Pentru cel hranit cu lecturi din Pateric si carti de istorie care subliniaza exceptionalul rol spiritual si cultural al manastirilor pentru istoria Evului Mediu romanesc, lectura unor texte dedicate monahismului din veacul al XIX-lea romanesc poate fi socanta. Multe din aceste texte apartin unor laici, facand parte dintr-un curent anti-monahal, care s-a dezvoltat progresiv in Europa, pornind din anii Reformei si culminand cu revolutia franceza. Monahismul era atacat deoarece era considerat o forma inutila de existenta, fiind contrara naturii umane. Pentru justificarea inutilitatii vietii monahale erau exploatate si valorificate la maximum toate deficientele si slabiciunile constatate ale sistemului. Orice cadere, cat de mica, de la rigorile monahale, era considerata un semn al inadecvarii acestor exigente la natura umana.In apararea monahismului s-au ridicat numerosi oameni ai Bisericii, care au aratat contemporanilor ca reprosurile la adresa monahismului crestin nu erau intemeiate. Avand un caracter apologetic, aceste demersuri incep destul de timid in a doua jumatate a secolului al XIX-lea, prin vocile unor clerici carturari, care de obicei recurg la autoritatea Sfintilor Parinti, prin traducerea celor mai importante texte ale acestora referitoare la monahism. Unul dintre acestia a fost protosinghelul Gherasim Safirin, viitor episcop de Roman, care in 1883 talmaceste Al doilea discurs contra adversarilor vietii monastice, al Sfantului Ioan Gura de Aur. Firesc, argumentatia teologica si spirituala a marelui parinte al Bisericii este impecabila si extrem de convingatoare, insa, cand acest text a fost scris, in veacul al IV-lea d.Hr., el pornea de la alt context istoric si moral, cand in societatea romana domina deja un curent pro-ascetism si anti-civitas (impotriva vechilor valori ale cetatii antice). In schimb, lumea moderna cultiva drept valori supreme activismul, spiritul cetatenesc, implicarea totala in viata statului si a societatii. Din acest motiv, alaturi de reamintirea marilor valori spirituale ale crestinismului, era necesara antrenarea unui dialog activ cu modernitatea, prin care sa se construiasca un nou discurs, adaptat noilor realitati, menit sa arate specificitatea monahismului, dar, in acelasi timp, caracterul sau 'modern', permanent actual. Aceasta antrenarea a teologiei in dialogul cu modernitatea se produce la inceputul veacului XX, constituind un moment important din dezvoltarea gandirii teologice romanesti.O apologie modernaPreocupat inca din vremea seminarului de destinele Bisericii careia ii apartinea, viitorul mitropolit al Bucovinei, Visarion Puiu, s-a interesat de timpuriu si de spinoasa problema a monahismului in general, precum si a monahismului ortodox roman in special, scriind mai multe lucrari pe aceasta tema. Una dintre ele se intituleaza 'Din istoria vietii monahale', fiind tiparita la Bucuresti in 1911. Lucrarea era unica in peisajul publicistic romanesc din acea perioada, nu neaparat prin informatiile de natura stiintifica pe care le continea, cat prin temele principale ale discursului. Rostul redactarii lucrarii este evidentiat in urmatorul fragment: 'Nu stim daca va mai existand astfel vre-o alta institutiune insemnata, al carui rost sa se cunoasca la noi mai putin ca acel al monahismului. Noi, in deosebi, nu cunoastem rostul acestui fel de viata, pentru ca nu-i stim bine nici cauzele care i-au dat nastere, nici fazele prin care a trecut in decursul veacurilor, nici serviciile ce au adus candva si ar mai putea aduce societatii omenesti'.De aici se naste un prim repros la adresa detractorilor monahismului, anume faptul ca monahismul nu este o institutie care sa fi aparut doar intr-un context istoric particular si care, mai devreme sau mai tarziu, in urma evolutiei societatii, ar urma sa dispara. Unul dintre contraargumente este raspandirea universala a modului de viata monahal in diverse societati si timpuri. Pe de alta parte, Visarion Puiu afirma ca exista institutii care 'se nasc din cauze superioare, pentru implinirea unei nevoi universale, si care pentru acest motiv sunt menite a strabate veacurile realizand scopuri marete'. Ori, 'institutia care per excelentiam intruneste conditiile' este Biserica crestina, care a dat nastere, 'intocmai ca o tulpina vie, dar eterna, la doua ramuri, la alte doua institutiuni: scoala ajunsa sub formele ei de azi, menita a dezvolta in mod deosebit spre binele vremelnic al omenirii, cunostintele si practicile stiintifice si religioase, si monahismul crestin, menit a fi un fel de pepiniera unde sa se dezvolte cunostintele si practicile unei vieti morale alese, unei vieti crestine superioare, izvorate din legile si sfaturile ce crestinismul prezinta omenirii pentru binele ei etern'.Deja, prin aceste afirmatii, Visarion Puiu sugera rostul fundamental al monahismului crestin, care insa nu a fost foarte bine inteles de unii, deoarece el a fost gandit laolalta cu alte forme de monahism, provenit din alte culturii si religii. Din acest motiv, pana a ajunge sa discute cazul concret al monahismului crestin, Visarion Puiu intreprinde o ampla investigatie asupra manifestarilor ascetice ale celor mai importante traditii monahale (budism, hinduism, islam, traditia religioasa pagana greco-romana). Fata de toate aceste traditii, crestinismul prezinta trasaturi specifice, care nu pot fi confundate.'Revolutia crestina' si adevaratele mize ale monahismuluiPentru Visarion Puiu, aparitia crestinismului a insemnat pentru intreaga omenire o revolutie, deoarece scopul sau suprem este moralizarea lumii: 'Crestinismul prezinta omului un ideal mai mult moral decat intelectual. Cine urmeaza lui Hristos intra mai mult intr-o scoala de religiune si de virtute, decat de filozofie'.Pentru atingerea acestui scop inalt, 'crestinismul, spune Visarion Puiu, cauta mai intai sa distruga raul individual, si prin aceasta trece la stingerea celui social'. Pornind de la acest obiectiv s-au definit si cele trei principii fundamentale ale monahismului crestin: saracia de buna voie, fecioria de buna voie si smerenia. Monahismul nu este unicul stil de viata propus crestinilor: 'crestinismul prezinta omului doua feluri de viata: una comuna tuturor crestinilor, si alta deosebita, pe care o traiesc numai parte din ei. Cea comuna e cea recomandata de biserica oamenilor, care, pe langa mantuire, nu cauta si o perfectiune. Cea deosebita e aceea ce pune omului la indemana si putinta de a duce o viata prin ajutorul careia poate ajunge o perfectiune morala, spre care in mod deosebit il duc asanumitele sfaturi evanghelice'. Aceasta este calea monahismului. Prin urmare, 'nu fuga de lume cu suferintele ei a dat nastere monahismului crestin, ci dorinta unora dintre crestini de a ajunge la un ideal mai inalt de perfectiune morala'.Investigatia istorica arata pe deplin, in opinia lui Visarion Puiu, rostul inalt pe care monahismul l-a indeplinit in cadrul Bisericii, care nu s-a rezumat numai la desavarsirea spirituala. Trecerea de la singuratatea anahoretului la spiritul cenobitic a insemnat un plus pentru monahismul crestin. Din aceasta perspectiva, Visarion Puiu manifesta o deosebita pretuire pentru Sf. Vasile cel Mare: 'Dar monahismul acesta de la inceput, desigur s-ar fi salbaticit in pustie, unde a fost intemeiat, daca un mare admirator al sau, care vedea in el un fel de filozofie crestina practica, nu l-ar fi adus prin apropierea satelor si oraselor, si nu i-ar fi dat intre anii 360 si 370 niste reguli care-l facura durabil. Acest mare admirator al monahismului a fost Sf. Vasile cel Mare, mai tarziu Mitropolit al Cesareei din Capadocia. El organizeaza monahismul in sensul sa fie, cum zicea el, o filozofie crestina, care sa aduca monahilor mantuire, dar si lumii folos'. Astfel, organizarea riguroasa a vietii monahale si inrolarea ei in viata bisericii si a societatii a fost un fapt benefic pentru toata lumea. Monahismul nu trebuie privit ca o negare a societatii, ci doar ca un alt mod de existenta, legat insa de restul lumii prin idealul moral comun. Fiind prin urmare o parte a corpului social, monahismul nu poate fi considerat o aberatie, un accident al istoriei, asa cum il considerau detractorii sai.Stat, societate si monahismTreptat, asemenea texte au devenit tot mai rare. 'Spiritualismul' de care a fost cuprinsa cultura romana dupa Primul Razboi Mondial facea ca apologiile monahismului sa devina superflue. Inalta valoare spirituala a acestui mod de viata a devenit un lucru de la sine inteles, interesul focalizandu-se de acum asupra modului in care manastirile romanesti pot redeveni acele focare de duhovnicie si cultura, precum odinioara. Din motive asupra carora nu este locul sa insistam, 'reforma' vietii monahale devine un subiect aflat in atentia autoritatilor statului, mai ales de la sfarsitul anilor a30 ai secolului trecut. Mai intai regele Carol al II-lea, apoi maresalul Ion Antonescu fac referiri explicite la necesitatea reformelor pentru stimularea vietii monastice. De exemplu, maresalul Antonescu, care si-a petrecut o parte din viata cu domiciliul obligatoriu in manastiri, avea o parere destul de proasta in privinta organizarii curente a acestora. Ajuns la putere, cu ocazia unei sedinte a Consiliului de Ministri, el ordona: 'Ocupati-va si de problema manastirilor noastre de maici si de calugari. Sunt acolo focare de intrigi si de infectie morala. Şi atunci, sau vom duce aceste lacasuri pe drumul intereselor superioare ale neamului, sau le distrugem. Faceti din ele centre active de munca si de disciplina'. Evident, cele afirmate de conducatorul statului erau exagerate, fiindca exprimau conceptiile unui model socio-politic care pretindea societatii mobilizare si inregimentare si in cadrul careia monahismul trebuia sa se manifeste in mod activ, ca parte a unui proiect social, expresie limpede a spiritului modern.Aceste presiuni de 'reformare' a manastirilor in spiritul activismului modern s-au intalnit cu cele provenite dintr-un orizont spiritual, din care se dezvolta ideea 'manastirilor de intelectuali', loc al dialogului dintre religie si cultura si focare de inalta spiritualitate, care va face epoca in perioada comunista. Biserica isi urmeaza propriul drumPresiunile externe, venite dinspre orizontul social-politic sau dinspre cultura, nu au facut decat sa dinamizeze o dezbatere care deja era initiata in cadrul Bisericii. Deja, personalitati ecleziastice de prima marime initiasera un amplu program de renastere a monahismului, astfel incat sa se raspunda tuturor exigentelor. Raspunsul oferit nu a fost unul nou, ci vechiul ora et labora, reiterat si reactualizat. Asistam astfel la renasterea marii lavre a Neamtului prin eforturile IPS Nicodim Munteanu, Mitropolitul Moldovei, refacerea tenace a manastirilor ardelene distruse de tunurile austriece, avand ca centru de iradiere Manastirea Brancoveanu - Sambata de Sus, de catre IPS Nicolae Balan, sau remarcabilele actiuni ale episcopului de Ramnic - Noul Severin, PS Vartolomeu Stanescu, care au servit de model pentru vladicii de mai tarziu. In una din cele mai articulate lucrari dedicate monahismului romanesc, anume volumul Privire generala asupra monahismului crestin, aparuta in 1940, arhiereul Efrem Enacescu, loctiitor al scaunului mitropolitan al Basarabiei, arata: 'Astazi in Romania se cere monahismului o participare mai activa la viata Bisericii. Manastirile de calugari trebuie sa deschida ateliere de arta religioasa, tipografii pentru raspandirea cartilor de cult si cu continut religios - moral, scoli de misionari pentru combaterea sectelor, seminarii monahale, scoli de cantareti bisericesti; iar manastirile de calugarite trebuie sa deschida scoli speciale pentru formarea monahiilor, scoli profesionale si de menaj, orfelinate, aziluri de batrane, ateliere pentru vesminte bisericesti si tesaturi nationale, institute pentru formarea surorilor de caritate, destinate ingrijirii bolnavilor si ranitilor in timp de razboi etc. Toate aceste prevederi ale legiuitorului sunt pe cale de realizare in toata tara, dar mai ales in eparhia Olteniei, unde P.S. Episcop Vartolomeu a dat o deosebita atentie ridicarii monahismului local, prin sprijiniri materiale, prin introducerea vietii de obste in toate manastirile eparhiei si prin infiintarea Eforiei Manastirilor cu insarcinari de ordin economic, cultural si administrativ. In prezent, P.S. a hotarat o scoala unitara pentru toti novicii, precum si o bolnita generala a manastirilor oltene'. Raspunzand presiunilor societatii de atunci, cartea vladicii Efrem sublinia in acelasi timp ca Biserica intelege sa faca ea reforma monahismului, respectand traditiile si canoanele, acest lucru fiind deja anticipat, de actiuni precum cele din eparhia Ramnicului unde, pentru prima data, numeroasele manastiri din Oltenia erau coordonate dupa un plan unitar, iar viata in obste se desfasura pe baza rugaciunii si a muncii. De asemenea, mai trebuie spus ca episcopul Vartolomeu Stanescu a patronat activitatea Societatii 'Acoperamantul Maicii Domnului', initiata de maica Epiharia Moisescu, care a dezvoltat un seminar monahal pe langa manastirea Bistrita din Oltenia, avand drept obiective: 'ridicarea monahismului prin cultura si slujirea bisericii si a neamului'.Un model de organizare monasticaActivitatea rodnica din eparhia olteana a continuat si in perioada IPS Nifon Criveanu, succesorul PS Vartolomeu, care aducea in atentia personalului monahal urmatoarele aspecte: 'Pretutindeni insa ocupatia de capetenie a vietuitorilor si vietuitoarelor sunt ruga si munca. Precum au indatorirea de a pildui prin pietate si credinta, prin iubire si pace, prin moralitate si reculegere sufleteasca (...). IPS a dat indrumarile si sfaturile cuvenite, hotarandu-se printre altele: (…)3. Folosinta cat mai rationala a terenurilor agricole prin munca agricola sistematica, prin plantatiuni de pomi, culturi de legume, crearea de stupine, amenajarea de helesteie, crescatorie de viermi de matase, de pasari etc;4. Intensificarea lucrului la atelierele de tesut covoare, broderii si tricotaje in manastirile de maici; infiintarea de ateliere de sculptura in lemn si pictura bisericeasca in manastirile de monahi;5. Observarea unei curate vietuiri monahale si reintronarea disciplinei calugaresti, starpindu-se cu totul vagabondajul monahilor, dandu-se atentia cuvenita si imbracamintei, si tinutei vietuitorilor, inlaturandu-se prin aceasta tristul spectacol al calugarilor zdrenturosi si cersetori (...);6. Vietuirea de obste fiind cea mai potrivita in manastiri, va continua a fi observata si mai departe, dar pentru aceasta Cuv. Stareti si Starete vor avea parinteasca grija fata de cei condusi, pe care-i vor trata ca fii sau fiice si cu care vor alcatui o adevarata familie spirituala (...);10. Se vor oficia regulat si zilnic slujbele de dimineata sau de seara, dupa tipicul calugaresc (...);12. Se va cauta a se repara si restaura neintarziat bisericile care au nevoie de aceasta (...);15. Nu se vor primi cu usurinta vietuitori in manastiri si schituri, numai din dorinta de a avea sobor cat mai mare, ci se va face o severa selectionare a lor, ca astfel sa nu se strecoare elemente cu totul nepregatite'. Toate aceste lucruri arata ca deja, treptat, se construia un model de renastere a vietii monahale din Romania, prin imbinarea armonioasa a rugaciunii, studiului si muncii si care, lucru foarte important, a fost aplicat si in perioada comunista. Acest fapt este deplin explicabil daca avem in vedere ca Patriarhul Justinian Marina a fost un colaborator apropiat al Episcopului Vartolomeu. Mai mult, in perioada patriarhatului PF Justinian asistam la dezvoltarea a doua fenomene care in perioada interbelica erau doar proiectate: intrarea masiva de intelectuali in manastiri, prin trezirea vocatiei monahale, si solida educatie teologica a monahilor mergand pana la studii superioare.'Oastea Mantuitorului Hristos'Aceasta intrare a intelectualilor in manastiri la inceput de ev comunist este o chestiune fascinanta, care merita sa fie tratata aparte. In ceea ce priveste necesitatea ca monahii sa primeasca o educatie teologica solida, cea mai coerenta argumentare apartine tot nelinistitului si vesnicului nemultumit mitropolit Visarion Puiu. Acesta, intr-un discurs din 1936, exagerat in multe privinte, cu scopul de sublinia mai bine anumite aspecte, face adevarate taieturi de bisturiu in ceea ce priveste modul de recrutare a monahilor, subliniind ca in manastire intra multi oameni care nu vin pentru desavarsirea duhovniceasca, ci pentru a gasi un adapost sigur deasupra capului sau din alte motive. Ori Biserica nu are nevoie de lucratori imbracati in rase, ci de persoane angajate in mod real si efectiv pe calea unei trairi duhovnicesti autentice. IPS Visarion apreciaza rolul si misiunea staretilor, insa crede ca nu e bine sa existe o ruptura intre teologie si spiritualitate, monahii trebuind sa beneficieze si ei de o pregatire teologica sistematica, sub auspiciile institutiilor de invatamant ale Bisericii, fapt care pana atunci nu avusese loc. Cultura teologica, desi nu formeaza in mod automat mari duhovnici si traitori, reprezinta totusi un aspect esential pentru desavarsirea unui monah bine pregatit, constient de misiunea sa, cunoscator al invataturii de credinta, capabil sa discearna intre superstitie si dogma, misionar cu duhul si cuvantul. Astfel, Biserica era unita sub semnul dogmei si erau evitate experimentele particulare sau atitudinile la limita ereziei.Toata aceasta educatie era necesara pentru pregatirea 'elementelor de munca si de lupta ale oastei Mantuitorului Hristos' pentru a putea face fata oricaror provocari venite din partea lumii. Iar aceste provocari nu au intarziat sa apara, cea mai amenintatoare fiind comunismul ateu. Luand indemnul inaintasilor sai si incercand sa formeze preoti si monahi educati, harnici si induhovniciti, Patriarhul Justinian a fost acuzat de agentii Securitatii ca a format o adevarata 'armata neagra' a calugarilor si calugaritelor. Pe intelesul nostru, oamenii Bisericii isi respectasera misiunea (Articol realizat de dr. George Enache si publicat in ziarul Lumina de Duminica din data de 21 martie 2010).

Categoria: Actualitate ortodoxa

Vizualizari: 761

Id: 5212

Data: Mar 21, 2010

Imagine: