Biserica Ortodoxa Romana cinstește, astazi, 9 martie 2013, pe cei trecuți la Domnul. Aceasta sambata speciala pentru pomenirea celor adormiți a fost randuita de Biserica inaintea Duminicii Infricoșatoarei Judecați și mai este cunoscuta și sub denumirea de Moșii de iarna.La Catedrala Patriarhala din Bucuresti, dupa savarsirea Sfintei Liturghii, soborul de slujitori ai Catedralei a oficiat parastasul pentru cei adormiti in prezenta a numerosi credinciosi. De asemenea, a mai fost oficiata și slujba Trisaghionului la mormintele foștilor Patriarhi ai Romaniei ce se afla inmormantați in Catedrala Patriarhala.Pomenirea mortilor se mai face si in sambata dinaintea Duminicii Pogorarii Sfantului Duh, numita si Sambata Rusaliilor sau Mosii de vara. Totodata pomeniri pentru cei adormiti se vor face in fiecare sambata din Postul Mare.Dupa cum aflam din Liturgica Generala a Parintelui Prof. Dr. Ene Braniște (Ed. IBMBOR, București, 1993, pag. 272) in Sambata dinaintea Duminicii lasatului sec de carne facem pomenirea mortilor, pentru ca in duminica urmatoare Biserica a randuit sa se faca pomenire de a doua venire a Domnului si de Infricosatoarea Judecata, care ii va urma si la care ne vom infatisa cu totii. De aceea, intrucat multi dintre dreptii Vechiului Testament au inchis ochii fara sa vada pe Mantuitorul fagaduit si asteptat, iar multi dintre crestini au murit pe neasteptate si fara pregatirea sau fara pocainta necesara, Bi-serica face mijlocire pentru toti acestia, ca Dumnezeu sa-i invredniceasca de milostivirea Sa, sa-i judece cu blandete si sa-i aseze in ceata dreptilor.Sinaxarul zilei atribuie randuielilor pentru morti din slujba acestei sambete o adanca vechime, considerandu-le din vremea Sfintilor Apostoli. Ele sunt insa, probabil, mult mai noi, si anume posterioare secolului VI, cand s-a facut fixarea definitiva a pericopelor biblice citite in duminicile din cursul anului bisericesc. Frumoasele cantari din slujba zilei, in care se exprima si rostul sau motivele instituirii acestei sambete, sunt alcatuite de imnografi din secolele VIII-IX: Sf. Ioan Damaschinul, Sf. Teodor Studitul si Sf. Teofan Marturisitorul.Ca zile pentru pomenirea generala a mortilor sunt randuite si Sambetele a doua, a treia si a patra din Paresimi, celelalte sambete din Paresimi avand consacrari speciale: Sambata X-a e inchinata pomenirii Sfantului Mucenic Teodor Tiron, sambata a cincea, cinstirii deosebite a Sfintei Fecioare prin citirea Acatistului Bunei Vestiri, sambata a sasea, dreptului Lazar, cel a patra zi inviat din mormant, iar in a saptea si ultima, adica in Sfanta si Marea Sambata, facem amintirea punerii si sederii Domnului in mormant. Intrucat, conform canoanelor 49 si 51 Laodiceea si 52 trulan, in zilele de rand (luni-vineri inclusiv) din Paresimi nu se savarseste decat Liturghia Darurilor mai inainte sfintite, la care nu se pot face pomeniri de morti, toate pomenirile de morti (parastasele de 3, 9 si 40 de zile) care ar trebui facute in aceste zile se amana pentru sambata din cursul saptamanii respective (a doua, a treia si a patra), cand se savarseste Liturghia Sfantului Ioan Gura de Aur. In toate aceste sambete se pun in randuiala slujbei cantari speciale pentru pomenirea obsteasca a mortilor ca si in sambata Mosilor de iarna .Tot din Liturgica Generala a Parintelui Prof. Dr. Ene Braniște mai aflam: Cultul mortilor in religiile necrestineCredinta in nemurirea sufletului, in supravietuirea lui dupa despartirea de trup, este un fenomen universal. La mai toate popoarele civilizate si in toate religiile omenirii se intalneste convingerea, ferma si generala, ca existenta, omului nu se termina cu moartea si ca sufletul supravietuieste, intr-o forma oarecare, si dincolo de pragul mormantului. Pe aceasta credinta, mai mult sau mai putin explicita, se intemeiaza ceea ce numim cultul mortilor, adica grija pe care o au cei vii de a mentine, intr-un fel oarecare, legatura spirituala cu mortii lor, de a-si aduce aminte de ei la diferite date, de a le cinsti pomenirea in diverse chipuri si - mai ales - de a cauta sa le ajute si sa le usureze situatia din «lumea de dincolo», prin felurite rituri si ceremonii, prin rugaciune catre Dumnezeu pentru odihna lor netulburata si pentru iertarea pacatelor, prin jertfe si fapte de milostenie, sau prin alte diverse acte, socotite ca fiind de folos celor adormiti.Aceasta universalitate a credintei in nemurirea sufletului, careia la unele popoare (persii, grecii, romanii s.a.) i s-a adaugat credinta intr-o judecata a sufletelor dupa moarte, explica marea asemanare - care merge uneori pana la identitate - a riturilor si a ceremoniilor funebre principale din toate religiile mari ale omenirii, ca de ex.: spalarea si imbracarea cadavrelor, inmormantarea sau incinerarea lor, procesiunile si bocetele, mesele sau ospetele funerare si pomenirile pentru cei morti, pomenirea periodica - la diverse termene - a celor decedati s.a.; asa se explica si marea dezvoltare, ca si importanta pe care a avut-o cultul mortilor, precum si persistenta lui in viata religioasa a tuturor popoarelor, vechi si noi. Faptul este deosebit de evident pentru unele din popoarele mari ale antichitatii, ca egiptenii, a caror cultura si arta are in general un accentuat caracter funerar, vizibil in arta imbalsamarii trupurilor, in piramidele si diferitele necropole menite sa ocroteasca mumiile sau cadavrele personajelor marcante, in pictura si textele din inscriptiile hieroglife si de pe papirusuri, in templele, in originea si apartenenta religioasa a scrierii si a citirii s.a.m.d.; tot asa stau lucrurile cu grecii si romanii, despre care s-a spus si s-a demonstrat ca riturile lor religioase in legatura cu cultul familial al stramosilor («Larii», «Manes si «Penatii») au determinat si au influentat nu numai intreaga viata spirituala si stralucita cultura si arta greco-romana, ci si organizarea si viata politica, economica si sociala a vechilor cetati si state fondate de aceste doua mari popoare ale antichitatii clasice pagane.Toate popoarele indo-europene au avut sarbatorile lor pentru morti.Cultul mortilor in Vechiul TestamentŞi la evreii din epoca veche credinta in nemurirea sufletului si cultul mortilor au jucat un rol de seama. Cu toate ca textele cartilor sfinte ale Vechiului Testament nu sunt totdeauna clare in aceasta privinta, ele ofera, totusi, suficiente dovezi despre grija pe care poporul ales a avut-o pentru mortii sai, prin pomenirea cu respect a numelor celor decedati (indeosebi a patriarhilor, a dreptilor si a proorocilor), prin rugaciunile si jertfele aduse pentru ei in diferite imprejurari s.a.Astfel, din cartea Judecatori (XI, 40) vedem ca la evrei in epoca Judecatorilor era curent uzul ca amintirea mortilor ilustri sa fie plansa patru zile pe an. Traditia aceasta s-a pastrat, de altfel, pana astazi la evrei, care rostesc rugaciuni pentru cei morti de patru ori pe an: in ziua impacarii (Ispasirii, Iom kipur), la Pasti, la Cincizecime si la sarbatoarea Corturilor (15-22 luna a saptea). In cartea Tobit (IV, 17) si in profetia lui Ieremia (XVI, 7) se arata ca vechii evrei faceau ospete funerare si pomeni de paine si de vin la locurile de inmormantare ale mortilor. Este clasic apoi textul din cartea 2 Macabei (XII, 43-46), in care citim ca Iuda Macabeul a strans bani si i-a trimis la templul din Ierusalim ca sa se aduca jertfe pentru iertarea pacatelor eroilor morti pe campul de lupta.In sfarsit, din pilda bogatului nemilostiv si a saracului Lazar, rostita de Mantuitorul (Luca XVI, 22), se vede ca, in epoca aceea, conationalii Mantuitorului credeau in existenta unui loc de chinuri si de pedeapsa (iad) si a unui loc de odihna si fericire (raiul, sanul lui Avraam), in care merg sufletele celor morti, dupa faptele pe care le-a savarsit fiecare in viata pamanteasca.Cultul mortilor in antichitatea crestina, invatatura despre «Comuniunea Sfintilor»In crestinism, rolul de capetenie acordat sufletului in invatatura de credinta si in viata religioasa, precum si frumoasa doctrina eshatologica, intemeiata pe invatatura divina a Mantuitorului si a Sfintilor Apostoli, doctrina superioara tuturor celorlalte religii, au facut ca grija pentru cei morti sa devina una dintre componentele de frunte ale pietatii crestine si sa se exprime in forme din ce in ce mai bogate, mai variate si mai pline de sensuri religioase superioare.Mentinand si adancind credinta generala si straveche in nemurirea sufletului, accentuand si facand mai explicita credinta in existenta unei judecati universale, careia ii sunt supuse toate sufletele dupa moarte (cre-dinta pe care o aveau, in forme mai putin lamurite, si alte popoare ale antichitatii), religia crestina micsoreaza, mai mult decat oricare alta, spaima ancestrala de moarte din sufletele credinciosilor ei. Moartea nu mai este pentru primii crestini nici trecerea in neantul (nefiinta) Nirvanei budiste, nici locul de groaza si de intuneric in care ratacesc fara odihna umbrele sau fantomele mortilor, ca in tartarul pagan evocat in Dialogurile lui Lucian sau in Purgatoriul si Infernul lui Dante, nici macar seolul confuz din vechea religie a evreilor, ci trecerea intr-o existenta superioara, in care sufletul credinciosului isi gaseste linistea si fericirea eterna in nemijlocita apropiere de Hristos, Cel Inviat din morti, pe Care L-a adorat in viata; iar mormantul devine patul de odihna, pe care tarana trupurilor noastre asteapta, increzatoare, la adapostul Crucii lui Hristos, invierea pentru viata vesnica, al carei incepator si chezasuitor S-a facut Cel a treia zi Inviat din morti.In felul acesta crestinismul alunga mai intai sau atenueaza groaza pe care o inspira moartea in celelalte religii; credinta neclintita ca cei ce mor se unesc cu Hristos, biruitorul mortii, ii facea pe vechii crestini sa nu deplanga pe cei morti, ci sa-i fericeasca : «Fericiti cei morti, cei ce de acum mor intru Domnul! Odihneasca-se de ostenelile lor, caci faptele lor vin cu ei» (Apoc. XIV, 13). Moartea este primita de crestini cu liniste si fara teama, caci ea este pentru ei «mutare de la cele mai triste la cele mai bune si vesele, este odihna si bucurie».Aceasta conceptie despre moarte micsoreaza totodata si distanta sau prapastia de netrecut dintre viata si moarte, dintre lumea celor vii si a celor morti. Iubirea care leaga intre ei, in viata, pe fratii de credinta si care uimea pe pagani este atat de puternica incat moartea nu poate sa o distruga; depasind hotarele vietii, ea leaga mai departe pe cei vii de cei morti. Cei adormiti in dreapta credinta fac parte din Biserica lui Hristos, impreuna cu cei vii. Toti alcatuim o mare familie crestina, peste care domneste Acelasi Hristos, Stapanul vietii si al mortii, si in care mortii au plecat inaintea noastra, pe o cale pe care vom merge si noi, la timpul nostru. Caci, precum spune asa de frumos Sf. Apostol Pavel, «nimeni dintre noi nu traieste pentru sine si nimeni nu moare pentru sine. Ca, de traim, pentru Domnul traim si de murim, pentru Domnul murim. Deci, fie ca traim, fie ca murim, ai Domnului suntem. Caci pentru aceasta a murit si a inviat Hristos, ca sa aiba stapanire si peste morti si peste vii» (Rom. XIV, 7).Ca membri ai aceleiasi familii, cei vii au nu numai posibilitatea, ci si datoria de a se ruga pentru cei morti (comp. Ioan XIV, 13 ; Efes. VI, 18; 1 Tim. II, 1), pentru ca aceste rugaciuni sunt necesare si folositoare mortilor (1 Tes. IV, 13; 1 Cor. XV, 19; Evrei XIII, 7; 1 Ioan V, 16). Credinta in eficacitatea rugaciunilor de mijlocire pentru cei morti era atat de puternica in primele comunitati crestine, incat unii crestini se botezau pentru mortii lor, socotind ca fapta lor suplinea lipsa botezului crestin la rudele, prietenii sau cunoscutii lor, care nu apucasera sa-l primeasca in viata (vezi 1 Cor. XV, 29).Ceva mai mult: chiar cei morti - mai ales Sfintii bine-placuti lui Dumnezeu - asista pe cei vii cu rugaciunile inaltate de ei in jurul Tronului Celui Vechi de zile sau in «Ierusalimul cel ceresc», in favoarea celor ramasi pe pamant (vezi Apocalipsa, mai ales cap. VI, vers. 9-11). Aceasta stransa si indestructibila legatura spirituala, de iubire reciproca, de credinta unica si de rugaciune mutuala, care uneste pe cei din lumea aceasta cu cei din lumea de dincolo, a fost formulata de Biserica in cunoscuta doctrina a Comuniunii Sfintilor (Communio Sanctorum). Pe baza ei, Biserica crestina a condamnat si a combatut, de la inceput, practicile pagane si iudaice, care priveau atingerea de trupurile mortilor ca o intinare ce trebuia curatita prin spalari rituale si lustratii, recomandand, in locul acestora, rugaciunile si milostenia pentru cei morti si favorizand astfel dezvoltarea, in sufletele crestinilor, a unor sentimente de apropiere si de intimitate familiara fata de cei morti.Aceasta noua mentalitate si atitudine, specific crestina, se vede transpusa de timpuriu in riturile funerare crestine, in inscriptiile, simbolurile si iconografia catacombelor, din primele trei veacuri, cu caracter aproape exclusiv funerar, in cele mai vechi epitafe crestine (ca al episcopului frigian, Averkie - Abercius, ante 216), in cele mai vechi rugaciuni crestine pentru morti care ni s-au pastrat, ca si in textele celor mai vechi liturghii crestine, care cuprind in randuiala lor rugaciuni pentru cei raposati. Toate acestea pomenesc numele sau reprezinta chipurile, unora dintre patriarhii, dreptii si proorocii Vechiului Testament (Avraam, Isaac, Iacov, Moise si Aaron, Iona, Samuel, David, Solomon s.a.), deveniti tipuri simbolice fata de care s-a manifestat bunatatea si milostivirea lui Dumnezeu si care se bucura de fericirea raiului (de ex.: «Precum ai auzit pre cei trei tineri, precum ai auzit pre Daniel...» etc.). Aceste, nume figureaza si in liturghiile iudaice de post, cuprinse in Mișna, care se vor fi citit si la mormintele primilor crestini (recrutati dintre evrei) si au inspirat pe primii artisti crestini ca sa le scrie in sculpturile de pe sarcofage, in picturile din cubiculele catacombelor, din ne-cropola crestina de la Bagawat (Egipt) s.a.m.d. Desigur, cu timpul, dupa modelul vechilor rugaciuni iudaice, s-au alcatuit si rostit rugaciuni de inspiratie crestina pentru morti, cum sunt cele cunoscute sub denumirea de «orationes pseudocyprianae» de pe la sfarsitul secolului III sau inceputul secolului IV, sau rugaciunile de acest fel pe care le vom gasi mai tarziu in cele mai vechi evhologhii pastrate, ca Evhologhiul episcopului Serapion de Thmuis (in Egipt), din sec. IV. Formulele de rugaciuni cuprinse in mai multe capitole din Epistola I-a catre Corinteni a Sfantului Clement Romanul (cap. 9-12, 17-18), de pe la sfarsitul secolului I pot fi privite, dupa unii, ca intermediare intre vechile rugaciuni iudaice si cele crestine de mai tarziu, de acest gen, ca de ex. Oratio commendationis animae, de origine apuseana, de prin sec. III.Despre obiceiul Bisericii de a face rugaciuni de mijlocire pentru morti amintesc si Sfintii Parinti si scriitori bisericesti, incepand din sec. II, ca de ex.: Sf. Ignatie al Antiohiei, Tertulian, Sf. Ciprian al Cartaginei, Arnobiu de Sicca (+ 325), documente apocrife si pseudoepigrafice din primele secole, ca Faptele lui Pavel si ale Teclei si Faptele lui Ioan, Canoanele lui Hipolit al Romei (can. 33, 1) si Didascalia (Invatatura) celor 12 Apostoli, precum si acte martirice, ca Martiriul Sfantului Policarp al Smirnei (cap. 18), Patimirea Sfintei Perpetua, din sec. III s.a. Din scrierile lui Tertulian si ale Sfantului Ciprian rezulta ca, in Biserica Africii, rugaciunea pentru morti se introdusese deja pe vremea lor in cultul liturgic al Bisericii. Din sec. IV inainte, marturiile in acest sens devin prea numeroase ca sa le mai insiram aici pe toate. Amintim numai pe Sf. Chirii al Ierusalimului, Sf. Ioan Gura de Aur, Sf. Epifanie din Cipru, Sf. Ambrozie al Milanului, s.a. La inceputul secolului V, Fericitul Augustin scrie chiar un mic tratat Despre grija pe care trebuie sa o purtam pentru morti, cel dintai de acest fel in toata literatura crestina.Rugaciuni pentru morti gasim de asemenea in textele celor mai vechi liturghii crestine care ni s-au pastrat, cum este aceea din cartea VIII a Constitutiilor Apostolice, cap. 42 (comp. si cart. VI, 30). Asemenea rugaciuni, care se gasesc si in liturghia Sfantului Iacob, in cea a Sfantului Marcu, in liturghia armeana si in toate liturghiile Bisericilor Orientale Vechi si care nu se deosebesc prea mult de cele similare din liturghiile ortodoxe de azi, erau incadrate mai ales in partea finala a marii rugaciuni a Sfintei Jertfe, parte numita diptice sau rugaciuni de mijlocire generala pentru vii si pentru morti (vezi cap. respectiv de la Istoria si explicarea Liturghiei, in cursul de Liturgica Speciala).Asa se explica marea dezvoltare si importanta pe care o are cultul mortilor in pietatea crestina in general si mai ales in cea ortodoxa. Biserica crestina ortodoxa a socotit ca o datorie a ei de capetenie rugaciunea publica pentru morti, pe care a introdus-o in cultul ei, dandu-i expresie in slujbele divine anume alcatuite pentru cei decedati (slujbele funebre), fie in rugaciuni speciale pentru morti, introduse in randuiala anumitor slujbe (ca de pilda in slujba Pavecernitei, cea a Miezonopticii din toate zilele si din sambete), fie in rituri, texte si formule de pomenire si de mijlocire pentru morti, din randuiala Sfintei Liturghii, care, in calitatea ei de jertfa a Bisericii, ajuta si celor morti (vezi cap. respectiv de la Istoria si explicarea Liturghiei, in cursul de Liturgica Speciala). Dar deosebit de slujbele funebre si de mijlocire - adica ierurgiile - care se fac pentru inmormantarea si pentru pomenirea individuala a mortilor la diverse termene de la moartea fiecaruia (vezi cap. despre Ierurgii, din Liturgica Speciala), Biserica Ortodoxa a introdus in cultul ei si pomeniri generale, ale tuturor mortilor, pe care le-a fixat in anumite zile din cursul anului bisericesc, spre a aminti periodic credinciosilor ei despre datoria pe care o au de a nu da uitarii pe cei morti si de a-si aduce aminte de moarte si de judecata viitoare, spre a-si indrepta viata in randuiala slujbelor divine din aceste zile consacrate pomenirii obstesti a mortilor, Biserica a introdus, pe langa cantarile inchinate sfintilor pomeniti atunci, cantari si rugaciuni speciale de pomenire si de mijlocire generala pentru toti mortii, din toate locurile si din toate vremurile, facandu-se indeosebi amintire nominala despre cei mai ilustri dintre ei, adica despre sfintii din Vechiul si din Noul Testament (patriarhii, dreptii si proorocii, apostolii, mucenicii etc.), pe care ni-i pune in fata ca modele de viata .

Categoria: Actualitate ortodoxa

Vizualizari: 760

Id: 29021

Data: Mar 9, 2013

Imagine: