La Patriarhia Romana, aniversarea a 85 de ani de la ridicarea Bisericii Ortodoxe Romane la rangul de Patriarhie va fi marcata astazi, 4 februarie, printr-o Şedinta solemna a Permanentei Consiliului National Bisericesc care va avea loc, sub presedintia Preafericitului Parinte Patriarh Daniel, in Sala Sinodala din Resedinta patriarhala, de la orele 10.00. Cu acest prilej, Parintele Dr. Florin Şerbanescu, Consilier patriarhal coordonator al Sectorului patrimoniu cultural, va sustine o prelegere despre contextul istoric, infaptuirea si insemnatatea ridicarii Bisericii Ortodoxe Romane la rangul de Patriarhie. Prezentam mai departe continutul acestei prelegeri, preluata din Ziarul Lumina:4 februarie 1925. In sala din palatul sau de la Manastirea Antim, inaltat cu ceva mai mult de un deceniu in urma, Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane adopta, intr-o atmosfera de inalta solemnitate si insufletire, o hotarare istorica: In vederea maturitatii si puterniciei neamului romanesc, devenit astazi, prin mila lui Dumnezeu si prin puterile lui, liber si intregit, in vederea obligatiunii acestui popor de a-si pune in valoare, pentru progresul si civilizatia omenirii, maturitatea si puternicia lui de azi si de maine prin toate institutiunile si mijloacele pe care le-ar crede el necesare acestui scop, si pe baza mai ales a autocefaliei noastre bisericesti, adica a dreptului Bisericii Ortodoxe Romane de a dispune liber de sine cum va gasi cu cale, in afara - bineinteles - de dogme, de morala, de cult si de canoanele in legatura cu acest depozit comun si obligatoriu pentru toate Bisericile popoarelor ortodoxe, Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane hotaraste in sedinta sa de astazi, 4 februarie 1925, cu consimtirea si a Onoratului Guvern, infiintarea Patriarhatului romanesc, intaiul statator al colegiului episcopal romanesc avand a se intitula, pe viitor, Arhiepiscop al Bucurestilor si Mitropolit al Ungrovlahiei si Patriarh al Romaniei.Statornicie si vocatie pururea imbogatitoare de har si de rodireDaltuite in stanca tare a celor aproape doua milenii de istorie crestina pe pamantul romanesc, aceste cuvinte erau menite sa dainuiasca, peste vreme, ca o nobila efigie a statorniciei si a vocatiei pururea imbogatitoare de har si de rodire. Ele veneau din timpurile apostolice ale deodata inceputului poporului si al crestinismului romanesc. Veneau din vremurile in care, intre Dunare si Marea Neagra, luau fiinta multime de eparhii incununate, in secolul al VI-lea, prin stralucirea Arhiepiscopiei cvasiautocefale de la Tomis. Veneau din lumina adaosului de secole in care existenta statelor romanesti de sine statatoare nu s-a putut intemeia, din veacul al XIV-lea inainte, fara de organizarea vietii bisericesti in cadrul unor mitropolii cu pregnanta personalitate in lumea Ortodoxiei.Veneau din faptul ca mitropolitii Ţarii Romanesti si ai Moldovei purtau, inca de la inceput, titlul de exarhi patriarhali si de exarhi ai plaiurilor de dincolo de Carpati, context in care, in prima jumatate a secolului urmator, pe fondul incercarii de refacere a unitatii crestine de la Florenta (1439), precum marturiseste Dimitrie Cantemir in a sa Descriptio Moldaviae, papa Eugeniu al IV-lea (1431 - 1447) putea avansa deja promisiunea titlului de patriarh pentru mitropolitul Damian al Moldovei. Veneau din acele vremuri in care puterea armiilor voievozilor nostri, intarita de puterea credintei, strajuia nu numai la fruntariile libertatii tarilor noastre, dar si la acelea ale intregii Crestinatati europene.Veneau din indreptatirea domnitorului Ieremia Movila (1595 - 1600, 1606) si a fratelui sau, mitropolitul Gheorghe al Moldovei (Â1605), de a cere patriarhului Meletie Pigas al Alexandriei (1590 - 1601), loctiitor pe atunci si al scaunului de patriarh ecumenic al Constantinopolului, ridicarea Bisericii Moldovei la rang de Arhiepiscopie, solicitare urmata de dreptul acordat de patriarh mitropolitului de la Suceava de a purta mantie cu patru rauri, fata de cea cu trei a celorlalti ierarhi, ceea ce reprezenta, precum remarca Nicolae Iorga, expresia unei demnitati patriarhale.Veneau din bogatia si caldura vetrei Ortodoxiei Romanesti care nu hranea si incalzea doar sufletul si viata poporului roman, ci razbatea pana departe, in toate zarile Ortodoxiei, spre a fi de ajutor si de mangaiere Bisericilor surori aflate in cuprinsul si sub apasarea stapanirii otomane.Era vremea cand patronajul ctitoricesc si generozitatea domnitorilor romani se revarsau, neintrecute, asupra tuturor tinuturilor Rasaritului ortodox, de la Athos, din Balcani, Grecia si insulele din Egeea si Mediterana, pana la Ierusalim, Sinai, Alexandria, Antiohia si Georgia.Era vremea cand tiparul nostru bisericesc dadea carti de slujba si de invatatura pentru credinciosii ortodocsi de limba slava, greaca, araba sau armeana si cand Sinodul de la Iasi, din 1642, daruia Ortodoxiei intregi fundamentala Marturisire de credinta a mitropolitului roman al Kievului, Petru Movila.N-a lipsit atunci, in rastimpul de pana in pragul epocii moderne, decat consfintirea intr-un sinod panortodox a realitatii faptului ca Biserica din Ţarile Romane patrona cu frateasca dragoste intreaga Ortodoxie, realitate demna de chiar rangul patriarhal, pe care ar fi putut, cu indreptatire, sa-l determine Unirea de la 1600 sub sceptrul lui Mihai Viteazul, de ar fi dainuit.Desi amanata, aceasta implinire avea sa fie, insa, pregatita, atat pe plan statal, cat si bisericesc, in cursul secolului al XIX-lea, timp al unor trepte urcate succesiv, prin Unirea Principatelor de la 1859 sub sceptrul lui Alexandru Ioan Cuza, cu totul implinita la 1862, apoi prin deschiderea, tot pe atunci, a caii spre recunoasterea autocefaliei bisericesti, implinita, la randu-i, in 1885, in conditiile adaosului de importanta si prestigiu ale Romaniei de dupa cucerirea independentei de stat (1878) si proclamarea regatului (1881), prin organizarea sinodala a Bisericii noastre, inceputa tot in vremea domnitorului Cuza, deodata cu inaltarea, in 1865, a mitropolitului de la Bucuresti la rang de primat, si reglementata statornic prin Legea organica din 1872, dar, din alta perspectiva, si prin izbanda reinaltarii Bisericii romanesti din Transilvania la rang de Mitropolie in 1864, in timpul marelui ierarh Andrei Şaguna, deodata cu adoptarea unor importante principii organizatorice, consfintite prin statutul sagunian din 1868.Pe acest parcurs neintrerupt ascendent, poarta cea mare, decisiva, a inaltarii Bisericii Ortodoxe Romane la rang de Patriarhat a reprezentat-o, desigur, desavarsirea unitatii statului roman, in anul 1918.Demersuri pentru realizarea PatriarhatuluiOrtodoxia romaneasca cuprindea, de acum inainte, patru mitropolii. La cele doua de mai inainte, a Ungrovlahiei si a Moldovei si Sucevei, avand resedintele la Bucuresti si Iasi, s-au adaugat Mitropolia Ardealului si cea a Bucovinei, precum si Arhiepiscopia Chisinaului, care avea sa devina, mai apoi, si ea, Mitropolie a Basarabiei - in 1927.Numarul total al eparhiilor atinsese cifra 18, iar al credinciosilor, 14 milioane, desemnand Romania, prin ponderea acestor cifre, a doua tara din intreaga lume ortodoxa. Pe de alta parte, anii deceniului al doilea al secolului trecut adusesera reconstituiri de Patriarhate in Bisericile Rusa (1917) si Sarba (1920). Iar perspectiva unui apropiat sinod panortodox era, si ea, de natura sa impuna prezenta Bisericii noastre acolo in demnitatea rangului patriarhal.Asa precum, in general, pe planul vietii de stat din Romania intregita se impunea, dupa 1918, o unificare a structurilor administrativ - politice, un asemenea proces de unificare era necesar si pe plan bisericesc.Intrucat Patriarhatul nu se putea realiza decat in conditiile implinirii acestei unificari, parcursul catre cele doua obiective a mers in fireasca impletire.Incepand din primavara anului 1919, s-a purces la unificarea structurilor bisericesti, prin intrarea in Sinodul de la Bucuresti a ierarhilor din provinciile incorporate, cu deplina si veche indreptatire, in cuprinsul Romaniei Mari.In iunie acelasi an au debutat, la Sinaia, lucrarile pentru elaborarea unei legislatii bisericesti unitare, sub conducerea loctiitorului de mitropolit primat, Pimen Georgescu, mitropolitul Moldovei si Sucevei.Spre a se da expresie deplina unificarii statale prin introducerea in sanul Bisericii Romanesti a Ardealului, Banatului, Crisanei si Maramuresului, teritoriile romanesti reintegrate avand cea mai insemnata intindere si cel mai ridicat aport de populatie ortodoxa, in fruntea Bisericii Ortodoxe Romane a fost ales, la 18 / 31 decembrie 1919, ca mitropolit primat, un ierarh provenit din acele parti de dincolo de Carpati, episcopul Caransebesului, Miron Cristea, care fusese prezent atat la Marea Adunare Nationala a reunificarii de la Alba Iulia, de la 1 decembrie 1918, cat si in delegatia transilvaneana sosita, in aceeasi luna, la Bucuresti pentru a aduce actul de unire cu Romania a tuturor teritoriilor de dincolo de Carpati. Investirea si inscaunarea noului mitropolit primat au avut loc in chiar ziua urmatoare, la 19 decembrie 1919 / 1 ianuarie 1920.In ceea ce priveste Legea si Statutul de organizare si functionare ale Bisericii Ortodoxe Romane, desi Octavian Goga, ministrul de atunci al cultelor, dorea promovarea lor in parlament inca din faza de proiect din toamna anului 1920, la solicitarea insistenta a mitropolitului Nicolae Balan al Ardealului discutarea lor a fost amanata pana dupa adoptarea, in martie 1923, a noii Constitutii a Romaniei, astfel incat legislatia bi-sericeasca sa preia si sa adanceasca principiile inscrise deja in actul fundamental al sta-tului, intre care cel al autonomiei Bisericii era cel mai insemnat, dimpreuna cu stipularea caracterului sau de Biserica dominanta si cu mentionarea participarii, in administratia bisericeasca, in spiritul statutului sagunian, a mirenilor alaturi de clerici.Pe aceasta cale s-a ajuns la semnificativa intrepatrundere, pana aproape de suprapunere, in anul 1925, a adoptarii noii legislatii bisericesti, votata in Senat la 24 martie si in Camera Deputatilor la 3 aprilie si promulgata de regele Ferdinand I la 6 mai, cu procesul de hotarare si de consfintire a noului rang de Patriarhat al Bisericii noastre, desfasurat, efectiv, in intervalul februarie - noiembrie 1925.In conditiile istorice consecutive desavarsirii unitatii nationale a Romaniei la sfarsitul anului 1918, cea dintai afirmare a necesitatii de infiintare a Patriarhiei Romane s-a facut auzita inca din anul urmator, 1919, cand, in cadrul Congresului preotimii transilvanene, desfasurat la Sibiu intre 6 - 8 / 19 - 21 martie, protopopul Gheorghe Ciuhandu de la Arad a prezentat, in acest sens, un amplu si documentat referat in care, argumentandu-si propunerea, afirma ca: Dupa canonul 34 apostolic, se cuvine ca toti ierarhii nostri sa recunoasca pe unul dintre ei drept protos. Odata ajunsi la unitatea politica si ierarhica bisericeasca, avem dreptul sa ne gandim si la infiintarea demnitatii de patriarh ortodox roman.In august acelasi an, mitropolitul primat Miron sugera, de la Manastirea Caldarusani, Adunarii Constituante, chemata sa elaboreze proiectele noii legislatii bisericesti, perspectiva evolutiei catre Patriarhat a Bisericii Ortodoxe Romane, idee sustinuta, cu caldura, de personalitatile marcante ale vietii publice romanesti precum regele Ferdinand, prim-ministrul Ionel I.C.Bratianu, istoricii Nicolae Iorga si Ioan Lupas, ministrul cultelor Alexandru Lapedatu, ministrul instructiunii Publice C. Angelescu si multi altii.In acest context, spre sfarsitul anului 1924, mitropolitul Pimen al Moldovei si Sucevei a redactat propunerea ca Mitropolia Ungrovlahiei (sau a Munteniei) cu scaunul mitropolitan din Bucuresti sa fie ridicata la rangul de Patriarhie, iar mitropolitul Ungrovlahiei si Primat al Romaniei, care de drept e si Presedinte al Sfantului nostru Sinod, sa poarte titlul de Patriarh al Bisericii Ortodoxe Nationale Romane (cu resedinta la Bucuresti). Documentul a mai fost semnat, apoi, de mitropolitul Nectarie al Bucovinei, de arhiepiscopul Gurie de la Chisinau si de episcopii Lucian al Romanului, Roman al Oradiei, Nicolae al Clujului si Ilarie al Constantei.Toate argumentele reiterate mai sus, in prima parte a acestei evocari, erau inscrise in acest act fundamental, care se incheia afirmand ca se cuvine si e drept ca Bisericii noastre Ortodoxe Romane sa i se dea o noua situatie legala si canonica, in randul celorlalte Patriarhate ortodoxe, de Rasarit.Astfel prezentata, propunerea a fost adusa in discutia Sfantului Sinod in sedinta din ziua de 4 februarie 1925, condusa de arhiepiscopul Gurie al Chisinaului, lectura documentului fiind incredintata mitropolitului Nectarie al Bucovinei, din pricina absentei autorului principal, mitropolitul Pimen, care n-a putut participa, fiind, din pacate, bolnav.ArgumenteDeschizandu-se, apoi, discutiile, arhiepiscopul Basarabiei Gurie a salutat cel dintai propunerea, aratand ca basarabenii au fost, in Romania intregita, primii care au cerut ridicarea Bisericii Romane Ortodoxe la rangul de Patriarhie, pe temeiul Canonului 34 apostolic. Episcopul Lucian al Romanului a dat citire unui memoriu in acelasi sens al Consiliului profesoral al Facultatii de Teologie din Cernauti, iar arhiereul - vicar Dionisie al Eparhiei Chisinaului si Hotinului a citit o proprie declaratie de sustinere, scrisa inca de la 11 decembrie 1924. Un amplu expozeu a prezentat, in continuare, in numele guvernului, ministrul cultelor, prof. univ. dr. Alexandru Lapedatu, care a inceput prin a arata ca organizarea Bisericii Ortodoxe Romane sta in asa de stransa legatura cu aceea a statului, incat fazele dezvoltarii acestuia sunt si ale aceleia. Dupa o serie de argumente de ordin istoric referitoare la relatia dintre stat si Biserica, ministrul Lapedatu a afirmat, in privinta titulaturii de Primat al Romaniei … la care de nevoie se recursese in 1865, ca ea nu mai poate corespunde nici situatiei actuale a Bisericii noastre si nici traditiilor de organizare din Bisericile Ortodoxe. Ca atare, ridicarea arhiepiscopului si mitropolitului Ungrovlahiei la rangul de Patriarh e o necesitate a noii organizatii bisericesti, reclamata de situatia Bisericii noastre inlauntrul Statului roman si de situatia acestuia intre celelalte State ortodoxe… Faptul e asa de firesc si in logica evolutiei istorice a vietii noastre bisericesti, ca s-a impus simultan conducatorilor Bisericii si ai Statului si e privit de toti ca o necesitate de ordin national… Cat priveste raporturile cu celelalte Biserici ortodoxe, acestea vor ramane - preciza el, in final - aceleasi - de unitate si solidaritate spirituala si dogmatica, pentru apararea intereselor bisericesti comune… Patriarhatul romanesc poate da, cel mult, Bisericii noastre nationale… o autoritate si un prestigiu… (care) nu poate fi decat pentru binele si folosul Ortodoxiei, in general.Actul de infiintare al Patriarhatului romanescIn urma tuturor acestor luari de cuvant, a fost prezentat, de catre episcopul Vartolomeu Stanescu, al Ramnicului - Noul Severin, Actul de infiintare al Patriarhatului romanesc.In contextul unei elocvente insumari de argumente, intre care, la loc de frunte, figurau rolul Ortodoxiei romanesti de-a lungul istoriei, precum si realitatile noii etape de dupa desavarsirea unitatii noastre statale, documentul afirma ca poporul roman isi infiinteaza de astazi inainte, prin propria lui suveranitate, politica si bisericeasca, Patriarhatul pentru Biserica Ortodoxa Romana…Drept urmare, in memorabila sedinta din 4 februarie 1925, Sfantul Sinod, cel dintai indrituit a se pronunta in istorica problema a infiintarii Patriarhatului, a adoptat urmatoarea HOTĂRÂRE: 1. Se infiinteaza in Ţara Romaneasca pentru Biserica Ortodoxa autocefala Romana demnitatea de PATRIARH;2. Arhiepiscopul si Mitropolitul Ungro-Vlahiei se ridica, in calitatea sa de Primat al Romaniei, la rangul de PATRIARH al Bisericii Ortodoxe autocefale Romane;3. Inalt Prea Sfintitul D.D. Miron, actualul Arhiepiscop si mitropolit al Ungro-Vlahiei, devine, in calitatea sa de Primat al Romaniei, PATRIARH al Bisericii Ortodoxe Romane;4. Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane se va bucura de toate drepturile recunoscute de Sf(intele) canoane si legile tarii.Hotararea prevedea, apoi, in alte cinci articole, faptul de a fi inaintata guvernului pentru adoptarea sa printr-o lege speciala, sanctionata de rege, ca in viitor alegerea patriarhilor se va face tot prin lege speciala, dintre mitropolitii si episcopii in functie, si ca hotararea in cauza se va comunica Bisericilor Ortodoxe surori printr-o notificare ce se va inscrie si in Condica Sfanta si care scrisoare va fi alcatuita de o comisie formata din mitropolitul Nectarie al Bucovinei si episcopii Vartolomeu al Ramnicului - Noul Severin si Lucian al Romanului.In incheierea istoricei intruniri sinodale, a luat cuvantul mitropolitul primat MIRON, care a adresat multumiri tuturor celor ce pregatisera si infaptuisera infiintarea Patriarhiei, tinand, totodata, sa-si prezinte cateva ganduri semnificative ce urmau sa constituie un adevarat program al viitorilor sai ani de patriarhat: 1. trimiterea unor tineri teologi la studii peste hotare; 2. dezvoltarea invatamantului teologic ortodox din Romania, prin crearea de noi catedre, inclusiv in scopul primirii la pregatire a unor tineri din lumea greaca si slava; 3. infiintarea unei Academii de muzica bisericeasca; 4. inaltarea unei Catedrale a Mantuirii Neamului, in concordanta cu noul si inaltul rang de Patriarhat al Bisericii Ortodoxe Romane.ConfirmareaInfiintarea Patriarhiei Romane a fost primita, curand dupa data hotararii sinodale, de Senat cu 89 de voturi (din 91 exprimate) si de Camera Deputatilor cu unanimitatea celor 156 de voturi, la 12 si, respectiv, 17 februarie 1925, fiind promulgata de regele Ferdinand I la 23 februarie acelasi an.La 12 martie 1925, Bisericile Ortodoxe surori au fost instiintate, printr-o scrisoare irenica, de cele implinite.Desi a primit, dupa data de 6 mai, aceasta scrisoare irenica, trimisa prin profesorul de teologie dr. Dragomir Demetrescu, patriarhul ecumenic Constantin al VI-lea (dec. 1924 - mai 1925), aflat la Salonic, n-a mai apucat decat sa-si exprime dorinta de a confirma, prin Sinodul Patriarhal, actul savarsit, intrucat, dupa numai cateva zile, s-a retras din scaun.Confirmarea Patriarhiei Ecumenice a ramas, asadar, pe seama noului intaistatator al sau, patriarhul Vasile al III-lea (1925-1929), care a dat-o la 30 iulie 1925, prin Tomosul Nr. 1579, felicitand pe patriarhul Miron pentru ridicarea la aceasta noua vrednicie de inalta cinste.O delegatie speciala a Patriarhiei constantinopolitane a adus si a prezentat in catedrala din Bucuresti, duminica 27 septembrie 1925, acest important TOMOS de recunoastere a Patriarhiei Romane.Raspunsuri insotite de felicitari au sosit si din partea Patriarhiilor istorice rasaritene din Alexandria, Antiohia si Ierusalim, de la Patriarhia Sarba si de la Arhiepiscopia Ciprului, de la Bisericile din Grecia, Bulgaria, Polonia, de la fostul mitropolit Antonie al Kievului, precum si din partea patriarhului suprem si catolicos al tuturor armenilor Kevork V, de la episcopul Bisericii Vechi Catolice din Berna - Elvetia, dr. Adolph Kury, de la Primatul Angliei, Randal Cantuar, s.a.Intronizarea primului patriarhAu urmat, in sfarsit, in ziua de duminica, 1 noiembrie 1925, ceremoniile de investitura si inscaunare ale intaiului nostru patriarh, dr. Miron Cristea, festivitati desfasurate intr-o atmosfera de mare sarbatoare, urmandu-se intreaga randuiala traditionala.Dupa Sfanta Liturghie savarsita in Catedrala patriarhala, patriarhul Miron, insotit de membrii Sfantului Sinod si de delegatiile straine prezente la Bucuresti, a mers la Palatul Regal, unde a avut loc ceremonia de investitura. Dupa citirea decretului regal de investitura de catre ministrul cultelor, Alexandru Lapedatu, primind carja patriarhala de la mitropolitul Pimen al Moldovei si Sucevei, regele Ferdinand a inmanat-o patriarhului Miron rostind solemnele cuvinte de investire: Iti incredintez carja de patriarh, pentru a pastori turma Patriarhiei Romane. Apoi patriarhul Miron a rostit o impresionanta cuvantare in care a evocat urarea pe care regele i-o facuse la investirea sa ca mitropolit primat, aceea de a infaptui unitatea bisericeasca a tuturor romanilor, asa dupa cum Mihai Viteazul o infaptuise, la 1600, fie si numai vremelnic, pe cea politica. De asemenea, patriarhul a afirmat necesitatea unui sprijin, pe multiple planuri, acordat Bisericii din partea statului roman.A urmat un memorabil cuvant de raspuns din partea regelui Ferdinand, care a accentuat, la randu-i, legatura de secole prin care statul a crescut impreuna cu Biserica. Voievozii aparau Biserica si Biserica era mangaierea si intarirea Voievozilor. Limba s-a creat, una si nedespartita, prin Biserica si peste hotarele vremelnice… Iar spiritul national a urmat acestei dezvoltari unitare a limbei si a culturii.Apoi suveranul a rostit, iarasi cu inalta solemnitate: Din unificarea sufleteasca ies operele mari, nationale, de gandire si simtire, si rasplata meritata va fi adusa Bisericii noastre care va ajuta poporul spre infaptuirea acestui tel pamantesc.Dupa incheierea ceremoniei de investitura, somptuosul alai patriarhal a parcurs, pe jos, drumul pana pe Dealul Patriarhiei, unde, in catedrala, a avut loc ceremonia inscaunarii. Au rostit cuvinte inaltatoare de salut conducatorii de delegatii bisericesti participante la solemnitatile instalarii primului patriarh al Romaniei. In cuvantul sau de raspuns, patriarhul Miron a marturisit nadejdea in ajutorul Tatalui Ceresc pe care si-o pune intru implinirea slujbei incarcate de dificultati si responsabilitati din Scaunul Patriarhal al Ortodoxiei Romanesti.Astfel s-a scris istoria memorabila a inaltarii Bisericii Ortodoxe Romane la rang de Patriarhat, cu investirea si inscaunarea primului nostru patriarh, in persoana lui Miron Cristea, fiul de tarani ardeleni, pe numele sau cel dintai Elie, daruit Ţarii si Bisericii de meleagurile muresene ale Toplitei si ridicat la treapta episcopala pentru eparhia banateana a Caransebesului.Momentele unice de acum 85 de ani, izvodite din adancul insusi al istoriei noastre crestine, au fost, la randu-le, deschizatoare ale unui nou, nelipsit de dificultati, dar consecvent, bogat si inaltator drum al Ortodoxiei Romanesti, precum spunea Nicolae Iorga, intru aceeasi neabatuta calauzire a neamului pe cararile pamantului, fara a-si desface ochii de la cer. Prestigiul castigat atunci, in 1925, de Patriarhia Romana, pe plan intern si international, a dainuit si a crescut mereu, in pofida oricaror vicisitudini ale vremurilor. Şi aceasta pentru ca, o data mai mult, Biserica stramoseasca nu si-a abandonat niciodata crezul de a fi suflet din sufletul neamului, mereu preinnoit intru una si aceeasi neapusa lumina a Mantuitorului nostru Iisus Hristos.Intru implinirea nazuintei patriarhului Miron, devenita, pe zidul vechii Catedrale mitropolitane, slova de pisanie cu valoare testamentara, Biserica Ortodoxa Romana a nazuit si a lucrat, necontenit, la zidirea in duh a edificiului CATEDRALEI MÂNTUIRII NEAMULUI, care se va inalta acum, la inceputul celui de - al treilea mileniu crestin, cu ajutorul lui DUMNEZEU si prin osardia Preafericitului Parinte Patriarh DANIEL.

Categoria: Actualitate ortodoxa

Vizualizari: 770

Id: 4413

Data: Feb 4, 2010

Imagine: