Predica Preafericitului Parinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane la Duminica a 19-a dupa Rusalii (Predica de pe munte - Iubirea vrajmasilor) 'Zis-a Domnul: Precum voiti sa va faca voua oamenii, faceti-le si voi asemenea. Şi daca iubiti pe cei ce va iubesc, ce rasplata puteti avea? Ca si pacatosii iubesc pe cei ce ii iubesc pe ei; si, daca faceti bine celor ce va fac voua bine, ce multumire puteti avea? Ca si pacatosii fac acelasi lucru; si daca dati imprumut celor de la care nadajduiti sa luati inapoi, ce multumire puteti avea? Ca si pacatosii dau cu imprumut pacatosilor, ca sa primeasca inapoi intocmai. Ci iubiti pe vrajmasii vostri si faceti bine si dati cu imprumut fara sa nadajduiti nimic in schimb, iar rasplata voastra va fi multa si veti fi fiii Celui Preainalt, ca El este bun cu cei nemultumitori si rai. Fiti milostivi, precum si Tatal vostru milostiv este.'(Luca 6, 31-36)

In Sfanta Evanghelie din Duminica a 19-a dupa Rusalii Mantuitorul Iisus Hristos ne arata importanta iubirii milostive pe care oamenii trebuie sa o manifeste unul fata de celalalt, chiar si fata de cei care le sunt vrajmasi.

Iubirea care il face pe om asemenea lui Dumnezeu

De ce este atat de importanta iubirea smerita fata de toti oamenii? Pentru ca aceasta il face pe om asemenea lui Dumnezeu, iar dobandirea asemanarii cu Dumnezeu este scopul ultim al vietii omului pe pamant, ca timp al pregatirii pentru viata vesnica. Mantuitorul Iisus Hristos spune in Evanghelia de astazi oamenilor iubitori si milostivi: 'rasplata voastra va fi multa si veti fi fiii Celui Preainalt'. Referitor la aceasta, Sfantul Ioan Gura de Aur zice: 'Şi cum este cu putinta de a fi cineva fiu al lui Dumnezeu? Dezbracandu-te de toate patimile omenesti si aratand blandete catre cei ce te batjocoresc si te nedreptatesc, caci si Tatal tau Cel ceresc astfel Se arata catre cei ce Il defaima. De aceea, de multe ori zicand aceasta vorba, El n-a pronuntat-o simplu: 'ca sa fiti deopotriva Tatalui vostru', ci numai dupa ce le-a zis: 'Iubiti pe vrajmasii vostri, binecuvantati pe cei ce va blestema, faceti bine celor ce va urasc si rugati-va pentru cei ce va vatama si va prigonesc' (Matei 5, 44); numai dupa aceasta, zic, a adaugat si acest premiu. Nimic nu ne poate apropia atat de mult de Dumnezeu, si nu ne face deopotriva cu El, ca aceasta virtute la care suntem chemati. De aceea si Pavel cand zice: 'Fiti urmatori ai lui Dumnezeu' (Efeseni 5, 1), spune ca sa ne facem imitatori ai lui Dumnezeu si prin aceasta.'1

In Sfanta Scriptura a Noului Testament gasim mai multe indemnuri la cultivarea iubirii despre care ne vorbeste Evanghelia de astazi: 'Ati auzit ca s-a zis: 'Sa iubesti pe aproapele tau si sa urasti pe vrajmasul tau'. Iar Eu zic voua: Iubiti pe vrajmasii vostri, binecuvantati pe cei ce va blestema, faceti bine celor ce va urasc si rugati-va pentru cei ce va vatama si va prigonesc, ca sa fiti fiii Tatalui vostru Celui din ceruri...' (Matei 5, 44-45). Iubirea aproapelui este semnul identitatii spirituale a ucenicilor lui Hristos, al crestinilor: 'Porunca noua dau voua: Sa va iubiti unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, asa si voi sa va iubiti unul pe altul. Intru aceasta vor cunoaste toti ca sunteti ucenicii Mei, daca veti avea dragoste unii fata de altii' (Ioan 13, 34-35). Sfantul Apostol Petru indeamna pe crestini astfel: '… Fiti toti intr-un gand, impreuna-patimitori, iubitori de frati, milostivi, smeriti. Nu rasplatiti raul cu rau sau ocara cu ocara, ci, dimpotriva, binecuvantati, caci spre aceasta ati fost chemati, ca sa mosteniti binecuvantarea' (I Petru 3, 8-9). Totodata, in Noul Testament se arata faptul ca nimeni nu-L poate iubi pe Dumnezeu fara sa-l iubeasca in acelasi timp si pe aproapele sau: 'Daca zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele sau il uraste, mincinos este! Pentru ca cel ce nu iubeste pe fratele sau, pe care l-a vazut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a vazut, nu poate sa-L iubeasca' ( I Ioan 4, 20).

Sfintii Parinti ai Bisericii au evidentiat, de asemenea, importanta iubirii milostive fata de toti oamenii, care este semn al iubirii smerite fata de Dumnezeu: 'Cel ce iubeste pe Dumnezeu nu poate sa nu iubeasca si pe tot omul ca pe sine insusi, desi nu are placere de patimile celor ce nu s-au curatit inca. De aceea cand vede intoarcerea si indreptarea lor, se bucura cu bucurie mare si negraita'2.

Iubirea care se ridica deasupra firii umane egoiste

Cand Mantuitorul ne spune sa ii iubim pe vrajmasii nostri, ne cere un lucru greu de realizat, deoarece noi socotim ca este normal sa raspundem la iubire cu iubire, la bine cu bine si sa imprumutam pe cei care ne imprumuta sau de la care nadajduim sa luam inapoi ceea ce am imprumutat, dar nu ni se pare normal sau firesc sa facem bine celor care ne fac rau. Prin aceasta constatam ca, de fapt, ceea ce numim noi firesc sau normal nu este firea cea voita si creata de Dumnezeu, ci firea cazuta in pacat sau pacatoasa care amesteca raul cu binele, bunatatea cu rautatea si care asteapta imediat rasplata pentru fapta cea buna.

Intelegem, asadar, ca iubirea de vrajmasi pe care o cere Mantuitorul Iisus Hristos nu se poate realiza usor, doar printr-un act de vointa, ci prin efort duhovnicesc, prin dobandirea iubirii milostive a lui Dumnezeu in viata noastra. Iubirea noastra egoista este, in general, posesiva sau calculata. Iubim daca suntem iubiti, facem bine daca ni se face bine, ajutam daca suntem ajutati. Aceasta iubire oarecum mercantila, comerciala, calculata, matematica, juridica este o iubire de servicii reciproce. Sfantul Maxim Marturisitorul enumera motivele principale pentru care un om il iubeste pe aproapele sau: 'Oamenii se iubesc unii pe altii, fie in chip vrednic de ocara, fie pentru aceste cinci pricini: sau pentru Dumnezeu, cum iubeste cel virtuos pe toti, atat pe cel virtuos, cat si pe cel ce inca nu este virtuos; sau pentru fire, cum iubesc parintii pe copii si invers; sau pentru slava desarta, cum iubeste cel slavit pe cel ce-l slaveste; sau pentru iubirea de argint, cum iubeste cineva pe cel bogat pentru a primi bani; sau pentru placere, ca cel ce-si slujeste stomacul si cele de sub stomac.

Dragostea cea dintai este vrednica de lauda; a doua e mijlocie; celelalte sunt patimase.'3

Mantuitorul Iisus Hristos insa cere de la noi o iubire generoasa, adica marinimoasa si milostiva, fara a astepta rasplata. E vorba aici de o noua dimensiune a vietii, si anume, Mantuitorul ne cere sa-i iubim pe oameni nu doar omeneste, ci sa-i iubim dumnezeieste, cum ii iubeste Dumnezeu Cel milostiv, Care 'este bun cu cei nemultumitori si rai'.

In acest sens, Sfantul Maxim Marturisitorul spune: 'Precum Dumnezeu, fiind prin fire bun si fara patima, iubeste pe toti la fel, ca fapturi ale sale, dar pe cel virtuos il slaveste, ca pe unul ce si-a insusit cunostinta si prin aplecarea voii, iar pe cel lenes il miluieste pentru bunatatea Sa si il intoarce in veacul acesta prin certare, tot asa si cel bun fara patima in aplecarea voii sale iubeste pe toti oamenii la fel: pe cel virtuos pentru fire si pentru buna aplecare a voii lui, iar pe cel lenes il miluieste pentru fire si din compatimire, ca pe un lipsit de minte ce umbla in intuneric.'4

Iubirea fata de vrajmasi este un dar divin, care insa trebuie cultivat prin efort duhovnicesc

Asadar, iubirea smerita, sincera si nefatarnica fata de semeni implica o schimbare a intelegerii omului privitoare la relatia sa cu Dumnezeu, cu ceilalti oameni si cu sine insusi. Adica este vorba de o 'schimbare prin innoirea mintii' (Romani 12, 2) pe care o cere crestinilor Sfantul Apostol Pavel, iar aceasta se arata in mod concret prin felul de a vietui al celor ce se innoiesc spiritual: 'Dragostea sa fie nefatarnica. Urati raul, alipiti-va de bine. In iubire frateasca, unii pe altii iubiti-va; in cinste, unii altora dati-va intaietate. La sarguinta, nu pregetati; cu duhul fiti fierbinti; Domnului slujiti. Bucurati-va in nadejde; in suferinta fiti rabdatori; la rugaciune staruiti. Faceti-va partasi la trebuintele sfintilor, iubirea de straini urmand' (Romani 12, 9-13).

Sinceritate in iubire, smerenie in relatiile cu semenii, sarguinta multa pentru savarsirea binelui, duh fierbinte in credinta, slujire lui Dumnezeu, nu idolilor sau duhurilor rele; nadejde cu bucurie, rabdare in suferinta, rugaciune staruitoare, ajutorare frateasca, ospitalitate fata de straini - toate aceste virtuti sunt roade si lumini ale innoirii vietii omului prin efort duhovnicesc, prin pocainta, post, rugaciune si fapta cea buna.

Iar 'faptele trupului' sau ale gandirii patimase egoiste, care ne abat de la iubirea sfanta si smerita sau jertfelnica fata de Dumnezeu si de aproapele, ni le arata acelasi mare dascal al vietii spirituale crestine, Sfantul Apostol Pavel, zicand: '…faptele trupului sunt cunoscute, si ele sunt: adulter, desfranare, necuratie, destrabalare, inchinare la idoli, fermecatorie, vrajbe, certuri, zavistii, manii, galcevi, dezbinari, eresuri, pizmuiri, ucideri, betii, chefuri si cele asemenea acestora. (...) cei ce fac unele ca acestea nu vor mosteni imparatia lui Dumnezeu' (Galateni 5, 19-21). Intelegem, deci, ca induhovnicirea sau sfintirea vietii se realizeaza prin despatimirea de lucrurile pamantesti sau trecatoare si alipirea de Dumnezeu Cel vesnic, dupa cum ne invata Sfantul Apostol Pavel cand zice: 'Iubitilor, va indemn ca pe niste straini ce sunteti si calatori aici pe pamant, sa va feriti de poftele cele trupesti care se razboiesc impotriva sufletului (...). Traiti ca oamenii liberi, dar nu ca si cum ati avea libertatea drept acoperamant al rautatii, ci ca robi ai lui Dumnezeu' (I Petru 2, 11 si 16).

Vedem, pe de o parte, ca invatatura data de Mantuitorul Iisus Hristos este desavarsita, dumnezeiasca, iar pe de alta parte, aproape imposibil de realizat fara ajutorul lui Dumnezeu Care ne-o cere. De fapt, ceea ce ne cere Hristos nu putem implini fara a avea in noi iubirea milostiva a lui Hristos. Iar aceasta iubire ni se daruieste prin har, daca o cerem, prin credinta, rugaciune indelungata si lupta cu egoismul propriu. Deci, Evanghelia iubirii fata de vrajmasi nu poate fi implinita in practica fara harul iubirii milostive daruit de Hristos. De altfel, insusi Mantuitorul spune: 'fara Mine nu puteti face nimic' (Ioan 15, 5), adica nimic bun. Iar Sfantul Apostol Pavel zice: 'toate le pot intru Hristos, Cel care ma intareste' (Filipeni 4, 13). Deci, cand ne cere sa iubim pe vrajmasi, Mantuitorul Iisus Hristos are in vedere nu firea umana pacatoasa, amestec de pacat si virtute, ci firea umana ridicata din pacat, curatita prin pocainta si sfintita prin impartasirea cu Sfintele Taine, deoarece prin acestea ni se impartaseste tocmai iubirea milostiva a lui Hristos, care poate ierta pe vrajmasi, adica iubirea rastignita, dar biruitoare asupra pacatului, asupra mortii si asupra iadului, ca existente egoiste decazute.

Asadar, crestinul este chemat sa iubeasca pe semenii sai cu iubire din iubirea lui Hristos, care se cere de la El si se dobandeste prin rugaciune, post si fapte bune. Astfel, iubirea si pacea lui Hristos vor locui in inima omului (cf. Coloseni 3, 15), intrucat 'El (Hristos) este pacea noastra' (Efeseni 2, 14). In acest sens, pacea sau armonia omului cu semenii sai este rodul unei paci interioare, pe care o daruieste Hristos, ca Domn al pacii (Isaia 9, 5), celor ce cauta si cultiva sfintenia si pacea cu toti oamenii (cf. Evrei 12, 14).

Iubirea fata de vrajmasi, desi dificila, este o mare putere spirituala care transforma viata oamenilor

Lumea pacatoasa in care traim este, fara indoiala, o lume a afirmarii dorintei egoiste de dominatie asupra altora, in toate domeniile vietii umane: politic, economic si social, ceea ce genereaza conflicte de interese intre persoane, intre popoare si chiar intre religii. Fata de astfel de atitudini negative, crestinii sunt chemati sa lupte duhovniceste cu patimile egoiste, ca lacomia, dorinta de stapanire, mania si violenta, prin rugaciune si post, educatie si dialog, reconciliere si cooperare in societate, prin atitudini si actiuni care redau omului valoarea lui maximala de fiinta creata dupa chipul lui Dumnezeu Cel milostiv, pasnic, iubitor de oameni si sfant.

In felul acesta, iubirea este traita existential ca putere spirituala transformatoare si sfintitoare de vieti umane, accesibila persoanei umane ca dar divin si, in acelasi timp, in mod paradoxal, transcendenta lumii obisnuite. Ca 'dar', iubirea milostiva si smerita a lui Hristos se daruieste omului in mod personal si se cultiva personal. Aceasta iubire traita personal, ca dar divin, poate fi transformatoare a relatiilor dintre membrii societatii umane, daca ea este constant cultivata prin legatura omului cu Dumnezeu Cel milostiv - Daruitorul ei.

Intr-o lume divizata si secularizata, doar puterea spirituala a iubirii rastignite a lui Hristos Cel inviat poate sa readuca in sufletele oamenilor duhul pacii, al comuniunii si al bucuriei adevarate, daca aceasta iubire este cautata si cultivata de oameni.

Patima egoista de a stapani sau domina lumea terestra, de a construi sau realiza domenii, imperii si paradisuri in lumea materiala limitata si trecatoare este, de fapt, o pervertire sau o deviere a dorintei omului dupa iubirea sau bogatia spirituala infinita a lui Dumnezeu; aceasta deviere este - dupa cum spunea Maurice Blondel - 'cautarea patimasa a infinitului in lucrurile finite'.

Lupta crestinului in lume cu lacomia de avere, de placere si de putere, cu invidierea si judecarea aproapelui sau, cu ura patimasa si dorinta de razbunare, cu neputinta de a ierta din inima celor care la un moment dat sau in mod repetat i-au adus invinuiri si acuze nedrepte, este mai mult decat un exercitiu moral, ea este o lupta spirituala anevoioasa in care crestinul face experienta concreta a constatarii ca numai cu ajutorul lui Dumnezeu poate birui natura umana pacatoasa, faptele rele si duhurile rautatii (cf. Efeseni 6, 12-13).

Cand omul inceteaza de a fi luptator impotriva pacatului ca existenta egoista, individuala si colectiva, decazuta, el nu mai poate fi in mod deplin si constant un smerit iubitor de Dumnezeu si de oameni, nici un promotor curajos al sperantei innoirii vietii spirituale. De aceea, criza sau deficitul de speranta al omului secularizat se vede azi mai ales in practica suicidului, eutanasiei, avortului, drogurilor, violentei domestice si sociale si in alte forme ale disperarii si dezorientarii spirituale. Din aceste motive, fiecare rugaciune si fiecare fapta milostiva sau actiune de solidaritate sociala cu cei defavorizati pot deveni izvor de nadejde, de umanizare si de salvare sau mantuire.

Sa ne rugam lui Dumnezeu Cel milostiv sa intelegem ca iubirea smerita si milostiva fata de semeni este semnul identitatii spirituale a ucenicilor lui Hristos (cf. Ioan 13, 34-35) si ca numai aceasta ne va ajuta sa intram in Imparatia Tatalui ceresc, Cel ce 'ne-a scos de sub puterea intunericului si ne-a stramutat in Imparatia Fiului iubirii Sale' (Coloseni 1, 13), spre slava Preasfintei Treimi si a noastra mantuire. Amin!

† Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane1 Sfantul Ioan Gura de Aur, Omilii la Epistola catre Romani a Sfantului Apostol Pavel, omilia XIX, Ed. Christiana, Bucuresti, 2005, p. 391.

2 Sfantul Maxim Marturisitorul, Capete despre dragoste (intaia suta), 13, in Filocalia romaneasca, vol. II, EIBMO, Bucuresti, 2008, p. 67.

3 Idem, p. 84.

4 Ibidem, p. 68.

Categoria: Actualitate ortodoxa

Vizualizari: 550

Id: 24788

Data: Sep 28, 2012

Imagine: