Istoria l-a retinut pe Licinius exclusiv drept adversar al imparatului Constantin cel Mare. Aceasta opinie insa este una limitata, care trebuie privita cu multa rezerva, in special in lumina noilor analize aprofundate ale documentelor. Cert este ca, pentru o lunga perioada de timp, Licinius nu a fost un adversar al crestinismului, ci un sustinator al credintei in cauza, cu toate ca nu s-a convertit oficial niciodata. Lucrarea lui Lactantiu Despre mortile persecutorilor este singurul document istoric unde regasim o relatare pozitiva cu privire la Licinius. Ceea ce se poate observa la o lectura rapida a textului este ca Lactantiu preia practic relatarea victoriei lui Constantin cel Mare si a viziunii pe care acesta a avut-o inaintea bataliei si o utilizeaza cu anumite modificari in cazul lui Licinius. Astfel, din punct de vedere istoric, stim ca Licinius a ajuns sa conduca intreg teritoriul rasaritean de-abia dupa ce a reusit sa se debaraseze definitiv de adversarul sau direct din regiune, Maximin Daia. Lactantiu exagereaza voit atunci cand afirma ca raportul numeric dintre cele doua armate era de 2 la 1 in favoarea lui Maximin, de vreme ce acesta avea aproximativ 70.000 de soldati, iar Licinius, aproape jumatate. In realitate, este posibil ca Maximin sa fi avut o putere militara mai mare cu cel mult 25%. Acest fapt are o importanta secundara. Ceea ce surprinde in descrierea lui Lactantiu este amintirea unei viziuni pe care Licinius ar fi avut-o inainte de desfasurarea bataliei decisive cu Maximin. Daia promisese in preziua confruntarii ca va distruge numele de crestin de pe fata pamantului daca va birui. In schimb, in noaptea urmatoare, un inger al lui Dumnezeu s-a apropiat de Licinius, care dormea, si l-a indemnat sa se ridice repede si sa se roage Preainaltului Dumnezeu impreuna cu intreaga sa armata, iar daca ar face asta, victoria va fi a sa (Lactantiu, Despre moartea persecutorilor, trad. Cristian Bejan, Editura Polirom, Iasi, 2011, p. 145). Apoi, Licinius s-a trezit si si-a chemat secretarul, caruia i-a dictat urmatoarea rugaciune: Dumnezeule cel Preainalt, Te rugam, Sfinte Dumnezeule, Te rugam. Toata dreptatea noi ne-o punem in mainile Tale, mantuirea noastra ne-o punem in mainile Tale, Imperiul nostru il lasam in seama Ta. Prin Tine traim, prin Tine noi suntem victoriosi si fericiti. Preainalte, Sfinte Dumnezeule, asculta rugaciunile noastre: spre Tine intindem bratele: asculta-ne, Sfinte, Preainalte Dumnezeu (ibid.). Rugaciunea este una destul de generala si putea foarte bine sa aiba o sorginte pagana, la fel ca si una crestina. Ceea ce o deosebeste fundamental de o rugaciune pagana insa este insistenta sa monoteista. Ea se adreseaza unui singur Dumnezeu, Care este rugat sa ofere ajutorul Sau intr-o situatie-limita. Apoi, Licinius a cerut ca acest imn sa fie notat si inmanat ofiterilor, iar acestia la randul lor sa isi invete propriii oameni cum sa il rosteasca. Data bataliei a fost stabilita pentru calendele lui mai, aceasta fiind ziua de nastere a lui Maximin. Se stie ca Maxentius fusese invins de imparatul Constantin cel Mare chiar de ziua sa aniversara. Cu toate acestea, Maximin a devansat cu o zi batalia pentru a putea sa sarbatoreasca eventualul triumf. In ziua luptei, soldatii lui Licinius au rostit rugaciunea expusa anterior de trei ori si apoi au castigat confruntarea cu oamenii lui Maximin Daia.Edictul de la MediolanumLactantiu merge mai departe decat ne-am fi asteptat atunci cand afirma ca dupa batalia castigata Licinius ar fi poruncit, practic, guvernatorului Bitiniei sa reabiliteze credinta crestina prin intermediul a ceea ce a ajuns sa fie numit drept Edictul de la Mediolanum. Aceasta ipoteza merita mai multa atentie. Se stie ca edictul in cauza a reprezentat de fapt o scrisoare trimisa atat din partea lui Licinius, cat si a Sfantului Constantin cel Mare catre guvernatorul Bitiniei, dar elementele cuprinse in aceasta au constituit premisele aplicarii ei la nivel general pe intreg teritoriul Imperiului Roman. Bitinia se afla insa in regiunea rasariteana a imperiului, sub jurisdictia directa a lui Licinius. Asadar, este plauzibila implicarea mult mai activa a lui Licinius in redactarea documentului decat lasa sa se intrevada mai tarziu Eusebiu de Cezareea, preocupat sa stearga orice mentiune pozitiva despre adversarii imparatului Constantin cel Mare. Din nou insa Lactantiu nu lasa loc de interpretari atunci cand afirma urmatoarele: La idele lui iunie, pe cand el si Constantin erau consuli pentru a treia oara, a poruncit sa fie afisat un edict adresat guvernatorului, cu privire la reabilitarea Bisericii (ibid., pp. 149 si 151). Discutia cu privire la edict a avut loc intre cei doi consuli la Mediolanum, fapt stipulat in documentul oficial, dar aplicarea sa a avut loc in regiunea aflata sub stapanirea lui Licinius. Lactantiu nu face nimic altceva decat sa il proclame la momentul respectiv pe Licinius drept o copie fidela a lui Constantin cel Mare, aflata pe scaunul de conducere a partii rasaritene a imperiului. Licinius invinge prin intermediul unei viziuni un adversar potrivnic crestinismului, iar apoi Ii multumeste lui Dumnezeu, restaurand adevarata credinta. Se parea ca buna intelegere dintre cei doi conducatori romani va dura o perioada foarte lunga de timp, iar lucrurile urmau sa fie benefice pe termen lung. In pofida acestei opinii impartasite pe scara larga, Imperiul Roman urma sa fie zguduit din nou de un conflict de proportii, cel dintre Licinius si Constantin cel Mare. Conducerea imperiala urma sa se reduca din nou la o singura persoana dupa experimentul esuat al lui Diocletian, ce dusese mai mult la o putere dezbinata si impartita intre persoane care se urau reciproc. Moartea lui MaximinMaximin Daia si-a sfarsit zilele prin intermediul unei otrave puternice, atunci cand a realizat ca nu mai are nici o sansa sa il invinga pe Licinius. De asemenea, devenea clar ca, si daca ar fi reusit acest lucru, un atac din partea imparatului Constantin cel Mare l-ar fi invins cu usurinta datorita pierderilor imense pe care le-ar fi implicat un asemenea plan. Asadar, a ales calea sinuciderii. Eusebiu de Cezareea ne mentioneaza un scurt edict care ar fi fost scris de Maximin dupa infrangerea in fata lui Licinus si prin care acesta nu numai ca permitea credintei crestine sa se manifeste fara nici o opreliste, dar oferea de asemenea si lacasurile de cult inapoi fara nici o plata. Acest fapt este greu de crezut, avand in vedere caracterul si dispozitia lui Maximin fata de crestini in general, desi nu cu totul imposibil. Situatia disperata in care se afla, armatele in dezordine, lipsa banilor necesari pentru plata acestora se poate sa il fi impins la un act care contrazicea intru totul manifestarile sale anterioare. In materialul urmator vom incepe sa discutam conflictul dintre imparatul Constantin cel Mare si Licinius.(Articol publicat in Ziarul Lumina din 11 iulie 2013)

Categoria: Actualitate ortodoxa

Vizualizari: 554

Id: 32417

Data: Jul 11, 2013

Imagine: