Predica tematica la Duminica intoarcerii Fiului risipitor (Luca 15, 11-32)'Zis-a Domnul pilda aceasta: Un om avea doi fii. Şi a zis cel mai tanar dintre ei tatalui sau: Tata, da-mi partea care mi se cuvine din avere. Şi el le-a impartit averea. Şi nu dupa multe zile, adunand toate, fiul cel mai tanar s-a dus intr-o tara departata si acolo si-a risipit averea, traind in desfranari. Şi, dupa ce a cheltuit totul, s-a facut foamete mare in tara aceea si el a inceput sa duca lipsa. Şi, ducandu-se, s-a lipit el de unul din locuitorii acelei tari si acesta l-a trimis la tarinele sale sa pasca porcii. Şi dorea sa-si sature pantecele din roscovele pe care le mancau porcii, insa nimeni nu-i dadea. Dar, venindu-si in sine, a zis: Cati argati ai tatalui meu sunt indestulati de paine, iar eu pier aici de foame! Sculandu-ma, ma voi duce la tatal meu si-i voi spune: Tata, am gresit la cer si inaintea ta; nu mai sunt vrednic sa ma numesc fiul tau. Fa-ma ca pe unul din argatii tai. Şi, ridicandu-se, a venit la tatal sau. Şi inca departe fiind el, l-a vazut tatal sau si i s-a facut mila si, alergand, a cazut pe grumazul lui si l-a sarutat. Şi i-a zis fiul: Tata, am gresit la cer si inaintea ta si nu mai sunt vrednic sa ma numesc fiul tau. Şi a zis tatal catre slugile sale: Aduceti degraba haina lui cea dintai si-l imbracati si dati inel in mana lui si incaltaminte in picioarele lui; si aduceti vitelul cel ingrasat si-l injunghiati si, mancand, sa ne veselim, caci acest fiu al meu mort era si a inviat, pierdut era si s-a aflat. Şi au inceput sa se veseleasca. Iar fiul cel mai mare era la tarina. Şi cand a venit si s-a apropiat de casa, a auzit cantece si jocuri. Şi, chemand la sine pe una dintre slugi, a intrebat ce inseamna acestea. Iar ea i-a spus: Fratele tau a venit si tatal tau a injunghiat vitelul cel ingrasat, pentru ca l-a primit sanatos. Şi el s-a maniat si nu voia sa intre; dar tatal lui, iesind, il ruga. Insa el, raspunzand, a zis tatalui sau: Iata, de atatia ani iti slujesc si niciodata n-am calcat porunca ta. Şi mie niciodata nu mi-ai dat un ied, ca sa ma veselesc cu prietenii mei. Dar cand a venit acest fiu al tau, care ti-a mancat averea cu desfranatele, ai injunghiat pentru el vitelul cel ingrasat. Tatal insa i-a zis: Fiule, tu totdeauna esti cu mine si toate ale mele ale tale sunt. Trebuia insa sa ne veselim si sa ne bucuram, caci fratele tau acesta mort era si a inviat, pierdut era si s-a aflat.'

Sfanta Evanghelie care contine pilda Fiului risipitor este Evanghelia Duminicii a doua din perioada Triodului, numita Duminica intoarcerii Fiului risipitor.

Randuita de Biserica spre a fi citita in aceasta perioada premergatoare Postului Mare, ca timp de intensificare a rugaciunii smerite, a pocaintei sincere si a iubirii milostive, Evanghelia din aceasta duminica ne arata valoarea nepretuita a pocaintei, adica puterea vindecatoare, eliberatoare si innoitoare a Sfintei Taine a Pocaintei sau a Marturisirii si iertarii pacatelor prin lucrarea harului lui Dumnezeu.

Boala pacatului si pocainta ca remediu

Pacatul si consecinta sa, moartea (cf. Romani 6, 23), sunt realitatile cele mai contrare firii omenesti, care este creata dupa chipul lui Dumnezeu Cel sfant si vesnic viu. Dar atat de mult ne-am obisnuit cu pacatul si cu moartea care se vad mereu in jurul si inauntrul nostru, incat le consideram fenomene 'naturale'. Sfanta Scriptura, dimpotriva, considera pacatul ca fiind o perturbare sau o dezordine a creatiei si un obstacol permanent in participarea omului la viata si fericirea vesnica a lui Dumnezeu.

Pacatul primilor oameni, Adam si Eva, s-a manifestat ca neascultare fata de Dumnezeu si rupere a comuniunii de iubire fata de El. Indemnul la pacat insa a venit din partea 'sarpelui', prin care a lucrat diavolul (cf. Intelepciunea lui Solomon 2, 24; Ioan 8, 44; I Ioan 3, 8; Apocalipsa 12, 9).

Ruperea armoniei dintre om si Creatorul sau, prin neascultare, se transmite ca tulburare a armoniei din interiorul omului (adica dintre constiinta si simturi), dintre barbat si femeie, dintre om si celelalte creaturi vii; iar apoi, din cauza pacatului omului, chiar si 'pamantul va fi blestemat' (Facerea 3, 17). Moartea, ca urmare a pacatului, se manifesta ca intunecare si slabire a capacitatii sufletului pentru comuniune cu Dumnezeu si cu semenii si ca descompunere a elementelor materiale constitutive ale omului: 'pamant esti si in pamant te vei intoarce' (Facerea 3, 19).

Din cartea Facerii (1, 27; 2, 7-25 si 3, 1-24) se vede, asadar, ca fara comuniunea totala cu Dumnezeu, ceea ce este pamantesc in om nu poate fi ridicat spre viata cereasca si vesnica. Pacatul primilor oameni nu a fost, de fapt, dorinta 'de-a fi ca Dumnezeu', cum gresit se afirma uneori, deoarece dorinta 'de-a fi ca Dumnezeu' este inscrisa in crearea omului 'dupa chipul si asemanarea' lui Dumnezeu (cf. Facerea 1, 27), insa calea spre indumnezeire aleasa de Adam si Eva a fost gresita: adica omul a dorit sa fie ca Dumnezeu fara Dumnezeu si neascultand de Dumnezeu (Sf. Maxim Marturisitorul). Disocierea spirituala a omului de Dumnezeu atrage dupa sine descompunerea sau coruptibilitatea (stricaciunea) lui ca persoana spirituala vietuind in trup. Deci, moartea fizica a omului, manifestata ca separatie intre suflet si trup, este urmarea separarii sufletului de Dumnezeu.

Fiind persoana spirituala in trup, coroana si constiinta creatiei vizibile, omul primeste de la Creator pamantul spre stapanire, pazire si cultivare, si tot prin el se transmite binecuvantarea lui Dumnezeu pentru toata creatia, daca acesta implineste voia lui Dumnezeu pe pamant, dar si blestemul, daca omul rupe comuniunea sa de iubire si ascultare fata de Dumnezeu.

Formele concrete pe care le ia pacatul omului fata de Dumnezeu, fata de semeni si fata de creatie sunt multiple.

Astfel, in Vechiul Testament, pacatul este o rupere a aliantei, o deviere sau abatere de la voia lui Dumnezeu sau de la Lege (cf. Facerea 20, 9; Iesirea 20, 20), razvratire (cf. Isaia 1, 28), rastalmacire sau falsificare voita (cf. Isaia 24, 1), nelegiuire (cf. Daniel 9, 5), ratacire (cf. Iov 6, 24), nerespectarea celor sfinte (cf. Levitic 4, 2), rautate si paguba produsa altora (cf. Proverbe 24, 2).

In Noul Testament, pacatul este o stare de instrainare a omului de Dumnezeu (Romani 5, 12; 6, 12; 7, 17; 8, 2). El se arata mai ales ca lipsa de evlavie, necredinta, incapacitate de simtire spirituala (cf. Romani 1, 18; II Timotei 2, 16), degradare morala si spirituala (cf. Fapte 8, 22; Romani 1, 29; Luca 11, 39; Efeseni 6, 12), cooperare a omului cu diavolul (cf. Matei 13, 19; I Ioan 3, 8 si 12), nedreptate (cf. Romani 9, 14), strambatate (cf. Ioan 7, 18), nelegiuire (cf. Romani 2, 8), faradelege (cf. II Timotei 2, 19) etc. (cf. Dictionar biblic, Oradea, 1995, p. 988).

Dupa savarsirea pacatului, Adam si Eva se ascund de fata sau prezenta imediata a lui Dumnezeu (Facerea 3, 8). Cu alte cuvinte, pacatul instraineaza si insingureaza pe om de prezenta lui Dumnezeu si il impiedica sa guste din Pomul Vietii, adica sa traiasca din prezenta iubitoare a lui Dumnezeu - Datatorul de viata (cf. Facere 3, 22). In loc sa-si recunoasca greseala, omul cazut in pacat inventeaza scuze si transfera responsabilitatea spre altul: Adam o acuza pe Eva (cf. Facerea 3, 12), iar Eva pe sarpe (cf. Facerea 3, 13). Pacatul lui Adam, ca neascultare fata de Creator si nepostire sau neinfranare fata de lumea materiala, este agravat de ne-pocainta omului ca refuz de recunoastere cu regret a greselii sale. Mai tarziu, intre descendentii primei familii umane, pacatul ia forma violentei ucigatoare, si anume Cain ucide pe fratele sau Abel (cf. Facerea 4, 8). La violenta sa, izvorata din invidie, Cain adauga insolenta sa izvorata din iresponsabilitate fata de greseala comisa si nepocainta pentru vinovatia sa.

Intrucat pacatul este mai intai instrainare a omului de Dumnezeu, uitare de Dumnezeu, neascultare si ascundere de El (cf. Facere 3, 8), cadere si moarte spirituala, pocainta ca remediu sau vindecare de pacat este intoarcerea omului la Dumnezeu, impacare cu Dumnezeu, inceput de viata noua si recuperare a omului din moartea sufletului.

Cuvantul 'pocainta', in limba greaca a Noului Testament 'metanoia', inseamna schimbarea mintii sau a modului de a gandi, inseamna a regreta o fapta rea savarsita la un moment dat, precum si o dorinta a omului de dezlegare sau eliberare de o stare apasatoare, de vinovatie pentru raul sau pacatul pe care l-a savarsit. Pe scurt, pocainta este o durere sufleteasca pentru un trecut intunecat si apasator, precum si dorinta puternica de schimbare sau convertire, de-a trai o viata diferita.

Pocainta - har al iubirii lui Dumnezeu si raspuns al omului

Sfanta Scriptura a Vechiului Testament ne arata chipuri de pocainta si indemn la speranta in proorocul David, in regele Manase, in locuitorii cetatii Ninive si in multi altii care s-au pocait.

In Noul Testament, atat Sfantul Ioan Botezatorul, cat si Mantuitorul Iisus Hristos incep propovaduirea lor cu indemnul: 'Pocaiti-va, ca s-a apropiat Imparatia cerurilor' (Matei 3, 2; 4, 17). Evanghelia lui Hristos este Evanghelia pocaintei si a iertarii pacatelor, fara de care nimeni nu poate implini cu adevarat legea iubirii fata de Dumnezeu si de aproapele.

Chemarea la pocainta, harul pocaintei si al iertarii pacatelor au fost pe deplin impartasite de Hristos ucenicilor Sai si prin ei Bisericii Sale dupa Invierea Sa din morti: '…asa este scris si asa trebuia sa patimeasca Hristos si sa invieze din morti a treia zi, si sa se propovaduiasca in numele Sau pocainta spre iertarea pacatelor la toate neamurile, incepand de la Ierusalim' (Luca 24, 46-47).

In acelasi timp, adica dupa Invierea Sa din morti, Hristos-Domnul daruieste ucenicilor Sai adunati laolalta si puterea de-a ierta pacatele:'…Luati Duh Sfant! Carora veti ierta pacatele, le vor fi iertate; si carora le veti tine, vor fi tinute' (Ioan 20, 22-23).

In ziua Pogorarii Sfantului Duh peste Sfintii Apostoli, eveniment prin care constituie Biserica, Trupul tainic al lui Hristos, vedem ca predica Sfantului Apostol Petru are ca scop chemarea la pocainta, iertarea pacatelor si primirea darului Duhului Sfant:'Iar Petru a zis catre ei: Pocaiti-va si sa se boteze fiecare dintre voi in numele lui Iisus Hristos, spre iertarea pacatelor voastre, si veti primi darul Duhului Sfant' (Fapte 2, 38).

Modele sau chipuri de pocainta in Noul Testament sunt Sfantul Apostol Petru, Sfantul Apostol Pavel, Fiul risipitor din Evanghelia de astazi, Zaheu vamesul, femeia pacatoasa, talharul de pe cruce si multi altii.

Privind la aceste modele de pocainta, descrise atat in Sfanta Scriptura a Vechiului Testament, cat si a Noului Testament, Sfintii Parinti ai Bisericii ne indeamna sa urmam si noi pilda acestora. In acest sens, Sfantul Maxim Marturisitorul spune: 'Cunoscand, asadar, frica de Dumnezeu, bunatatea si iubirea lui de oameni, din Vechiul si Noul Testament, sa ne intoarcem din toata inima noastra. De ce sa pierim, fratilor? Sa ne spalam mainile noi, pacatosii. Sa ne curatim inimile noi, cei cu sufletele indoite. Sa ne tanguim, sa jelim si sa plangem pentru pacatele noastre. Sa incetam din rautatile noastre. Sa credem in milostivirile Domnului. Sa ne temem de amenintarile Lui, sa pazim poruncile lui' (Sf. Maxim Marturisitorul, Cuvant ascetic).

Aratand ca numai daca ne pocaim de pacate putem sa ne curatim sufletul si trupul si sa pregustam din viata vesnica, scrierea apostolica numita Didahia spune despre pocainta: 'Marturiseste-ti pacatele in biserica si nu te duce la rugaciune avand cuget rau' (cap. 4, 6).

Multi ierarhi ai Bisericii, arhipastori de suflete, precum si preoti duhovnici, doctori ai vindecarii de patimi, au fost si dascali ai pocaintei, tocmai pentru ca au vazut in ea un mare dar si un mare leac pentru mantuire. In aceasta privinta Sfantul Isaac Sirul zice: 'Pocainta s-a dat oamenilor dupa botez, ca un har peste har' (Cuvinte despre nevointa, cuv. 72).

Iar Sfantul Ioan Gura de Aur, mare dascal al pocaintei, zice: 'Sunt doua lucruri: pacatul si pocainta; pacatul este rana, pocainta este leacul, tot asa in suflet sunt pacate si pocainta. Dar pacatul este impreunat cu rusinea, iar pocainta aduce incredere si curaj' (Omilii despre pocainta 8, 2).

Parintii Filocaliei arata in mod concentrat ce este pacatul, din ce se naste el si cum se vindeca omul de pacat:

'Pacatul este intrebuintarea gresita a ideilor, careia ii urmeaza reaua intrebuintare a lucrurilor' (Sfantul Maxim Marturisitorul).

'Pricina a tot pacatul este slava desarta si placerea. Cel ce nu le uraste pe acestea nu va dezradacina patima' (Marcu Ascetul).

'Pacat spre moarte este tot pacatul nepocait. Chiar de s-ar ruga un sfant pentru un asemenea pacat al altuia, nu e auzit' (Marcu Ascetul).

'Veninul pacatului adunat in noi fiind mult, e nevoie si de foc mult care sa-l curete prin lacrimile pocaintei si prin durerile fara de voie ale caintei, si prin cele de bunavoie ale nevointei. Fiindca de petele pacatului ne curatim prin osteneli de bunavoie sau prin necazuri fara de voie….' (Cuviosul Nichita Stithatul).

Pocainta, iertarea pacatelor si prezenta Duhului Sfant in om refac comuniunea lui cu Dumnezeu si cu semenii. Sfanta Taina a Spovedaniei sau a Pocaintei a fost numita si 'botezul lacrimilor'. Daca Botezul propriu-zis, in apa si in Duhul Sfant, se savarseste o singura data, 'botezul lacrimilor' sau Sfanta Taina a Pocaintei se savarseste cat mai des, pentru ca omul sa se curateasca de pacatele savarsite dupa Botez si sa se poata impartasi, fara de osanda, cu Trupul si Sangele lui Hristos, ca sa dobandeasca viata vesnica. In acest sens, Sfantul Ioan Scararul spune ca primind Botezul in copilarie 'ne-am intinat dupa aceea; insa prin acesta (botezul lacrimilor) l-am curatit si pe acela. Daca acesta nu s-ar fi daruit de Dumnezeu oamenilor din iubire de oameni, cu adevarat rari ar fi cei ce se mantuiesc'. (Sfantul Ioan Scararul, Scara, cuv. VII). Acelasi Sfant Parinte spune ca 'pocainta este aducerea inapoi (improspatarea) a Botezului. Pocainta este invoiala cu Dumnezeu pentru a doua viata. Pocainta este cumparatoare a smereniei. Pocainta este necontenita renuntare la nadejdea vreunei mangaieri (consolari) trupesti. Pocainta este gandul osandirii de sine si ingrijirea neingrijata de sine. Pocainta este fiica nadejdii si tamaduirea deznadejdii. Cel ce se pocaieste se osandeste pe sine, dar scapa neinfruntat. Pocainta este impacarea cu Domnul prin lacrimi si prin lucrarea cea buna a celor potrivnice pacatelor. Pocainta este rabdarea de bunavoie a tuturor necazurilor. Cel ce se pocaieste este pricinuitorul pedepselor sale. Pocainta este asuprirea tare a pantecelui si lovirea sufletului printr-o simtire adanca' (Sfantul Ioan Scararul, Scara, cuv. V, cap. 2).

Pocainta sincera cu regret si lacrimi pentru pacatele savarsite aduce iertarea pacatelor si mantuirea sufletului. De aceea, Sfantul Ioan Gura de Aur zice: 'Plange si tu, deci, pacatul si nu il plange asa, oricum, la intamplare, sau numai de ochii lumii, ci plange-l cu amar, ca Petru. Varsa lacrimi din adancul inimii, ca Domnul, cuprins de mila pentru tine, sa-ti ierte pacatul. Caci este indurator; El Insusi a spus: 'Nu vreau moartea pacatosului, ci sa se intoarca si sa se pocaiasca si sa traiasca (Iezechiel 18, 23)'. Cere de la tine o osteneala mica si iti daruieste lucruri mari; cauta sa-i dai un prilej ca sa-ti harazeasca tie camara mantuirii' (Sfantul Ioan Gura de Aur, Omilii despre pocainta 3, 4).

Unde alearga omul pentru a-si marturisi pacatele si pentru a pune inceputul cel bun in viata lui? La Biserica lui Hristos:

'Ai pacatuit? Vino in Biserica si sterge pacatul tau. Ori de cate ori cazi pe un drum, tot de atatea ori te si ridici; astfel, ori de cate ori pacatuiesti, de atatea ori sa te si pocaiesti. Nu deznadajdui, nu fi nesarguincios, ca sa nu-ti pierzi nadejdea in bunatatile ceresti care s-au pregatit pentru noi. Şi chiar daca si la batranete ai pacatuit, pocaieste-te si vino in Biserica. Aici este spital, nu tribunal. Aici se da iertare, nu ti se cere a raspunde pentru pacate. Spune-I lui Dumnezeu: 'Ţie unuia am gresit si rau in fata Ta am facut' (Psalmul 50, 4), si te va ierta. Arata-I pocainta si te va milui.'(Sfantul Ioan Gura de Aur).

In a treia rugaciune, de dezlegare a pacatelor, din Randuiala Sfintei Taine a Spovedaniei sau a Marturisirii, preotul duhovnic rosteste urmatoarele cuvinte. '...impaca-l si-l uneste pe dansul cu sfanta Ta Biserica in Iisus Hristos - Domnul nostru…' (Molitfelnic, Slujba Marturisirii), iar in rugaciunea de dezlegare a tuturor pacatelor, arhiereul sau preotul duhovnic spune: '…si-i invredniceste pe dansii fara de osanda a se impartasi cu infricosatoarele si nemuritoarele Tale Taine…' (Molitfelnic, Rugaciunea pentru iertarea tuturor pacatelor…). Deci, pocainta, inteleasa ca schimbare a vietii pacatoase si marturisire a pacatelor in fata preotului duhovnic in Taina Sfintei Spovedanii este impacarea omului cu Dumnezeu si cu Biserica Lui,urmata de impartasirea cu Sfintele Taine care este unirea desavarsita a omului cu Dumnezeu.

Pocainta aduce pace sfanta si bucurie binecuvantata in sufletul omului iertat de pacate, dar si in ceruri. In acest sens, Hristos-Domnul spune ca 'in cer va fi mai multa bucurie pentru un pacatos care se pocaieste, decat pentru nouazeci si noua de drepti, care n-au nevoie de pocainta' (Luca 15, 7) sau 'se face bucurie ingerilor lui Dumnezeu pentru un pacatos care se pocaieste' (Luca 15, 10).

Avem, asadar, convingerea ca asemenea unei ploi line care cade pe un pamant parjolit de seceta si-l face roditor, tot asa lacrimile pocaintei aduc bucurie in cer si pe pamant cand in sufletul pacatosului bolnav de pacate si pustiit de patimi se pogoara harul iubirii iertatoare a lui Dumnezeu.

Sa ne rugam Preamilostivului Dumnezeu ca sa ne daruiasca lacrimi de pocainta pentru pacatele noastre si bucurie de recunostinta pentru iubirea Lui milostiva, spre slava Preasfintei Treimi si mantuirea noastra. Amin.

Categoria: Actualitate ortodoxa

Vizualizari: 723

Id: 19921

Data: Feb 12, 2012

Imagine: