O subestimare tot mai pronuntata

Edictul de la Mediolanum a fost considerat de unii cercetatori ca avand o valenta infinit mai scazuta decat cea care i s-a acordat din partea crestinismului. In pofida sustinerii acestei pareri de catre persoane marcante, exista putine argumente favorabile ei, cele din urma avand o valoare indoielnica. Consideram ca edictul are mai multa importanta decat documentele similare emise inaintea sa, dar ca aceasta situatie trebuie plasata foarte atent in contextul istoric al perioadei respective.In general, majoritatea cercetatorilor din prezent par circumspecti atunci cand isi exprima parerea cu privire la importanta Edictului de la Mediolanum (Milano de astazi). Regasim opinii conform carora fie Edictul este o simpla scrisoare careia i s-a exagerat semnificatia, fie adresantul acesteia era un simplu guvernator de provincie (Bitinia), fie acordul in sine a fost unul depasit din toate punctele de vedere - atat pentru crestinii care se bucurau deja de libertate din partea lui Constantin cel Mare, cat si din perspectiva aplicarii sale practice in Rasarit, unde Licinius a preferat sa continue unele persecutii. Asadar, edictul a fost redundant in Apus, recunoscand ceva deja existent, in timp ce in Rasarit a fost complet ignorat. Ceea ce majoritatea cercetatorilor uita (voit sau nu!) este ca majoritatea edictelor si rescriptelor emise de imparatii romani, care aveau pretentii de aplicare universala, erau impuse rareori uniform. Sa luam cateva exemple celebre. Res-criptul lui Traian este o simpla epistola, la fel si cel al lui Hadrian (presupus), in timp ce persecutii-le intemeiate pe edict, precum cele ale lui Severus, Galerius sau Decius, nu au avut niciodata aplicare universala. Intotdeauna au existat regiuni unde legile au fost aplicate cu indulgenta sau au fost pur si simplu lasate deoparte. Sa ne aducem aminte ca si dupa perioada primelor trei secole comunicarea a lasat de dorit in ceea ce priveste latura publica. In anul 420, episcopii din Persia inca mai dezbateau aspecte de la Sinodul al II-lea Ecumenic si trebuia sa decida daca il accepta sau nu! Asa-dar, a emite pretentii de aplicare universala pentru un document (fie el si sub forma oficiala, iar nu epistolara, cum sunt majo-ritatea!) in secolul al IV-lea este o iluzie, care, din pacate, este ridicata la rang de adevar absolut de numerosi cercetatori de renume. Din acest punct de vedere, Edictul de la Milan nu are mai multe valente universale decat au avut documentele similare precedente, dar nici mai putine. Cu alte cuvinte, ne confruntam aici cu o falsa controversa, menita mai mult sa atraga atentia asupra subiectului in sine, decat sa aduca lumina asupra unui fapt necunoscut din punct de vedere istoric.Restituirea lacasurilor de cultUnii cercetatori s-au grabit sa afirme ca edictul este criticabil si pentru ca nu se adreseaza exclusiv crestinilor. In sprijinul afirmatiei lor au adus in discutie urmatorul pasaj-cheie: Intrucat eu, Constantin Augustus, si eu, Licinius Augustus, ne-am intalnit in chip fericit la Mediolanum si am urmarit sa indeplinim tot ceea ce intereseaza binele si folosul poporului, intre alte decizii pe care le consideram utile tuturor in multe privinte, am hotarat in primul rand sa asiguram respectul si cinstea cuvenite divinitatii, adica sa acordam crestinilor si tuturor celorlalti posibilitatea unei libere alegeri a cultivarii religiei pe care si-o doresc, astfel incat orice divinitate sau putere cereasca ar fi aceea, sa ne poata fi de folos si noua, si tuturor celor care se gasesc sub puterea noastra (Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericeasca, 10, 5, 1, 2 - trad. C. Bejan in: Lactantiu, Despre moartea persecutorilor, Editura Polirom, Iasi, 2011, p. 197 - vezi nota 206). Consideram ca aici se regaseste de fapt o enuntare generala care arata ca toleranta nu se exercita exclusiv asupra religiei crestine, o captatio benevolentiae fata de populatia pagana a imperiului care avea o parere impartita asupra subiectului in cauza. De altfel, acest fapt este intarit in continuare de ur-matoarea afirmatie: Pacea vremurilor actuale cere ca fiecare sa aiba libertatea de a-si alege si practica religia care-i place (ibid., p. 198). In continuare, se precizeaza clar ca lacasurile de cult crestine trebuie restituite credinciosilor fara a se cere nimic financiar in schimb. Daca acestea au fost instrainate de autoritatea romana si, astfel, s-au platit bani pentru ele, magistratura locala este silita sa judece cauza si sa inapoieze din trezoreria statului despagubirile necesare. Asadar, crestinii beneficiau de reprimirea propriilor biserici, fara a fi nevoiti sa plateasca nimic in schimb. De asemenea, se cere in mod expres ca si alte bunuri rapite crestinilor sa le fie restituite in acelasi fel: Deoarece aceiasi crestini nu posedau numai lacasuri de cult, unde aveau obiceiul sa isi tina adunarile, ci, intrucat se stie ca avusesera si alte bunuri care nu apartinusera persoanelor fizice, ci intregii comunitati, vei da porunca, potrivit legii amintite mai inainte, ca toate aceste bunuri sa fie restituite absolut fara nici o impotrivire crestinilor, adica grupului si comunitatii lor. Dispozitiile amintite trebuie sa fie clar respectate, pentru ca cei care vor inapoia sau vor primi in schimb pretul lor sa aiba, cum am spus, speranta ca vor fi compensati potrivit marinimiei noastre (ibid., pp. 198-199). A-sadar, se procedeaza si la restituirea bunurilor bisericesti, care vor fi constat in obiecte de cult, terenuri si alte proprietati. Observam aici grija si atentia Sfantului Constantin cel Mare, care a cautat pe orice cale sa efectueze aceasta restituire in mod corect si cinstit, fara a aduce vreun prejudiciu persoanelor care se aflau in posesia bisericilor crestine si pe care le achizitionasera de la autoritatea romana. De asemenea, se vede preocuparea ca legea sa fie aplicata cat mai repede: Oricum, trebuie sa acorzi toata atentia comunitatii crestinilor, astfel incat porunca noastra sa fie adusa la indeplinire cat mai repede, pentru ca, dupa blandetea noastra, sa avem convingerea ca li-nistea publica este in felul acesta asigurata (ibid., p. 199).Edictul de la Mediolanum cuprinde doua diferente majore fata de cel emis de Galerius cu scurt timp inainte de moartea sa. Prima dintre acestea este reprezentata de precizarea libertatii religiei crestine intr-un mod mult mai clar, in timp ce cea de-a doua consta in restituirea clara a lacasurilor de cult si a proprietatilor acestora care fusesera preluate abuziv de puterea romana. Ambele aspecte sunt deosebit de importante, iar argumentele istoricilor cum ca documentul in cauza a avut doar un efect local si a fost departe de a reprezenta un element esential in ascensiunea crestinismului trebuie privite cu multa circumspectie. In definitiv, orice critica are nevoie de argumente puternice pentru a nu se transforma intr-o simpla joaca de cuvinte. (Articol realizat de Adrian Agachi si publicat in Ziarul Lumina din data de 4 iulie 2013)

Categoria: Actualitate ortodoxa

Vizualizari: 476

Id: 32254

Data: Jul 4, 2013

Imagine:

Articolele urmatoare
Cele mai vizualizate articole din categorie
Calendar
Contact

Ne puteti contacta prin e-mail la adresa webortodox[AT]yahoo.com (inlocuiti [AT] cu @).