La ce te uiti? Priveste-Ma!

Tendinta aceasta a noastra de a ne îndrepta doar catre ceea ce este creat ascunde în spatele ei dorinta (mai rar constientizata) de a ne îndrepta catre nimic, catre nefiinta, de a ne rupe de Dumnezeu. Este suprema revolta a omului – aceea de a nu dori sa existe!Astazi praznuim Întâmpinarea Domnului de catre Dreptul Simeon la templu, la 40 de zile de la nasterea dumnezeiescului Prunc. Cât de important este acest moment în istoria mântuirii omului, putem realiza daca luam aminte la cuvintele acestui batrân cuvios, care a rostit, de îndata ce a primit pe Copil în brate: "Acum slobozeste pe robul Tau, dupa cuvântul Tau, în pace, ca ochii mei vazura mântuirea Ta, pe care ai gatit-o înaintea fetei tuturor popoarelor. Lumina spre descoperirea neamurilor si slava poporului Tau Israel" (Luca 2, 29-32). Aceste cuvinte nu sunt doar imn de slava si de multumire aduse de un batrân împovarat de ani (conform traditiei, a trait 360 de ani pâna sa vada împlinindu-se proorocia lui Isaia: "Iata, Fecioara va lua în pântece si va naste fiu si vor chema numele lui Emanuel" – v. Isaia 7, 14). Ci sunt si un oftat de usurare al întregii omeniri, care astepta pe Izbavitorul înca de pe vremea în care Adam si Eva se tânguiau la portile raiului din care fusesera alungati. Venirea lui Mesia înseamna, între altele, si adaugarea de sens vietii noastre. Este, de fapt, Viata pe care o asteptam si noi, cei de azi. Asa cum Dreptul Simeon a rostit acele cuvinte privind la Prunc, inspirat de aceasta vedere a Stapânului care sade smerit în bratele slugii Sale, tot asa si noi, doar privind insistent catre Domnul, constientizându-I prezenta, putem gusta din ceea ce înseamna a fi "slobod" – adica liber fata de tot si toate, nemaifiind rob al lumii, dar cuprinzând lumea ca un împarat.Mâine, pe de alta parte, se va citi în biserici din Evanghelia care ne relateaza cum un om plin de pacate, un tradator, un om de... nimic, "cauta sa vada cine este Iisus" (cf. Luca 19, 1-10). Este vorba de Zaheu si de a lui sfânta curiozitate. Aceasta este dorinta cea buna si de folos – sa vedem pe Dumnezeu, pe Creatorul si Proniatorul nostru. Şi, implicit, pe toate sa le cuprindem prin prisma acestei înalte vederi, privindu-le, adica, cu si întru Dumnezeu. Modul acesta de a privi îl entuziasmeaza pe Psalmist, atunci când exclama: "Cerurile spun slava lui Dumnezeu si facerea mâinilor Lui o vesteste taria"(Psalmi 18, 1). Alternativa ar fi sa ne îndreptam privirile catre creaturi, dar fara Dumnezeu, privindu-le ca atare (sau în sine). Cale de mijloc nu exista. Iar în ceea de a doua ipostaza, când îl scoatem pe Dumnezeu din ecuatia privitului nostru, suntem luptati de o greu sesizabila ispita, aceea de a vedea... nimic! Unul dintre filosofii germani obsedati, am putea spune, de o astfel de tema, fiind adesea asociat cu nihilismul, Friedrich Nietzsche, mentioneaza în lucrarea "Dincolo de bine si de rau" ca "de privesti îndelung abisul, afla ca si abisul îti scruteaza strafundul sufletului". Adica tu te poti uita în hau, dar îti asumi un risc, acela ca si haul sa se "uite" în tine. Şi te expui unui risc foarte mare în momentul în care faci acest lucru, pentru ca asta presupune ca tu sa te lasi impregnat de acest abis, de acest neant.Când am avut ocazia de a le vorbi mai tinerilor mei colegi – unii tineri preoti, altii care urmau sa devina preoti –, despre ce am putut eu învata în putina mea experienta de duhovnic, am început chiar cu acest lucru. Anume cu faptul ca un duhovnic, când lucreaza cu omul care s-a rupt de Dumnezeu, se confrunta, de fapt, cu teribila ispita a acestuia de a tinde catre nefiinta, catre nimic. Patimile, pacatele omului, tot ceea ce-l desparte pe acesta de Dumnezeu, nu sunt decât moduri prin care noi ne manifestam în chip vizibil alegerea de a ne îndrepta catre nefiinta în loc de a ne îndrepta catre Dumnezeu – Fiinta desavârsita. Daca cineva este prins de patima alcoolului, spre exemplu, acela este un om nemultumit cu ceea ce este, care cauta un "refugiu" într-o iluzie, în altceva decât propria-i existenta – cu bunele si cu relele ei. Şi se poate lesne sesiza, într-un alcoolic, tendinta de a se distruge, de a se anihila. Fiecare dintre noi, în momentul în care fugim de durerile din aceasta viata, cautând refugiu în tot felul de placeri de moment, de fapt refuzam sa traim, sa ne asumam viata. Am vrea sa fim altfel sau sa fie altfel, dar acel altfel nu este decât alternativa existentei noastre – adica nimicul, nefiinta.Suprema revolta a omuluiZbaterea aceasta a omului între Dumnezeu si ispita de a nu exista constituie tema unui film pe care-l recomand oricarui îndrumator de suflete; e vorba de "Sunset limited" (regizat de Tommy Lee Jones, care si joaca rolul personajului alb – profesorul, în celalalt rol din film, al personajului de culoare – fostul puscarias, fiind Samuel L. Jackson). Filmul nareaza teribilul dialog dintre personajul de culoare, care-L propovaduieste pe Hristos, si celalalt personaj, care vrea sa se sinucida. Orice argumente i-ar fi adus, oricât ar fi încercat sa-l convinga – si multa vreme a fost biruitor –, acest propovaduitor al lui Hristos nu a mai putut sa spuna nimic în fata dorintei acelui profesor de a disparea în neant, de a nu mai avea pe nimeni, de a nu mai fi în comuniune cu nimeni, de a disparea cu totul. Finalul filmului e unul deschis, care lasa loc multor interpretari... Cu astfel de lucruri ne confruntam si noi toti, în ultima instanta (nu doar duhovnicii), pentru ca de câte ori ne îndreptam privirea catre un lucru sau o persoana sau o idee, de care ne lipim fara Dumnezeu, de fapt ne îndreptam privirea catre nimic. Caci nimic nu are existenta în sine si nu va dainui în vesnicie, în afara lui Dumnezeu. Tendinta aceasta a noastra de a ne îndrepta doar catre ceea ce este creat ascunde în spatele ei dorinta (mai rar constientizata) de a ne îndrepta catre nimic, catre nefiinta, de a ne rupe de Dumnezeu. Este suprema revolta a omului – aceea de a nu dori sa existe!Pe de alta parte, în momentul în care ne îndreptam catre Dumnezeu privirea, când cautam sa vedem cine este Hristos, în momentul acela noi ne scuturam de ispita de a nu mai exista. Ceea ce Dumnezeu a adus din nefiinta la fiinta nu mai parcurge drumul invers: de la fiinta nu se mai poate întoarce cineva la nefiinta! De aceea este cu totul gresit sa spui, când moare cineva, ca "a trecut în nefiinta". Nu a trecut în nefiinta, ci a trecut în vesnicie, s-a dus la Domnul, vrând-nevrând. Întâlnirea cu Dumnezeu nu poate fi evitata, poate fi doar amânata cât suntem pe acest pamânt. Ne putem ascunde de El, Îi putem evita privirea, si acum, si dupa moarte. Dar nu-I putem ignora prezenta. Degeaba ne spunem ca avem credinta, daca nu ne straduim a privi catre Dumnezeu, daca nu ne aburcam precum Zaheu în sicomor, cautând "sa vedem". "Şi demonii cred si se cutremura"(Iacov 2, 19), dar refuza a fi în comuniune cu Dumnezeu. Ati observat poate ca, atunci când nu suportam o persoana (pe care am vorbit-o de rau sau care ne e antipatica etc.), nu o putem privi în ochi, decât, eventual, pentru putina vreme. Nu rezistam acelui dialog al ochilor. Ni se frânge privirea, se prabuseste catre pamânt. Daca cineva ne e drag, dimpotriva, o sorbim din priviri, nu ne mai saturam a o privi... Sau când suntem absenti din viata noastra, avem tendinta de a privi în gol, catre nimic anume. Felul în care privim – fizic sau duhovniceste – ne tradeaza starea în care ne aflam, ne indica fara putinta de tagada daca suntem orientati spre Dumnezeu sau spre nimic. Şi daca ni se pare ca nu avem nimic, ca mâinile noastre nu duc nimic, sa privim catre ele: vom vedea ca avem un Prunc în bratele noastre strânse a parinteasca grija si ca dorul nostru îsi afla, astfel, deplina alinare. Şi vom fi liberi.(Articol publicat pe site-ul doxologia.ro)

Categoria: Actualitate ortodoxa

Vizualizari: 534

Id: 37852

Data: Jan 31, 2014

Imagine:

Articolele urmatoare
Cele mai vizualizate articole din categorie
Calendar
Contact

Ne puteti contacta prin e-mail la adresa webortodox[AT]yahoo.com (inlocuiti [AT] cu @).