CUVÂNT TEOLOGIC al parintelui Dumitru Staniloae:Duminica a 30-a dupa Rusalii (Dregatorul bogat - Pazirea poruncilor)(Luca 18, 18-27) Posibilitatea nasterii patimilor este data prin existenta afectelor naturale. „Patimile condamnabile si contrare firii, care atârna de noi - zice Sfântul Maxim Marturisitorul -, nu-si au sursa în noi altfel decât în miscarea afectelor conforme cu firea.“1 Ce sunt aceste afecte conforme cu firea si cum au rasarit în firea noastra? Ele sunt numite de Sfântul Maxim tot patimi (πάθη), întrucât reprezinta si ele o trasatura de pasivitate a firii noastre. Ba, ele reprezinta chiar o pasivitate mai deplina decât patimile contrare firii. Caci la nasterea si cresterea celor din urma a contribuit într-o anumita masura si voia noastra, chiar daca mai pe urma ele ne stapânesc cu totul. În acest sens, ele au depins de noi ca sa se nasca si sa creasca, si întrucâtva depinde de noi ca sa ne eliberam de ele. Însa afectele conforme cu firea nu atârna câtusi de putin de noi. De aceea am spus ca ele manifesta în mod si mai accentuat aspectul de pasivitate al firii noastre. Şi tot de aceea ele tin cu totul de fire, si nicidecum de vointa, nefiind prin urmare condamnabile. Astfel de afecte sunt: pofta dupa mâncare, placerea de mâncare, frica, întristarea. Mai mult chiar, ele sunt necesare firii noastre, ajutând la conservarea ei. Totusi, ele nu fac parte din constitutia originara a firii, nefiind create odata cu ea. Ci ele au odraslit în fire dupa caderea omului din starea de desavârsire. Ele au patruns în partea mai putin rationala a firii, accentuând trasaturile irationale ale acesteia, dupa ce prin cadere s-a slabit ratiunea, spiritul. Ele reprezinta, cu alte cuvinte, aspectul de animalitate (necuvântator) al firii noastre, accentuat dupa caderea din viata paradisiaca spirituala, unita cu Dumnezeu. În aceasta trasatura animalica a lor sta si inferioritatea, dar si nevinovatia lor. Caci asa cum animalele sunt nevinovate în manifestarile instinctuale ale organismului lor, asa este si omul, atâta vreme cât aceste afecte ramân în granitele lor, servind existentei lui biologice. Dar prin faptul ca omul este si spirit, si deci are o aspiratie ireductibila catre infinit, el îsi poate asocia aceasta aspiratie cu afectele de ordin biologic, transformându-le în patimi, adica în afecte exagerate, strabatute de o sete infinita de satisfacere. Din trasaturi animalice, ele devin trasaturi diabolice, prin elementul spiritual care le coloreaza. Am spus ca afectele acestea nu sunt condamnabile în ele însele, conformându-ne unei expresii a Sfântului Maxim Marturisitorul. Ideea trebuie însa precizata, în sensul ca la om afectele niciodata nu se gasesc într-o stare de totala indiferenta morala, datorita reflexiei spirituale ce se apleaca asupra lor, care sau le tine în marginile care le fac utile firii, sau toarna în ele tendinte infinite. Doar daca sunt tinute în aceste margini prin vointa ele sunt nevinovate. Dar când se abat de la aceasta muchie, într-o parte sau alta, devin rele (patimi) sau bune, dupa cum omul tinde prin ele spre Dumnezeu, sau, invers, se leaga prin ele exclusiv de lume. De aceea, în alt loc, Sfântul Maxim, raspunzând la întrebarea daca „afectele sunt rele prin ele însele“, zice: „Afectele devin bune în cei ce se straduiesc, atunci când, desfacându-le cu întelepciune de cele trupesti, le folosesc spre câstigarea celor ceresti. De pilda, pofta o pot preface în miscarea unui dor spiritual dupa cele dumnezeiesti; placerea, în bucuria curata pentru conlucrarea mintii cu darurile dumnezeiesti; frica, în grija de a ocoli osânda viitoare de pe urma pacatelor; iar întristarea, în pocainta care ne aduce întristarea de pe urma raului savârsit în timpul de aici“2. Asa cum, adica, afectele pot deveni patimi, tot asa pot deveni porniri bune, dupa cum setea de infinit a omului ca fiinta spirituala se orienteaza spre lume sau spre Dumnezeu. Ele devin bune si când sunt mentinute în functia lor biologica necesara, adica în marginile necesare conservarii trupului, prin gândul la Dumnezeu. Desigur, în acest caz nu sunt la fel de bune ca atunci când sunt îndreptate exclusiv spre Dumnezeu3. Asceza nu trebuie sa lupte pentru desfiintarea lor, dar nu trebuie sa se dezintereseze de ele, caci altfel usor pot deveni patimi; ci trebuie sa le observe mereu, tinându-le în frâu. Prin aceasta omul se întareste în latura sa spirituala, disciplinându-se zi de zi, „Dumnezeu rânduind în felul acesta ca omul sa vie la constiinta maretiei sale de fiinta rationala“4. Ele sunt o otrava în fire, dar o otrava care ne poate fi spre vindecarea muscaturii veninoase a celui rau5. Neintrând prin definitie în fire, afectele acestea nu sunt destinate sa treaca (împreuna) cu fiinta noastra si în viata viitoare. Acolo vom fi „minti pure“, în sensul de subiecte preocupate numai de întelegere si de iubire spirituala, asemenea îngerilor. „Caci afectele care conserva viata de aici nu se pot muta împreuna cu noi la viata nemuritoare si vesnica.“6 Vom fi „minti pure“, asa cum am fost si creati, întelegerea adevarata si bucuria spirituala curata constituind viata proprie fiintei noastre. Evidenta ca în esenta suntem întelegere pura si iubire spirituala îl determina pe Sfântul Maxim sa considere ca afectivitatea trupeasca nu face parte din fiinta noastra; dar, pe de alta parte, evidenta imposibilitatii de a ne conserva viata pamânteasca înabusindu-ne afectele îl face sa le lege în mod necesar de fire, în existenta ei actuala pamânteasca, gasind solutia în ideea ca ele au aparut dupa cadere, dar nu sunt condamnabile. Adica, afectivitatea trupeasca, legata de starea actuala a noastra, este ceva inferior în raport cu firea noastra, dar totusi ceva necesar în existenta ei pamânteasca actuala. Acest element de afectivitate trupeasca ce creste din latura biologica nu este condamnabil si nu trebuie sa luptam împotriva lui, caci el constituie baza cresterii noastre în viata spirituala. Sfântul Maxim, în asentimentul întregii asceze rasaritene, nu este un adversar al vietii biologice. Asceza înseamna, în spiritul cugetarii rasaritene, frâna si disciplinare a biologicului, nu lupta de exterminare. Ba mai mult, asceza înseamna „sublimarea“ acestui element de afectivitate trupeasca, nu abolirea lui. Crestinismul nu mântuie omul de o anumita parte a fiintei lui, ci îl mântuie în întregime. Puterea manifestata în aceste afecte este atrasa si ea ca sa slujeasca omului în urcusul lui spre Dumnezeu. Afectele pot primi o trasatura spirituala si ele pot da un accent sporit iubirii noastre de Dumnezeu. Dumnezeu începe sa fie vazut si iubit prin ele. Ele devin transparente pentru Dumnezeu si pentru mintea ce cauta spre Dumnezeu. Acesta este sensul transfigurarii sau al spiritualizarii lor. Caci punând frâu si masura placerii de cele materiale, se produce un transfer al acestei energii a fiintei noastre, în favoarea spiritului, crescând placerea pentru bunurile spirituale. Placerea biologica, prin masura ce i-o impunem, devine nevinovata; iar marele plus care a fost oprit de a se manifesta pe plan fiziologic s-a transfigurat pe plan spiritual. Încât, în loc de a spune ca afectele acestea înceteaza de a mai exista la trecerea noastra din viata de aici, poate este mai bine a spune ca energia lor se transfera toata în favoarea spiritului. Şi poate ca asa se explica si aparitia lor în fire dupa caderea în pacat, ca un transfer al energiei spirituale pe planul inferior biologic. Placerea fiintei noastre pentru legatura cu altceva s-a întors atunci de la Dumnezeu si de la sufletul semenilor, spre lume, facând sa creasca placerile trupesti produse de legatura cu ea. Caci este greu de conceput ca forta acestor afecte a venit de undeva din afara.În acest sens s-ar putea întelege explicarea ce o da Sfântul Maxim celor doi pomi din rai, pomului vietii si pomului cunostintei binelui si raului, si adeziunii lui Adam la cel din urma. „Deci întrucât omul a venit în existenta alcatuit din suflet mintal si din trup înzestrat cu simturi, dupa un prim înteles, pomul vietii este mintea sufletului, în care îsi are scaunul întelepciunea, iar pomul cunostintei binelui si raului este simtirea trupului, în care este vadit ca-si are imboldul miscarea irationala. Omul, primind porunca divina sa nu se atinga cu fapta gustarii de aceasta simtire, nu a pazit-o. Amândoi pomii, adica atât mintea, cât si simtirea, au, dupa Scriptura, puterea de a deosebi între anumite lucruri. Astfel, mintea are puterea de a deosebi între cele spirituale si cele supuse simturilor, între cele vremelnice si cele vesnice. Mai bine zis, ea fiind puterea de discernamânt a sufletului, îl îndeamna ca de cele dintâi sa se prinda cu toata sârguinta, iar pe celelalte sa le dispretuiasca. Iar simtirea are puterea de a deosebi între placerea si durerea trupului. Altfel spus, aceasta fiind o putere a trupurilor însufletite si sensibile, convinge pe om sa îmbratiseze pe cea dintâi (adica placerea) si sa respinga pe cea de-a doua (durerea). Când deci omul nu este preocupat de a face alta deosebire decât cea între simtirea trupeasca de placere si durere, calca porunca dumnezeiasca, mâncând din pomul cunostintei binelui si raului. El are, adica, irationalitatea simtirii ca singura norma de discernamânt în slujba conservarii trupului. Iar prin ea se prinde cu totul de placere, ca de ceea ce este bine, si se fereste de durere, ca de ceea ce e rau.“7Înclinarea omului îndreptându-se spre cele sensibile, s-a stârnit în trupul lui placerea pentru ele. Aceasta s-a facut în paguba activitatii mintale, care s-a redus considerabil, împreuna cu placerea legata de ea. Omul si-a întors toata energia spre lucrurile supuse simturilor, dând placerii de ele cea mai mare intensitate. Odata stârnita, afectiunea simtirii nu mai poate fi complet înlaturata din om în viata pamânteasca. Dar poate fi în parte limitata, în parte tinuta în orientarea spre bunurile spiritului si spre bunurile vesnice. Chiar printr-o parte a ei, prin durere, care urmeaza totdeauna placerii, omul poate învata sa se împotriveasca placerii. Din nefericire, el face invers: durerea care urmeaza placerii, în loc sa-l faca sa evite placerea, ca sursa a ei (ce unitar este pomul experientei binelui si raului!), îl împinge din nou în placere ca sa scape de ea, înfasurându-se tot mai mult în acest lant vicios8. S-ar parea ca din teoria afectelor, asa cum este dezvoltata de Sfântul Maxim Marturisitorul, rezulta ca toata patima rea care poate creste din ele este de natura senzitiva, si deci slava desarta si mândria ar ramâne neexplicate. De aceea, trebuie sa vedem daca nu exista cumva vreo legatura si între mândrie si patimile care tintuiesc trupul de lumea aceasta vazuta. De fapt, privind lucrurile mai atent, vedem ca mândria, la urma urmelor, chiar aceea care nu creste de pe urma bunurilor sensibile, este prilejuita totusi de anumite destoinicii în legatura cu lumea si este posibila prin faptul ca omul are în vedere pe semenii sai, fata de care se crede superior. Daca ar avea constiinta unei absolute singuratati, sau constiinta ca sta cu fata spre Dumnezeu, nu ar fi posibila mândria în el. Într-un fel oarecare, mândria este tot o biruinta a lumii asupra omului, o biruinta a simtirii, ca percepere superficiala a lumii, asupra mintii, care vede chiar prin lume, dincolo de lume, pe Dumnezeu. Ba, s-ar putea spune ca si în îngerii care au cazut, desi sunt lipsiti de trup, mândria s-a nascut prin faptul ca au privit spre lumea creata a omului, fata de care s-au simtit superiori. Energia prin care cautau sa se îmbogateasca din Dumnezeu s-a transformat în energie prin care cautau sa se îmbogateasca stapânind asupra altora, inferiori lor. Iar mânia ce se dezvolta dintr-un afect care lipeste pe om prea mult de lume îsi are sursa tot în simtirea nestapânita de minte. Retinând ca „afectul este o miscare irationala a sufletului, provocata de ideea de bine sau de rau“9, deci în sine înca nedeterminata, sa vedem mai îndeaproape care sunt cauzele care fac ca el sa devina, din afect, o patima contra firii, sau ce face ca el sa se îndrepte spre rau.Cauzele ultime ale patimilor si efectele lorÎn interpretarea pe care o da celor doi pomi din Rai, Sfântul Maxim ne-a indicat si cauzele primordiale si de totdeauna ale patimilor. Întrucât patima este în fiinta ei o întoarcere a aspiratiei infinite a omului spre alta tinta decât cea naturala, spre lumea care îngusteaza si face pe om egoist, si nu spre Dumnezeu, Care-l largeste si-l face bun, întrebarea este: cum e posibil sa se mentina omul în aceasta orientare gresita, umflând afectele peste masura necesara? Când se raspunde ca pricina caderii omului a fost mândria, nu s-a dat un raspuns la întrebarea despre prima cauza a raului, pentru ca mândria este deja un rau, o patima. Cautând sa patrunda în acest ultim tinut misterios în care s-a zamislit prima miscare pacatoasa a fiintei umane si unde îsi are ea permanent motorul ei, Sfântul Maxim se opreste la o influenta a duhului satanic, care a aruncat o adiere de confuzie în mintea omului. Sub ispita lui, omul a avut o scurta întunecare a inteligentei, uitând care este cauza lui adevarata si deci tinta lui, întorcându-si deci dorinta dinspre ea spre lume10. Aceasta scurta amagire a fost usurata de atractia ce o exercitau formele frumoase si promisiunile dulci ale lumii asupra simturilor sale. Lumea era aci, în imediata apropiere, cu toate chemarile si fagaduintele ei; Dumnezeu era si El aci, dar mai greu de sesizat si cu fagaduieli de bucurii mai spiritualizate si mai îndepartate. În influenta amagitoare a duhului rau si în sensibilitatea omului trebuie sa se caute primele cauze ale patimilor. O prima slabire a lucrarii întelegatoare a mintii s-a soldat imediat, în celalalt taler al balantei, cu o intensificare a lucrarii simturilor. Mai bine zis, aceasta a atras la sine toata energia ce trebuia omul sa o puna în activarea mintii, în sensul transpunerii de care vorbim. Sau însasi mintea s-a pus în slujba simturilor, „s-a amestecat în simtire“, preocupându-se si ea exclusiv de scoaterea în relief a tuturor aspectelor voluptuoase ale lumii vazute, „realizând o cunoastere compusa si pierzatoare a celor sensibile, producatoare de patima“11. Mintea si-a uitat de rostul ei propriu, de a cunoaste pe Cel înrudit cu ea, Care este si El spirit personal în stare sa umple dorul ei infinit de cunoastere cu infinitatea Lui, si a intrat într-o slujba straina, inferioara ei, care nu-i poate satisface setea de infinit. Ca acest lucru este posibil, ne-o spune si Sfântul Antonie, zicând: „Mintea cea de rând este lumeasca si schimbatoare..., ba si firea si-o schimba“12; sau: „Sufletul, daca nu are minte buna si vietuire cuvioasa, este orb si nu cunoaste pe Dumnezeu, Facatorul si Binefacatorul tuturor“13; sau: „Sufletul (adica mintea), coborându-se în trup, îndata se întuneca de întristare si de placere si se pierde“14. Lumea a atras si atrage simtirea, iar prin simtire, si mintea, prin fagaduintele ei sensibile, dulci. Aceasta pentru ca simtirea în sensul de lucrare de perceptie a simturilor este întovarasita totdeauna de o senzatie de placere sau de durere, mai mult sau mai putin intense, în sesizarea lucrurilor lumii. Ba, lucrarea de perceptie a simturilor este în stare sa sesizeze anticipat placerile sau durerile ce le pot da lucrurile. De altfel însasi vederea lucrurilor este însotita de o placere sau de o durere, înainte de orice posedare a lor. Simtirea are, prin urmare, un îndoit continut si un îndoit înteles: unul gnoseologic, si altul afectiv. Calitatea aceasta a ei de a sesiza, prin lucrarea de perceptie, placerea ce o pot da lucrurile, sau de a experia în perceperea lor o senzatie de placere, o face primejdioasa pentru om. Sau, prin aceasta calitate a ei, lumea devine primejdioasa, caci evident ca, între placere si durere, daca este lasata de capul ei, fara o conducere din partea ratiunii, simtirea va alege totdeauna placerea. Şi în placere sta forta ei, care face adeseori ca ratiunea, ca functie de judecata, sa cedeze, iar mintea, ca functie de cunoastere, sa se puna în serviciul ei15. Deci trei factori, sau trei cauze, produc patimile în om: a) mintea slabita în lucrarea ei autonoma si proprie; b) lucrarea de perceptie simtuala, care a devenit precumpanitoare, care a iesit din subordinea mintii, ba chiar a atras mintea în subordinea ei, si c) o alergare exclusiva si irationala dupa placere - pâna la cea procurata de laudele semenilor - si, concomitent cu ea, o fuga speriata de durere. Aceste trei cauze sunt atât de împletite, încât în fiecare dintre ele sunt implicate celelalte. Patimile reprezinta asadar o precumpanire cantitativa si ierarhica a simturilor asupra spiritului din om. Daca afectele reprezinta o simtualitate tinuta în frâu de spirit, patimile sunt o debordare a simtualitatii, peste orice masura. Astfel, daca afectele sunt un minimum de pasivitate, dar acest minimum necesar este impus de fire si nu mai atârna de vointa noastra, patimile sunt o sporire de pasivitate peste ceea ce este necesar, peste ceea ce este impus de necesitatile firii, adica dintr-o concesie neobligatorie a vointei, însemnând o robie provocata cu voia. Afectele sunt „patimi conforme cu firea“, pentru ca slujesc la conservarea firii. Patimile sunt contrare firii (παρά φύσιν), pentru ca nu sunt de folos acesteia, ba reprezinta o orientare pagubitoare firii si o rasturnare a ierarhiei din om. Sfântul Antonie face urmatoarea deosebire între afecte si patimi: „Nu cele ce se fac dupa fire sunt pacate, ci cele rele prin alegerea cu voia. Nu este pacat a mânca, ci a mânca nemultumind, fara cuviinta si fara înfrânare. Caci esti dator sa-ti tii trupul în viata, însa fara nici un gând rau. Nu este pacat a privi curat, ci a privi cu pizma, cu mândrie si cu pofta. Nu este pacat a asculta linistit, ci este pacat a asculta cu mânie. Nu este pacat neînfrânarea limbii la multumire si rugaciune, dar este pacat la vorbirea de rau. Nu este pacat sa lucreze mâinile milostenie, ci ucidere si rapiri. Şi asa, fiecare dintre madularele noastre pacatuieste când din sloboda alegere lucreaza cele rele în loc de cele bune, împotriva voii lui Dumnezeu“16. Cu alte cuvinte, nu sunt vinovate nici placerile împreunate cu ceea ce savârseste în mod necesar fiecare madular. Dar sunt vinovate placerile cautate prin fapte care nu sunt necesare. Este vinovat plusul sau devierea lucrarii simturilor în cautarea cu orice pret a placerii. Tocmai de aceea, patimile duc firea la dezordine, la slabirea si descompunerea trupului, din cauza slabirii spiritului care-l tinea în ordine. Iar simtirea slabirii îl duce pe om tot mai departe, în pornirea de a-si reface puterea dintr-o sursa incapabila sa-l întareasca. Într-adevar, ceea ce duce tot înainte pe om la rostogolirea pe panta patimilor este o teama ascunsa de moarte17. *Preotul profesor Dumitru Staniloae, Ascetica si mistica Bisericii Ortodoxe, EIBMBOR, 2002, pp. 82-92. (Sublinierile din text apartin redactiei “Ziarului Lumina”).(Cuvânt teologic preluat de pe www.ziarullumina.ro si publicat si în saptamânalul “Lumina de Duminica” din data de 24 noiembrie 2013) note 1 Quaest. ad Thalas., q. 55; P.G. 90, 541. 2 Quaest. ad Thalas., q.1; P.G. 90, 269. 3 „Pentru ca si hrana mai simpla ne produce o placere naturala, chiar daca nu voim, întrucât ne satisface o trebuinta. La fel bautura, prin faptul ca ne potoleste neplacerea setei, sau somnul, prin faptul ca reînnoieste puterea cheltuita prin veghe. La fel si toate celelalte functiuni ale firii noastre, care sunt pe de o parte necesare pentru sustinere, pe de alta, folositoare celor ce se sârguiesc pentru împlinirea virtutii". Quaest. ad Thalas., q. 55; P.G. 90, 541. 4 Sf. Maxim Mart., Quaest. ad Thalas., q.1; P.G. 90, 269. 5 Ibidem. 6 Ibidem, 55; P.G. 90, 541. 7 Idem, 43 ; P.G. 90, 412-413. 8 „Întrucât cautam sa scapam de experienta apasatoare a durerii, ne aruncam în bratele placerii... si întrucât ne silim sa potolim nelinistea durerii prin placere, întâlnim apasarea durerii asupra noastra, fiind incapabili sa avem o placere desfacuta de chin si osteneala“,Quaest. ad Thalas., q. 61; P.G. 90, 628 B. 9 Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, trad. rom. de D. Fecioru, Bucuresti, 1938, p. 114. 10 Quaest. ad Thalas., P.G. 90, 255. 11 Ibidem. 12 Cap. 7, Filoc. gr., ed. 3, Atena, tom. I. 1957, p. 5; Filoc. rom. ed. I, vol. I, p. 5. 13 Cap. 118, Filoc. gr. cit., p. 20. 14 Cap. 95, Filoc. gr. cit., p. 17. 15 Sfântul Antonie, cap. 25, Filoc. gr. cit., p. 7: „Sufletele care nu sunt tinute în frâu de ratiune si nu sunt cârmuite de minte, ca sa sugrume, sa stapâneasca si sa cârmuiasca patimile lor, adica întristarea si placerea, se pierd ca dobitoacele cele necuvântatoare, ratiunea fiind târâta de patimi, ca vizitiul biruit de cai“. 16 Cap. 60; Filoc. gr. cit., p. 12. 17 Quaest. ad Thalas., q. 61; P.G. 90, 633 D.

Categoria: Actualitate ortodoxa

Vizualizari: 1014

Id: 35729

Data: Nov 21, 2013

Imagine: