Cuvântul Preafericitului Parinte Patriarh DANIEL rostit dupa oficierea slujbei Canonului cel Mare, la Catedrala Patriarhala, luni, 03 martie 2014 (revazut de autor):Postul Sfintelor Pasti este o perioada de pregatire pentru marea sarbatoare a Învierii Domnului. De aceea, toata aceasta perioada a fost numita, uneori, si urcus interior spre Înviere. Nu este vorba de un urcus spatial, ci este vorba de un urcus interior, spiritual, de o ridicare a noastra din starea de pacat în starea de pocainta, de împacare cu Dumnezeu si de reorientare de la drumul care merge spre moarte la drumul care merge spre viata, adica refacerea legaturii noastre de viata si iubire cu Dumnezeu. Aceasta perioada a Postului Sfintelor Pasti era, la începutul crestinismului, pe timpul Sfintilor Apostoli, una mai scurta; cea mai scurta pe care o cunoaste istoria a fost cea de o saptamâna, si anume saptamâna Sfintelor Patimi sau Patimiri ale Mântuitorului Iisus Hristos, numita si Sfânta si Marea Saptamâna a Pastilor.Foarte curând, însa, a fost nevoie ca aceasta perioada sa fie una mai lunga, pentru ca, odata cu libertatea data crestinismului, în anul 313, de catre împaratul Constantin cel Mare, prin Edictul de la Mediolan (Milan), au intrat în Biserica, foarte repede si fara pregatire multi pagâni, cu un comportament contrar Evangheliei, cu deprinderile religiei naturale, în care zeii erau justificari ale patimilor omenesti egoiste si proiectii ale lor. Astfel, Biserica a fost nevoita sa organizeze o scoala duhovniceasca de intensa si profunda pregatire a celor care deveneau crestini. Aceasta scoala a fost organizata pe o perioada de 40 de zile înainte de saptamâna Sfintelor Patimiri ale Mântuitorului nostru Iisus Hristos. De aceea, cele 40 de zile ca scoala de pregatire a catehumenilor, adica a celor ce se pregateau pentru a primi Botezul, plus o saptamâna - Saptamâna Sfânta si Mare dinaintea Pastilor - formeaza postul de sapte saptamâni al Sfintelor Pasti.Deci, postul propriu-zis al Pastilor este de 40 de zile, dar nu se termina dupa 40 de zile, ci se intensifica în ultima saptamâna, când postirea devine mai aspra si este însotita de meditatie profunda asupra tainei mântuitoarelor suferinte sau Patimiri ale Domnului Hristos pentru noi si participarea mistica a credinciosilor la ele.În noaptea de Pasti se botezau candidatii care erau pregatiti pentru Sfântul Botez, numit si „Sfânta Luminare”. Însa cu câteva zile înainte, acestia erau examinati privind pregatirea lor catehetica, si anume învatatura de credinta, dar, în acelasi timp, cei care-i pregateau îsi dadeau seama si de starea lor duhovniceasca, de pocainta celor ce se pre­gateau sa devina crestini. Apoi, în ajunul Sfintelor Pasti se savârsea Botezul, adica înainte de a începe sarbatoarea. Astfel, când se proclama Învierea, cei botezati simteau ca sunt partasi la moartea si Învierea Domnului Hristos.Aceasta explica de ce, în ziua de Pasti, în loc de Sfinte Dumnezeule, se cânta înainte de citirea Apostolului imnul Câti în Hristos v-ati botezat, în Hristos v-ati si îmbracat, iar saptamâna care începe cu sarbatoarea Sfintelor Pasti, se numeste „Saptamâna luminata”. Ca atare, cei ce au primit Botezul se distingeau de ceilalti crestini prin faptul ca purtau haina alba, numindu-se neofiti (nou-saditi în Biserica).„Saptamâna luminata” era saptamâna bucuriei celor ce au trecut de la moartea pacatului la viata sfinteniei, de la pagânism la crestinism. Iar religia crestina în mijlocul lumii pagâne aparea ca religia unei vieti noi si sfinte, îndreptata spre Învierea cea de obste sau universala.Desi, mai târziu, familiile crestine au început sa-si boteze copiii, iar numarul celor ce deveneau crestini dintre adulti a scazut, Biserica a pastrat totusi aceasta practica a postului de 40 de zile, la care se adauga postul si mai intens al Saptamânii celei Mari si Sfinte de dinaintea Pastilor. De ce? Fiindca aceasta perioada de post devenise necesara si pentru cei botezati ca o reînnoire a Botezului lor prin „Botezul lacrimilor”, prin pocainta adânca pentru pacate si pentru sfintirea vietii. Aceasta hotarâre a Bisericii de a pastra perioada de pregatire pentru Botez ca timp de pregatire pentru Înviere se datoreaza si faptului ca atunci când ne-am botezat pentru a deveni crestini, altcineva (nasul) a facut pentru noi marea marturisire dinainte de Botez, si anume: „Ma lepad de satana si de toate lucrarile lui si de toti slujitorii lui” si „ma unesc cu Hristos sa-I slujesc Lui ca unui Domn si împarat”. Aceasta dimensiune a vietii crestine, de lepadare permanenta de satana, de toate lucrarile lui si de toti slujitorii lui, este programul Botezului pentru toata viata. Deci, aceasta perioada de post si pocainta trebuie considerata ca fiind o intensa lepadare de întunericul pacatului si unire cu Hristos Cel Rastignit si Înviat. Asadar, pregatirea pentru sarbatoarea Învierii este, în primul rând, o activitate intensa a sufletului ca lucrare de pocainta, de curatire de pacate, de luminare a sufletului prin harul dumnezeiesc.În perioada aceasta, a Postului Mare, se înmultesc metaniile. Metania înseamna, în limba greaca, schimbarea modului de a gândi, de a vorbi si de a lucra. Metaniile mari sunt prosternari atingând pamântul cu fruntea, ca semn al caderii si ridicarii noastre, ca semn ca dorim sa ne ridicam noi, cei cazuti în pacat. Iar metaniile mici sunt o aplecare a capului pâna ce atingem pamântul cu mâna. Aceasta forma dinamica de participare a trupului la pocainta sufletului arata ca Sfintii Parinti au fost mari dascali ai pocaintei si ai înnoirii spirituale ca înviere a omului din moartea pacatului si de înaltare a lui în lumina lui Hristos Cel Rastignit si Înviat. În limba româna, cuvântul înviere implica ideea de intrare în viata, a deveni viu, a se face viu, însa în limba greaca cuvântul înviere (anastasis) înseamna ridicare, ridicare din moarte, din stricaciune, pentru a trece la viata vesnica si la nestricaciune. Oricum, continutul spiritual al acestor cuvinte este acelasi.În perioada Postului Mare, cu exceptia zilelor de Sâmbata si Duminica, limbajul si vesmântul liturgic al Bisericii se schimba pentru a chema si ajuta sufletul si trupul în starea de pocainta. Întreaga Biserica respira duhovniceste în ritmul unor rugaciuni scurte si intense ca: „Miluieste-ma, Dumnezeule, miluieste-ma!” sau „Doamne si Stapânul vietii mele…”. Prin acest „Miluieste-ma, Dumnezeule, miluieste-ma!”, din Canonul cel Mare, noi recunoastem ca singuri nu putem face nimic pentru mântuirea noastra; ca mântuirea noastra, adica dobândirea vietii vesnice, depinde, mai întâi de toate, de mila lui Dumnezeu. Când omul începe sa realizeze ca este crestin numai atât cât traieste în relatie sau comuniune cu Hristos, atunci el poate birui ispitele care-i vin în gând, în cuvânt sau în fapta. Prin rugaciunea „Miluieste-ma, Dumnezeule, miluieste-ma!”, noi ne apropiem si ne „tinem” de Dumnezeu Preamilostivul, parasind orice iluzie de aflare a vietii vesnice în noi însine si recunoscând ca Dumnezeu este singurul Izvor al vietii vesnice. „Miluieste-ma, Dumnezeule, miluieste-ma!” este prinderea noastra de „colacul” si „funia de salvare”, de iubirea milostiva a lui Dumnezeu. Aceasta rugaciune devine legatura si coloana nevazuta, dar reala, între noi si cer. Cât timp vedem pe Hristos în fata si ne încredem în ajutorul Lui, mergem peste valurile marii învolburate de ispite si încercari. Când însa pierdem legatura cu El si intensitatea strigarii sau rugaciunii staruitoare catre El, atunci ne afundam. Noi unim aceasta rugaciune de invocare a milei lui Dumnezeu cu credinta ca numai Hristos-Domnul, Cel ce a biruit pacatul si moartea, poate sa ne aduca în suflet Taina si Lumina Învierii, adica izbavirea de pacat, de moarte si de iad.În noaptea Sfintelor Pasti, întelege intens Sarbatoarea Învierii numai cel ce a simtit în timpul Postului cum înviaza sufletul sau din pacate. De aceea, rugaciunea Bisericii în aceasta perioada este în primul rând rugaciune de pocainta, de ridicare, de înnoire. Cântarile Triodului spun ca usile pocaintei sunt usile mântuirii: „Usile pocaintei, deschide-mi mie!”. Usile pocaintei fiind usile de intrare în Împaratia lui Dumnezeu, nimeni nu se poate mântui fara pocainta. De aceea, Parintii Bisericii care au fost în primul rând oameni ai pocaintei, au învatat necontenit pe oamnei ca fara pocainta nu exista mântuire. De pilda, se spune ca Sfântul Antonie cel Mare, catre sfârsitul vietii sale, a fost întrebat ce ar mai face daca ar trai mai mult, iar el a raspuns: „as învata sa ma pocaiesc mai bine”. Niciodata nu ne putem lauda ca ne-am pocait îndeajuns. Deci este o mare eroare sa ne laudam cu pocainta noastra! De ce? Deoarece cea dintâi roada a pocaintei adevarate este smerenia, judecarea de sine, nu lauda de sine.În societatea secularizata de azi a slabit mult constiinta pacatului ca existenta patimasa egoista. Ca atare, slabeste si practica pocaintei, iar unde nu mai este pocainta nu mai este nici dor de sfintenie, nici dor de mântuire sau viata vesnica. Când smerenia este înlocuita cu autosuficienta, justificarea raului conduce pe om la insensibilitate sau nepasare duhovniceasca, la „iesirea din fire” si la iresponsabilitate. Întrucât am pierdut constiinta pacatului si practica pocaintei, ne-am obisnuit cu raul. Desi este multa violenta în lume, ne-am obisnuit totusi cu ea. Azi exista si multa indiferenta la suferinta altora, dar ne-am obisnuit cu ea. Aceasta este iesirea din fire, obisnuinta cu raul. Însa pocainta este convertire de la rautate la bunatate a sufletului, adica venire în fire sau în sine. Iesirea din fire este dezumanizare, iar revenirea în fire este uma­nizare si înduhovnicire. Iesirea din fire este îndepartarea omului de Dumnezeu si risipirea tuturor darurilor Sale, iar venirea în sine a omului este refacerea comuniunii de iubire cu Dumnezeu si cu semenii, îmbogatirea în bunatate. Venirea în sine înseamna, de asemenea, mai multa exigenta cu noi însine si mai multa îngaduinta cu altii. De aceea, pocainta ca Sfânta Taina a Marturisirii pacatelor, ca judecare a omului pe sine însusi, este taina salvarii omului pacatos. Sfânta Spovedanie este o mare binecuvântare pe care Dumnezeu a dat-o Bisericii, si anume de a primi marturisirea pacatelor noastre, adica judecarea lor de catre noi însine în fata duhovnicului, pentru a darui apoi iertarea pacatelor prin harul lui Dumnezeu, pentru a dobândi mântuirea sau comuniunea eterna cu El.Dumnezeu asteapta de la noi sa ne recunoastem si sa ne marturisim pacatul care este o boala a sufletului. Aceasta este, de fapt, lupta noastra cu noi însine. Noi deschidem rana si o aratam lui Hristos-Doctorul cât este de mare, apoi vine balsamul Lui, adica iertarea si vindecarea, prin care El ne pregateste pentru o viata noua în Duhul Sfânt. Pocainta fara cerere de iertare nu este facatoare de viata, nici aducatoare de pace si bucurie, ci ea sfârseste adesea în deznadejde. Multi oameni si-au regretat faptele rele, dar fiindca nu s-au eliberat de ele prin spovedanie si iertare, au cazut în deznadejde si nu au sfârsit bine.Prin urmare, pocainta pe care o învata si o practica Biserica nu este o pocainta a disperarii, ci este o pocainta a sperantei, care se bazeaza pe rugaciunea „Miluieste-ma, Dumnezeule, miluieste-ma”. Aceasta rugaciune are ca temelie credinta noastra ca, oricât de mari ar fi pacatele noastre, ele nu pot birui milostivirea lui Dumnezeu cea nemarginita, iubirea Lui de oameni cea nemasurata si negraita. Daca cineva s-a pocait cu adevarat, nu în mod fatarnic, ci si-a plâns pacatele, a cerut iertare si a primit-o, acela simte puterea Învierii lui Hristos lucratoare prin har în sufletul sau. Sfântul Ioan Gura de Aur subliniaza ca cel dintâi cetatean al Raiului este un tâlhar care s-a mântuit numai prin pocainta, rugându-se înainte de moarte cu aceste cuvinte: „pomeneste-ma, Doamne, când vei veni în Împaratia Ta”. Iar Mântuitorul, de pe Cruce, i-a spus: „Astazi vei fi cu mine în Rai”. Când noi ne recunoastem greseala si hotarâm sa punem început bun, cerem iertare lui Dumnezeu si semenilor nostri, ne spovedim si primim iertare, atunci pregatim bucuria învierii sufletului din moartea pacatului. În acest sens, perioada de pocainta si post este perioada de pregatire pentru bucurie. Iar bucuria adevarata nu este fericire egoista, nici egoismul izolarii si indiferentei, nici egoismul îndepartarii noastre de Dumnezeu, ci adevarata bucurie este comuniunea noastra cu Dumnezeu, Izvorul vietii si al bucuriei vesnice. Bucuria sufletului nu se confunda cu placerea lacomiei si a îmbuibarii egoiste, fara cumpatare si fara mila de saraci si bolnavi, ci ea este bucuria iubirii smerite si milostive, este bucuria vietii în comuniune cu Dumnezeu si cu semenii. Aceasta este bucuria Învierii. Ea este bucuria pe care ne-o aduce rugaciunea unita cu postul si milostenia. Aceasta este bucurie din bucuria Învierii lui Hristos Cel Rastignit si Înviat, iubitorul de oameni.Întrucât perioada de pregatire pentru sarbatoarea Sfânta si Mare a Învierii Domnului este timp de pocainta, de postire si de milostenie, în aceasta vreme de post se înmultesc si ispitele. În acest sens, Mântuitorul Iisus Hristos ne îndeamna la priveghere si rugaciune, la stare de trezvie spirituala: „Privegheati si va rugati, ca sa nu intrati în ispita!” (Matei 26, 14). Rugaciunea este, asadar, si o arma, adica un izvor de putere spirituala împotriva ispitelor si împotriva uitarii de Dumnezeu, care este începutul pacatului înstrainarii omului de Dumnezeu.Prin rugaciune si prin pomenirea deasa a lui Dumnezeu, omul mentine legatura cu Dumnezeu si respinge cea dintâi ispita, si anume aceea de a se comporta în lume ca si când Dumnezeu nu ar exista sau ca si când Dumnezeu ar fi absent din viata noastra. Mai mult, rugaciunea este izvor de pace si bucurie, de iubire curata si de fapta buna.Sa ne rugam Domnului Hristos si tuturor sfintilor Lui sa ne ajute si sa ne daruiasca puterea de a simti în suflet roadele pocaintei din Postul Mare, adica sfintirea vietii, dupa cum spune Sfântul Ioan Gura de Aur: „Noi daruim ceea ce avem, postirea, ca sa primim ceea ce nu avem, nepatimirea”, spre slava lui Dumnezeu si mântuirea noastra. Amin.

Categoria: Actualitate ortodoxa

Vizualizari: 638

Id: 38568

Data: Mar 4, 2014

Imagine: