Sfanta Scriptura, de la un capat la celalalt, vorbeste in sens pozitiv numai despre ingroparea mortilor, iar despre ardere, doar ca pedeapsa, pentru ca traditia ingroparii este fidela cuvantului dumnezeiesc: Pamant esti si in pamant te vei intoarce! (Facere 3, 9). Toti dreptii Vechiului Testament au fost ingropati. In Noul Testament, de asemenea, exemplul cel mai inalt il constituie ingroparea Mantuitorului. Faptul ca Trupul Domnului a fost inhumat (nu incinerat) reprezinta cel mai important temei din punct de vedere crestin. Iar a-L urma pe Hristos, a-I imita viata si faptele, inseamna si a ne ingropa ca Hristos, in nadejdea invierii impreuna cu El.Nu cu multa vreme in urma, a trecut la cele vesnice bine-cunoscutul regizor si actor Sergiu Nicolaescu. In marea graba de a-i evalua viata si faptele, mass-media autohtona s-a impartit repede in doua: pentru unii a fost o mare personalitate, pentru altii, doar unul din bratele de nadejde ale comunismului, prin care istoria tarii a fost proiectata pe ecrane potrivit indicatiilor pretioase ale dictaturii. Şi unii, si altii au uitat insa ca nu trebuie sa se substituie lui Dumnezeu, Judecatorul cel Drept, Care il va evalua pe fiecare la vremea de El stiuta.Istoria unei incinerariCu surprindere si durere am aflat cu totii ca, inca in viata fiind, Nicolaescu si-a exprimat optiunea sa fie incinerat, dorinta care i-a fost indeplinita intocmai. Vrand sa preintampine acest act necrestinesc, Patriarhia Romana a incercat sa-si ofere bunele oficii pentru o inhumare demna, cu sfanta slujba, dar sora actorului, foarte tanara lui sotie si alti prieteni devotati au refuzat categoric. Asa ca, in salve de mitraliera si cu onorurile militare aferente, trupul celebrului nostru compatriot a fost mistuit in flacarile cuptorului de la crematoriul Cenusa, fara slujba indatinata si fara comuniunea liturgica prin care Biserica si credinciosii ei sa-si poata exprima respectul si pretuirea fata de tot ce a lasat bun in urma sa. Cu prilejul acestui eveniment, atat inainte, cat si dupa sinistra ceremonie, mai toata suflarea romaneasca a comentat copios, conturandu-se pe alocuri si opinia ca optiunea actorului pare a fi una justificata. Nu putini au fost insa si crestinii atasati de Biserica si traditiile ei, care s-au intrebat de ce invatatura ortodoxa sustine inhumarea si daca, intr-adevar, sunt argumente suficiente in acest sens. Puterea exemplului asupra maselor, atunci cand vine dinspre celebritati, este covarsitoare! Şi-au mai anuntat deja si alti conationali cu oarecare notorietate optiunea pentru Cenusa. Intre ei, un simpatic actor de comedie, care a si declarat public ca vrea sicriu inchis si nici un picior de popa!. Un fost primar al Capitalei, de asemenea, pentru ca, spune domnia sa, pamantul mi se pare prea rece! (l-am intreba, totusi, in aceeasi cheie a logicii: cuptorul de la Cenusa n-o fi prea fierbinte?). Voci si optiuni pentru crematoriu in randurile compatriotilor, unii crestini ortodocsi chiar, s-au mai auzit. Cei care n-au treaba cu picioarele popilor ori cu raceala pamantului invoca alte justificari: la crematoriu e mai ieftin, e si popa acolo (desi multi nu stiu ca, de fapt, e raspopit), e mai curat, nu trebuie sa-mi mai bat capul cu locul la cimitir. Prezentarea invataturii ortodoxe privind aceste subiecte, deosebit de vaste, este nevoita sa se limiteze doar la cateva semnalari doctrinare, biblice si canonice de baza, din cauza spatiului publicistic restrans, insotite insa de trimiteri bibliografice reprezentative si accesibile (care, la randul lor, trimit la multe alte surse) pentru toti cei care doresc sa extinda cercetarea.Cine opteaza pentru incinerare isi neaga propriul botezSfanta Scriptura, de la un capat la celalalt, vorbeste in sens pozitiv numai despre ingroparea mortilor, iar despre ardere, doar ca pedeapsa. Traditia ingroparii este fidela cuvantului dumnezeiesc: Pamant esti si in pamant te vei intoarce! (Facere 3, 9). Toti dreptii Vechiului Testament au fost ingropati. In Noul Testament, de asemenea, exemplul cel mai inalt fiind ingroparea Mantuitorului. Faptul ca Trupul Domnului a fost inhumat (nu incinerat) reprezinta cel mai important temei din punct de vedere crestin. Iar a-L urma pe Hristos, a-I imita viata si faptele, inseamna si a ne ingropa ca Hristos, in nadejdea invierii impreuna cu El. Ingroparea si invierea cu Hristos sunt anticipate inca de la botezul fiecaruia dintre noi. Acesta este, de fapt, simbolismul scufundarii si ridicarii pruncului in/din apa cristelnitei, de trei ori – in numele Sfintei Treimi: moartea cu Hristos si invierea cu El. De aici, o prima observatie: cel care opteaza pentru incinerare isi neaga propriul botez. Altfel spus, isi neaga identitatea de crestin. Parintii Bisericii si toti scriitorii crestini pledeaza numai pentru inhumare/inmormantare. Niciodata pentru incinerare. Bunaoara, apologetul crestin Minunciu Felix (sec. II) noteaza: Noi ne folosim de un obicei vechi si bun, acela al ingroparii (D. Octavius, XI, 4). Pentru Tertulian, alt scriitor crestin (sec. III), arderea trupului mort constituie chiar un act de cruzime: Alta este ratiunea acestei pietati, pentru care nu ardem pe mortii nostri, nu ocrotitoare a ramasitelor sufletului (care nu poate fi nimicit, n.n.), ci adversara a cruzimii fata de trupul omenesc (Despre suflet, LI). Sfantul Simeon al Tesalonicului (sec. XV) invoca porunca Creatorului: Trupul il asezam in mormant si il dam pamantului, prin rugaciuni, implinind dumnezeiasca porunca: pamant esti si in pamant te vei intoarce! (Pentru sfarsitul nostru…, PG, 155, 686D). Iar Sfantul Ioan Hrisostom, urmand Sfantului Apostol Pavel, leaga moartea si invierea omului de simbolismul minunat al semintei: Sa nu-i plangem pe cei plecati dintre noi. Ca nici agricultorul nu suspina vazand ca putrezeste samanta, ci atunci tremura, cand vede ca ramane tare; de putrezeste, indata se bucura. Caci acesta este inceputul rodirii: putrezirea. Asa si noi, sa ne bucuram cand se naruie locuinta stricacioasa si se sadeste omul ca samanta. Nu va mirati ca Apostolul numeste insamantare ingroparea, care e mai de pret decat sadirea semintelor… (Omilia la I Corinteni, PG, XLI, 3).Sfintele moaste le datoram inhumarii, nu incinerariiDin punct de vedere istoric, cele mai indepartate dovezi vin din paleolitic: la babilonieni, persi, egipteni etc. se practica inhumarea. Incinerarea apare semnalata abia in neolitic, la vechii indieni, de pilda, ai caror urmasi o practica si astazi. La evrei, arderea trupurilor era aplicata doar ca pedeapsa pentru abateri grave. Spre exemplu, in cartea Levitic citim: Daca isi va lua cineva femeie si se va desfrana cu mama ei, nelegiuire face; in foc sa se arda si el, si ea, ca sa nu fie nelegiuiri intre voi (20, 14). Sa ne amintim, de asemenea, ca Sodoma si Gomora au fost nimicite cu foc, tot din pricina nelegiuirilor (Facere 19). Avem si un caz aparent controversat, al regelui Saul: locuitorii Iabesului i-au ars trupul mort pentru a nu fi profanat de filisteni, dar i-au ingropat, apoi, oasele, dupa cuviinta (I Regi, cap. 31). Este o masura de precautie care la crestini nu a prins totusi: sa ne amintim ca, in vremea persecutiilor, crestinii isi ingropau mortii, riscand pedepse si chiar profanari ale mormintelor. Inhumarii datoram si pastrarea sfintelor moaste, ale atator sfinti, care constituie un tezaur de mare pret al Bisericii noastre. Incinerarea mai este cunoscuta si din surse legendare: trupul lui Hercule a fost ars pe un rug pregatit de el insusi, Hercule considerand ca un erou nu poate fi ingropat ca orice muritor de rand. Puterea exemplului va functiona si aici, pentru ca gestul sau va fi imitat si in cazurile altor eroi. In Europa, incinerarile incep sa fie practicate mai intens abia in veacurile 18-19, mai ales in urma propagandei ateiste revolutionare franceze. La inceputul secolului al XX-lea, bolsevicii atei rusi vor prelua ideea, prin incinerare voind sa arate ca odata cu moartea trupului, viata omului s-a incheiat cu totul! Aceasta e, de fapt, ratiunea de baza a practicii incinerarii: negarea credintei in viata vesnica si inviere.Poate fi dat spre ardere un templu al Duhului Sfant?Trebuie sa precizam ca Parintii Bisericii nu au fixat canoane si pedepse pentru cei care vor sa-si incinereze mortii, respectand pana azi libertatea de optiune a fiecaruia. Dar Biserica s-a vazut nevoita sa-si retraga asistenta religioasa si sa recomande combaterea acestei practici. La noi, bunaoara, in Pravila de la Govora (1641), Glava 378 spune: Sa nu se arda trupurile mortilor. Iar Sfantul Sinod, incepand din 1928, a reiterat decizia de a nu savarsi slujbe de prohodire celor care au optat pentru aceasta practica necrestina (ultima, in 2012). Din punct de vedere etic, asa cum bine remarca teologul grec G. Mantzaridis, prin arderea trupului este anulata identitatea persoanei respective. Osemintele, spune el, desi uscate, pastreaza aceasta identitate. Inclusiv elementele ADN. Cenusa nu! Intr-un sens apropiat se exprima si parintele Staniloae: pe fata celui decedat raman imprimate caracteristicile sufletesti personale. Asadar, slujba se oficiaza numai persoanei ce nu si-a declinat identitatea crestina ori nu i-a fost luata prin ardere. Sa nu uitam, de asemenea, ca trupul crestinului este templu al Duhului Sfant si dupa moarte, fapt dovedit in cazul sfintilor, ale caror trupuri se preschimba in sfinte moaste. O intrebare de bun simt se declanseaza acum de la sine: poate fi dat spre ardere un templu al Duhului Sfant? (I Co. 6, 19). Trebuie sa amintim, totodata, de rolul si rostul mormantului celui plecat, atat pentru familie, cat si pentru comunitate. Mormantul, care gazduieste trupul crestinului, devine un loc sacru, fiind strajuit de o cruce, la care se oficiaza, apoi, slujbele cuvenite. Iar cei dragi vin adesea la acest loc sacru: aprind o candela si lumanari, aduc si ingrijesc flori etc.Implinirea unui testamentSolicitarea testamentara a incinerarii se plaseaza, dureros si tragic, in sfera apostaziei (lepadarea credintei), dar si a schismei (abatere de la randuiala si disciplina crestina). Fiind, totodata, o renegare a propriului botez, incinerarea se aseamana izbitor cu eutanasia, adica moarte, inainte de moarte, pentru ca cel care refuza randuiala crestineasca a inmormantarii respinge, implicit, asistenta religioasa pentru suflet, ignorandu-se, constient sau nu, importanta acestor sfinte slujbe pentru mantuire. Este extrem de trist sa constatam, astfel, ca cine opteaza pentru ardere se aseamana inevitabil cu cel care solicita sa fie eutanasiat (omorat). Pana la urma, incinerarea devine sora buna cu sinuciderea. In acelasi sens, incinerarea se poate asemana chiar cu crima, de care se fac vinovati cei care instrumenteaza incinerarea, fara ca cel caruia i se aplica sa fi cerut expres acest lucru cat a fost in viata. Şi chiar atunci cand cineva lasa testament sa fie incinerat, membrii familiei nu trebuie sa se simta obligati a-l implini. Implinim un testament (sau puncte din el) numai daca cele specificate sunt in acord cu invatatura de credinta. Daca acolo ar scrie, de pilda, ca trupul mort sa fie aruncat intr-o rapa, la caini, l-am arunca? Nu, desigur. Un episod din vremea imparatului Justinian (sec. VI) este foarte sugestiv in acest sens. Se spune ca un bogatas roman necrestin avea un mostenitor crestin. In testament, bogatasul a notat, intre altele, ca, atunci cand va muri, trupul sa-i fie aruncat in mare. Iar daca mostenitorul nu va respecta testamentul, sa fie dezmostenit. Bogatasul a trecut la cele vesnice, dar mostenitorul, cu frica de Dumnezeu, i-a ingropat trupul crestineste. Tribunalul, analizand testamentul si fapta urmasului, nu l-a dezmostenit insa, socotind ca actiunea lui a fost morala. In plus, nu i-a pasat de mostenire. Tocmai de aceea, odata cu achitarea, i-a oferit si mostenirea... Un crestin adevarat nu respecta selectiv invataturile Bisericii Ne dam seama de faptul ca argumentele pe care le-am invocat pentru inhumare pot avea audienta doar la crestinii atasati de valorile spiritualitatii ortodoxe, predispusi sa-si intareasca mereu convingerile in acest sens. Pentru liber-cugetatori si pentru cei fara o identitate crestina bine definita, nici un argument de ordin moral-religios nu va fi multumitor. Exista insa si o categorie de buni si respectuosi crestini, dar mai putin familiarizati cu normele credintei, care pot cadea usor prada unor argumente eterodoxe. Lor ne adresam, cu prioritate, spunandu-le ca orice crestin care vietuieste in calea dreptei-credinte trebuie sa respecte, in mod egal, toate bunele randuieli. Pe un om, daca il cheama Ioan, de pilda, inseamna ca e Ioan 100%. Nu doar 75%, sa zicem, iar restul de 25% l-ar chema altfel. De aceea si crestinul ortodox se cade a fi 100% ortodox, nu in procente sub aceasta cota… Iar aplicarea bunelor invataturi si randuieli in cazul inhumarii se inscrie in sirul dovezilor credintei nestirbite. Cel credincios cu adevarat respecta integral toate randuielile, nu selectiv, ori dupa capricii si optiuni hazardate. Cand spunem, cum ne invata Marele Pavel, un Domn, o credinta, un Botez (Efeseni 4, 5), prin cuvantul credinta marturisim implicit dorinta ca toate hotararile si faptele noastre sa fie conforme cu invataturile de credinta ortodoxe ale Scripturii, ale Sfintilor Parinti si ale Bisericii lui Hristos, fiindca prin Hristos traim, ne miscam si suntem (Fapte 17, 28). Bibliografie: *** Invatatura de credinta ortodoxa, Bucuresti, 2008Hotarari ale Sf. Sinod privind inhumarea in BOR, Agentia de stiri Basilica, 3 ianuarie 2012.Pr. prof. Vl. Prelipceanu, Incinerarea mortilor in teologia ortodoxa, in ST, 7-8/1962, pp. 221-241.Pr. prof. D. Staniloae, Incinerare, Telegraful Roman, 3, 14 ianuarie 1940, p. 1.Prof. G. Mantzaridis, Arderea mortilor. Olivier Clement, Trupul mortii si al slavei, Bucuresti, 1996.Jean-Claude Larchet, Sfarsit crestinesc vietii noastre, fara durere, neinfruntat, in pace…, Bucuresti, 2012.(Articol publicat in Ziarul Lumina de Duminica din 21 aprilie 2013, aparut sub semnatura Pr. Prof. Dr. Vasile Gordon)

Categoria: Actualitate ortodoxa

Vizualizari: 1565

Id: 30172

Data: Apr 21, 2013

Imagine: