveni decât ca persoana eternizata în relatie cu o comuniune de Persoane eterne prin Sine, adica (în relatie) cu Sfânta Treime. Aceasta aspiratie a persoanei umane e o dovada ca exista Persoane eterne prin Sine si în fericita comuniune desavârsita, Care pot crea si alte persoane care sa voiasca si sa poata deveni vesnic bune, în relatie cu Ele, dar si întreolalta. Ca sa se iubeasca si ele între ele cu o iubire vesnica, trebuie sa se poata bucura de iubirea unor Persoane care au în Sine, din veci, iubirea desavârsita între Ele. Dar la iubirea Persoanelor eterne si, prin ea, la iubirea persoanelor umane ajungem prin Hristos, Care e una din Persoanele comuniunii iubitoare eterne Ce S-a facut om, aducând acea iubire si în relatie cu persoanele umane create. Caci El a umplut de iubirea Sa eterna fata de celelalte doua Persoane divine si umanitatea pe care Şi-a facut-o proprie. Prin ea a aratat aceasta iubire a Sa, ca Persoana divina, si în relatia cu cei dintre care s-a facut unul dupa firea asumata, încalzindu-ne si pe noi de iubirea Lui fata de Celelalte doua Persoane ale Sfintei Treimi si fata de oameni. Prin aceasta, Hristos a devenit Persoana care a extins iubirea dintre Persoanele divine - ca iubire între El, ca Persoana divina devenita si umana, si Celelalte doua Persoane divine - si între Ea si persoanele umane. Aceasta este „odihna“ spre care conduce pe toti cei ce se alipesc Lui. Ca lumea e creata pentru Hristos si prin El, pentru iubirea între oameni si Sfânta Treime si între ei însisi, pentru ca exista Fiul Tatalui din veci, Care se va face om, sau pentru ca Sfânta Treime vrea sa extinda iubirea dintre Persoanele Ei si la oameni, deci si între ei însisi si între ei si Ea, o spune Sfântul Maxim Marturisitorul în urmatoarele: „Aceasta este taina cea mare si ascunsa. Aceasta este tinta fericita (sfârsitul) pentru care s-au întemeiat toate. Acesta este scopul dumnezeiesc, cugetat mai înainte de începutul lucrurilor, pe care, definindu-l, spunem ca este tinta finala mai înainte cugetata pentru care sunt toate, iar ea pentru nici una. Spre aceasta tinta finala privind, Dumnezeu a adus la existenta fiintele lucrurilor. Aceasta este cu adevarat tinta finala a Providentei cu privire la cele providentiate, când se vor aduna (recapitula) în Dumnezeu toate cele facute de El. Aceasta este taina care îmbratiseaza toate veacurile si descopera sfatul suprainfinit al lui Dumnezeu, Care exista de infinite ori infinit înainte de veacuri. Iar Vestitor (înger) al lui S-a facut Însusi Cuvântul fiintial al lui Dumnezeu facut om. Caci Acesta a dezvaluit, daca e îngaduit sa spunem, însusi adâncul cel mai dinlauntru al bunatatii parintesti si a aratat în Sine sfârsitul pentru care au primit fapturile începutul existentei. Fiindca pentru Hristos sau pentru taina lui Hristos au primit începutul existentei toate veacurile si cele aflatoare înlauntrul veacurilor începutul existentei si sfârsitul în Hristos. Caci înca dinainte de veacuri a fost cugetata si rânduita unirea hotarniciei (definitului) si nehotarniciei (indefinitului), a masurii si a lipsei de masura, a marginirii si a nemarginirii, a Creatorului si a creaturii, a stabilitatii si a miscarii. Iar aceasta taina s-a înfaptuit în Hristos, Care s-a aratat în timpurile cele din urma, aducând prin ea împlinire hotarârii celei de mai înainte a lui Dumnezeu. Aceasta, pentru ca cele ce se misca dupa fire sa gaseasca odihna în jurul Aceluia care este dupa fiinta cu totul nemiscat, iesind din miscarea fata de ele însesi si una fata de alta; de asemenea, ca sa primeasca prin experienta cunostinta traita a Aceluia în Care s-au învrednicit sa se odihneasca, cunostinta care le ofera posesiunea fericita, neschimbata si statornica a Celui cunoscut de ele.“3 Sfârsitul spre care sunt duse toate în Hristos este una cu îndumnezeirea lor, sau cu ridicarea lor peste insuficientele pentru a caror depasire le e dat timpul. Iar „îndumnezeirea, ca sa spun pe scurt, este concentrarea si sfârsitul tuturor timpurilor si veacurilor, si a celor din timp si din veac. Iar concentrarea si sfârsitul timpurilor si veacurilor si a celor din ele este unirea nedespartita a începutului adevarat si propriu cu sfârsitul adevarat si propriu în cei mântuiti“.4 * Preotul profesor Dumitru Staniloae, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu din om, Editura Basilica, Bucuresti, 2013, pp. 528-540. (Titlul si sublinierile din text apartin redactiei „Ziarului Lumina”)note 1 Ambigua, cap. 7 k, pp. 143-144. 2 Ambigua, cap. 7 b, p. 106 (text si n. 30). 3 Raspunsuri catre Talasie, 60, Filocalia, III, pp. 372-374. 4 Raspunsuri catre Talasie, 59, Filocalia, III, p. 361.(Cuvânt teologic preluat de pe www.ziarullumina.ro si publicat în saptamânalul “Lumina de Duminica” din data de 8 decembrie 2013)

Categoria: Actualitate ortodoxa

Vizualizari: 670

Id: 36259

Data: Dec 5, 2013

Imagine: