Teologia liturgica inchinata Sarbatorii Intruparii lui Hristos este bogata si diversa. In ea umanitatea eclesiala se minuneaza de Lumina Cea vesnica a lui Dumnezeu, Hristos Care devine Om fara a inceta sa locuiasca in sanul de iubire al Treimii. Metaforele Intruparii sunt inaltarile de gandire ale sfintilor care aprofundeaza mistic taina inomenirii Fiului si puterea pe care umanitatea o primeste prin intrarea in ea a lui Dumnezeu Cuvantul.Sarbatoarea Nasterii Domnului a luat fiinta in primele veacuri ale Bisericii primare, fiind stimulata si de referatul biblic al Sfintilor Evanghelisti Matei si Luca, dar si de dezvoltarea anului liturgic dupa un model hristologic bine definit care lua evenimentele din viata Mantuitorului ca puncte de reper liturgic si sacramental.Betleemul Nasterii lui Iisus devine camara de sus a intelegerii teologice, locul unde Hristos Se naste in inima omului si devine totul intru toate: 'Sa praznuim mai inainte popoarelor sarbatoarea Nasterii lui Hristos si ridicandu-ne mintea spre Betleem sa ne suim cu gandul si sa vedem cu ochii cei sufletesti pe Fecioara, mergand sa nasca in pestera pe Domnul tuturor si Dumnezeul nostru'. Inaintepraznuirea este asadar ritualul interior de aprofundare a sarbatorii, pregatirea pentru intrarea in timpul sfintit si sfintitor si pregustarea marilor bunatati spirituale.Innoirea omului eclesialSemnificatiile teologice ale Craciunului in textele liturgice sunt atat de diverse, incat este cu neputinta sa le analizam exhaustiv. Totusi cele referitoare la relatia dintre timp si eternitate sunt revelatoare pentru intreaga teologie a Bisericii asupra timpului.Atmosfera teologica de nastere din nou a Bisericii la fiecare Craciun nu este doar una sinergica, ci deriva din consubstantialitatea ei cu Hristos, Capul Bisericii. Asadar, intreaga Biserica se naste din nou, odata cu celebrarea Intruparii Domnului. O adiere de innoire a omului eclesial bate asadar in fiecare Biserica locala.Craciunul este de asemenea si praznicul maternitatii dumnezeiesti a Fecioarei Maria. Odata cu ea, intreaga Biserica Il leagana pe Pruncul dumnezeiesc si il imbratiseaza cu iubire de mama. Colindele de Craciun afirma aceasta bucurie tainica si acest fior nepatruns al Bisericii care traieste adormirea Pruncului Dumnezeu in bratele umanitatii: 'Linu-i lin si iarasi lin'. Acest somn invietor al lui Dumnezeu in bratele omului este profetia eshatologica a odihnei eterne a neamului nostru in bratele Tatalui ceresc. Iubirea care se revarsa din inima Fecioarei si Il imbratiseaza pe Prunc este iubirea lui Dumnezeu pentru creatia daruita omului pentru ca el sa o intoarca inapoi intr-o fluiditate unica a iubirii: 'Cel ce a plecat cerurile si in Fecioara S-a salasluit vine sa se nasca cu trupul in pestera Betleemului, precum este scris, si sa fie vazut prunc, Cel ce da viata pruncilor in pantece'. Pruncia lui Dumnezeu de la 'plinirea vremii' (Gal. 4, 4) este asadar izvorul prunciei fiecarui om, ca inceput neprihanit al umanitatii in el si ca temei al intoarcerii prin pocainta la Dumnezeu, Pruncul vesniciei: 'De nu va veti intoarce si veti fi ca pruncii, nu veti intra in Imparatia lui Dumnezeu' (Mt. 18, 3).Maternitatea dumnezeiasca devine prin Maica Domnului o permanenta a umanitatii, puterea ei de-a naste duhovniceste pe Dumnezeu prin Sfintele Taine. De aceea, Fecioara Maica este paradigma indumnezeirii umane, pentru ca in ea se intalnesc vocatiile umanitatii in libertatea primitoare de har a iubirii: 'Izvorul cel primitor de viata si pururea curgator, sfesnicul harului celui de lumina purtator, Biserica sfintilor, cortul cel cu totul de aur, ceea ce este mai desfatata decat cerurile si decat pamantul, pe Nascatoarea de Dumnezeu, credinciosii sa o marim'.Hristos, Unsul lui Dumnezeu pentru a fi Prooroc desavarsit, Arhiereu vesnic si Imparat a toate, este mireasma dumnezeiasca a lumii, iar Fecioara este amfora Dumnezeirii Lui din care se varsa 'Mirul cel nedesertat si de mantuire lumii': 'Fecioara, alabastrul cel intelegator, poarta pe Hristos ca pe un Mir nedesertat si vine in pestera, cu Duhul, sa-L deserte cu adevarat, ca sa umple sufletele noastre de placuta Lui mireasma'.'Primavara harului'Universul de metafore mistice ale Parintilor imnografi arata ca lumea este o realitate interioara accesibila spiritual, iar cunoasterea obiectiva este doar o participare la universul de viata al sufletului omenesc care asuma si transcende in sine lumea: 'Norul cel luminos si insufletit purtand ploaia cea cereasca vine acum sa o verse pe pamant ca sa-i adape fata. Primavara harului, randunica cea intelegatoare avand inauntru in pantece naste in chip de negrait risipind iarna necunostintei de Dumnezeu. Camara cea curata si nespurcata aduce in pestera intrupat pe Imparatul'. Observam in acest tropar dimensiunea sfintitoare pe care intelegerea teologica o aduce intregului univers si intregii istorii: vremea si timpul se innoiesc in Nasterea Domnului, iar Maica lui Hristos este 'primavara harului' si 'izvorul limpede al nemuririi' , pentru ca in ea inviaza intreaga lume prin Viata-Hristos Care se naste din ea.Imnografii eclesiali insista pe abisul de intelegere dintre firea dumnezeiasca cea necuprinsa si smerenia firii omenesti a Pruncului din Betleem. Un Prunc este intruparea adevaratei smerenii iubitoare. El primeste integral iubirea celor din jur, fara de care ar muri in cateva ore. El este receptaculul deplin al iubirii si daruieste iubirea prin frumusetea lui tainica in care Dumnezeu surade lumii. Un prunc este numai daruire pentru ca el poate fi ignorat, ranit si nu poate raspunde decat prin plans. Pruncia este frumusetea integrala care se daruieste fara sa ceara nimic in schimb, ca surasul florilor care exista, indiferent de privitor. Pruncul este frumusetea inlacrimata a lumii. El este dependent de iubirea parintilor in toate dimensiunile umanitatii sale smerite si feciorelnice: el trebuie invelit ('N-are scutec de-nfasat, nici hainute de-mbracat, Preacurata, pentru Pruncul de-mparat' ), incalzit, hranit la san, iubit fara incetare, ani de zile pana cand va deveni de sine lucrator. Asadar, pruncia este starea de rai a lumii, pentru ca in ea nu este nici o urma de egoism, separare sau individualism, ci doar iubire impartasita si dependenta reciproca a persoanelor in Dumnezeu.Acest abis de smerenie a Logosului intrupat se mareste odata cu rautatea si indiferenta lumii la nasterea in ea a lui Dumnezeu. Smerenia Fiului lui Dumnezeu se loveste de mandria si autosuficienta oamenilor, iar Lumina care rasare in noaptea lumii nu este primita nicaieri. Omul nu primeste pe Dumnezeu: 'Intru ale Sale a venit, si ai Sai nu L-au primit' (In. 1, 11), si prin aceasta omul condamna lumea la pieire, pentru ca nimic necurat nu va intra in Imparatia lui Dumnezeu. Ratacirea Maicii cu Pruncul printre oameni este dublata de suferinta fugii in Egipt si a conditiei de strain si ratacitor in lumea pe care El a creat-o.In temporalitatea Craciunului, Biserica se adapa din iubirea lui Dumnezeu, Care uneste in sine vremea si vesnicia, pentru a le darui omului credincios: 'Imparatia Ta este Imparatia tuturor veacurilor si stapanirea Ta ramane intru tot neamul si neamul'.Universul intreg devine prin ochii deschisi ai Bisericii o proorocie a frumusetii dumnezeiesti aduse de Hristos Care insumeaza in Sine toate ratiunile fiintiale ale fapturii. (Articol publicat in Ziarul Lumina din data de 23 decembrie 2010)

Categoria: Actualitate ortodoxa

Vizualizari: 692

Id: 27121

Data: Dec 24, 2012

Imagine: