Patriarh intre doua milenii

Miercuri, 30 iulie 2014, Patriarhia Româna comemoreaza sapte ani de la trecerea la cele vesnice a vrednicului de pomenire Teoctist Patriarhul († 30 iulie 2007). Cu acest prilej, în cele ce urmeaza va prezentam un articol publicat la Miercuri, 1 august 2007, semnat de ÎPS Calinic, Arhiepiscopul Argesului și Muscelului (pe atunci Episcop al Argeșului și Muscelului), intitulat Biografii luminoase: Patriarh între doua milenii:Ca sa abordezi verbal sau în scris viata unui om, care s-a întins spre sfârsitul mileniului II si începutul mileniului III, este lucru anevoios si poate prea pretentios.Aceasta o zic, mai ales când este vorba de un lider religios, si de data aceasta de Patriarhul Teoctist.Istoria si cronicarii de mâine, care vor aborda „sine ira et studio“ persoana si lucrarea, în cei 57 de ani de arhierie a Patriarhului Teoctist, vor ajunge sa se gândeasca la Iorga, Enescu, Lucian, Ciprian Porumbescu, vecinii sai botosaneni.Teoctist Patriarhul, mare iubitor de slujbe si muzica, a auzit Simfoniile si Rapsodiile lui Enescu si sfâsietoarea Balada a lui Ciprian de la Stupca Sucevei. Culorile suave ale florilor cu polen de aur si miros de smirna, pictate de Lucian, îi inundau casa patriarhala. Se bucura sa-si aseze faptura între marea de flori aduse de cei ce-l iubeau din inima sau doar protocolar. Cartile erau comoara sufletului sau - sa le scrie sau sa le cerceteze. Gândindu-ma la Iorga, care si-a întocmit o carte ferestre deschise catre toate zarile lumii: O viata de om asa cum a fost, titlu de carte, l-am îndemnat ca sa o scrie cu mâna proprie. N-a mai avut timp. Era prea mult de lucru în ipostazele prin care i s-a dat sa fie.Pastelat cu virtutile confratilor sai de bastina, Teoctist parea Ortodoxiei românesti si din alte parti ale lumii ca un mire împodobit cu nestemate.Traind într-o vreme când valorile românesti si crestinesti se calcau în picioare de-a valma, Teoctist Patriarhul a tinut cumpana dreapta sprijinindu-se pe oameni de bine si cu rugaciuni proaspete si fara odihna, cerând îndurare lui Dumnezeu. Cu Dumnezeu si cu obstea româneasca, Popor si Cler, a reusit sa stea drept în fata furtunilor de tot felul.Bogatia întinsa a lucrarilor Patriarhului Tecotist, vrednic de pomenire, oricât s-ar ridica niscaiva cârtitori de ocazie, care n-au trecut prin focul nenorocirilor si poate n-au pus un pumn de nisip si nici o piatra la vreo zidire, se vor arata complet si fara vatamare de oameni cu inima simtitoare si suflet nobil, care n-au fost atinsi de nimicnicia existentei.În fiinta Patriarhului Teoctist se armonizau, pe cât posibil, sacrul, sublimul cu profanul, acel omenesc plin de inteligenta fenomenala si umor cernut în zisele sale hazlii. Iar când venea vorba de Biserica lui Hristos, deodata devenea grav si ochii îi straluceau a fulgere, ca sa întelegi ca nu se poate glumi cu lucrurile serioase. Atunci parca venea din alte lumi.Cred ca Teoctist Patriarhul a înteles, mai întâi pentru sine si apoi pentru noi, toti ceilalti, ca lucrarea pastorala si duhovniceasca este o misiune speciala si trebuie sa te pregatesti serios ca sa rezisti. Nu stiu daca viata acestui Patriarh ar fi fost neteda ca pe masa, ar fi reusit sa realizeze atâtea lucrari în sânul Bisericii. Poate ca unii, simtind briza invidiei, ar încerca sa micsoreze partea cea mare a lucrarii si biruintei sale eclesiastice. El a mers calm si în pas de murmur fara sa se arate un zvapaiat care da cu oistea în gard.Trecuse peste toate pragurile incertitudinii si zahaielilor social-politice. Ateismul cu figura de monstru era atenuat, mergând pe carari doar de el chibzuite. Azi unele sunt condamnate, adica pasuirile si pasii, uneori, de vadita mladiere. Poate ca n-a vrut sa se rupa si sa se risipeasca dupa pofta hienelor care-i pândeau calcâiul lui Ahile. Doar Dumnezeu stie!Fratia între crestini si alte religii a înteles-o ca pe o porunca imperativa a lui Hristos, desi unele capete încalzite si încâlcite îl condamnau ca pe cel care tradeaza Ortodoxia. Prietesugul eclesiastic cu Ioan Paul al II-lea dadea de gândit. Greu le cadeau solzii de pe creier unora care credeau ca doar ei sunt usa de biserica si vad cel mai departe.Când lucrurile si starile de spirit erau incerte, cu acel curaj domol, dar precis, Patriarhul cel dârz aseza pe vatra sa fireasca Mitropolia Basarabiei, cea plina de lacrimi si tragedie.Pacea între Biserici si Religii era un crez sfânt pentru Patriarhul Teoctist. Pacea în Sinodul românesc era ca pâinea cea de toata zilele. Îl incomodau pâna la durere orice pricini, de orice nuanta, daca se mai iveau.Decenta înzestrare a Bisericii Ortodoxe Române era o cerinta minimala si ramâne fara lux si îmbuibare. Ultimele cuvinte ale Patriarhului Teoctist, de cel putin 3 ani încoace, se aratau drept testament pentru cei care am ramas, înca, pe tarâmul acestei lumi. La finele fiecarui Sinod devenea extrem de grav si ne mai servea câte o „papara“ patriarhala, spunând ca nu stie cât va mai ramâne cu noi. Îsi simtea sfârsitul batând usor-usor la usa celor peste 90 de ani.Chipul noii Catedrale patriarhale îl chinuia ziua în lucrare si noaptea în somn. N-a reusit sa izbândeasca urcusul ultimei redute pe care si-ar fi dorit-o cucerita. Poate ca voia prea mult. Poate ca s-ar fi strecurat si nitel orgoliu în toate aceste doriri, deh, ca la tot omul pamântean.Mi-a spus ca se va opri din drumul acesta pamântesc la Popesti-Leordeni, în biserica ctitorita în viteza mare (doar stia de mult ca va muri în 2007, dupa profetia preotului grec Papaiani, din anul 1999), transformata în Manastirea „Tuturor Sfintilor Români“, el, Patriarhul Teoctist, si-a dorit, în final, comuniunea cu toti sfintii români si cu cei care au fost canonizati în timpul patriarhatului sau.Patriarhul Teoctist n-a fost sfânt si nici n-a lasat sa se înteleaga aceasta. A fost un om ca toti oamenii, însa cu chemare speciala în slujirea sacra, într-o lucrare plina si pândita de toate capcanele omenesti si diavolesti.Poate ca a tinut putin si la el însusi de nu a putut sa se izbeasca fara crutare în mizeria social politica dinainte de 1989 si care speram sa nu se mai repete. Orice biserica darâmata era o sabie în sufletul sau si al românilor ortodocsi. Ştiu durerile singure si nespuse ale Patriarhului Iustin care, dupa cutremurul din 1977, cutremurul în biserici avea sa continue pâna l-a bagat în mormânt, si asa a intrat si Teoctist Patriarhul, cu durerile cele mari nespuse si nescrise, iar de noi foarte putin stiute.Lui Papaiani, preotul din nordul Greciei, i se spunea, din când în când, în viziunile sale, ca Teoctist se roaga pentru sine, pentru poporul român si plânge pacatele sale si ale poporului, face matanii în miez de noapte si urca usor spre Dumnezeu.Acum s-a împlinit ceea ce Teoctist Patriarhul a stiut mai dinainte. A plecat pe picioarele sale catre Domnul Luminii. Nici nu dorea altfel. N-a mai fost cazul sa-i mai dea nimeni nici un pahar de apa. L-a scapat Dumnezeu de ultimele neputinte si umilinte.În cei 92 de ani si 6 luni a îndurat destul. S-a dus cum a hotarât Domnul chiar pe 30 iulie ca si înaintasul sau în tronul patriarhal Iustin Moisescu. Poate ca acum au sa-si spuna unele lucruri privind de sus Patriarhia Româna cum îsi rânduieste drumul, luptând si biruind mai bine ca pe vremea pastoriei lor. Asa sa fie!Doamne Iisuse, îndura-Te spre Patriarhul Teoctist, poporul tau cel românesc si crestinesc si-l binecuvinteaza cu har, ploaie îndestulatoare si pace trainica!

Categoria: Actualitate ortodoxa

Vizualizari: 554

Id: 42810

Data: Jul 30, 2014

Imagine:

Articolele urmatoare
Cele mai vizualizate articole din categorie
Calendar
Contact

Ne puteti contacta prin e-mail la adresa webortodox[AT]yahoo.com (inlocuiti [AT] cu @).