Cea dintâi Duminica, a Vameșului și Fariseului, Sfinții Parinți au mai numit-o „vestitoare” a luptelor celor duhovnicești, pentru ca prin ea, ca o trâmbița, ni se vestește pregatirea de razboi împotriva dracilor, în postul care vine.Primul semnal al acestei pregatiri de lupta ni-l dau cele trei stihiri, care se cânta îndata dupa Evanghelia Utreniei: Ușile pocainței, În cararile mântuirii... și La mulțimea faptelor mele celor rele..., stihiri care ne umplu de umilința și ne rascolesc inimile. În lumina lor ne vedem cu sufletul și cu trupul întinate de mulțimea faptelor celor rele pe care le-am facut; cu viața de pâna acum irosita în lenevire, iar ziua înfricoșatei Judecați apropiindu-se înspaimântatoare. Ce vom face? Adânca mâhnire și cutremurare ne cuprinde și ne umbrește sufletul. Dar, în același timp, se ivește și o raza de nadejde: milostivirea cea nemasurata a lui Dumnezeu, puternicele rugaciuni ale Maicii Domnului și lucrarea curațitoare și înnoitoare a Pocainței, ale carei uși se deschid acum. Nadejdea ne întarește și ne da îndrazneala sa strigam cu zdrobire de inima ca și Proorocul David: „Miluiește-ma Dumnezeule, dupa mare mila Ta!” Cele trei stihiri ne apleaca spre pocaința și totodata ne învața cum sa o facem:- întorcându-ne la noi înșine și cugetând la viața noastra pacatoasa;- cu cutremur și cu teama de înfricoșatoarea Judecata;- cu nadejde și încredere în dumnezeiasca milostivire.Simțamintele de teama și nadejde, pe care ni le trezesc aceste stihuri, trebuie sa ne însoțeasca nelipsit de-a lungul Sfântului Post; de aceea le vom auzi de acum înainte la utrenia fiecarei duminici, pâna în duminica a cincea.Al doilea semnal de pregatire ni-l da pilda evanghelica a Vameșului și a Fariseului (Luca 18, 10-14), la care cântarile și citirile vecerniei și utreniei mereu ne vor îndemna sa cugetam:„Sa nu ne rugam ca fariseul, fraților, ca tot cel ce se înalța pe sine, se va smeri; ci sa ne smerim înaintea lui Dumnezeu prin postire, ca vameșul strigând: „Dumnezeule, milostivește-Te spre noi pacatoșii!” sau „Fariseul biruindu-se de slava deșarta, s-a lipsit de bunatați, iar vameșul, prin pocaința, s-a învrednicit de daruri...”.Precum ne tâlcuiește Sinaxarul duminicii, pilda ne pune înainte doua așezari sufletești: aceea a vameșului, pe care trebuie sa tindem sa o agonisim, și cealalta a fariseului, de care se cuvine sa ne ferim și sa fugim. Pentru ca smerenia și pocaința vameșului sunt puternica într-armare împotriva dracilor, iar mândria și înalțarea fariseului, început și izvor a tot pacatul. Caci prin mândrie, a cazut diavolul și tot prin ea Adam a fost izgonit din rai. Iar toata tamaduirea a venit prin smerenie, prin smerenia Fiului lui Dumnezeu, Care a luat chip de rob și a rabdat moarte de ocara pe Cruce.Pilda ne arata pe viu acest lucru. Fariseul era om drept, iar vameșul om pacatos; acesta însa, prin smerenie, s-a întors mai îndreptat decât acela la casa sa. Recunoscându-și pacatul, vameșul a dobândit dreptatea, fara osteneala și degraba; și ca el, toți cei ce s-au smerit, precum ne arata și minunata cântare de la vecernia duminicii: „Atotțiitorule Doamne, știu cât pot lacrimile! Ca pe Iezechia din porțile morții l-au ridicat, pe cea pacatoasa din pacatele cele de mulți ani au mântuit-o; iar pe vameșul, mai presus decât pe fariseul, l-au îndreptat”. Iata, dar, smerenia curața degraba și ușureaza povara pacatului, precum Însuși Domnul o spune: „Tot cel ce se smerește se va înalța” (Luca 18, 14).Dar înalțarea este mai mult decât curațire de pacate. Îndata ce omul se curața de pacat, începe sa lucreze harul, care salașluiește întru el și pe care pacatul nu-l lasa sa lucreze. De aceea Apostolul spune: „Domnul, celor smeriți le da har” (I Petru 5, 5). Smerenia face lucrator harul din om, iar lucrarea harului este felurimea cea bogata a tuturor virtuților. Așa cum mândria este izvor a toata rautatea, smerenia este izvorul a toata virtutea: pe de o parte se usuca raul de la izvor, pentru ca este potrivnica mândriei; iar pe de alta, fiindca este prielnica creșterii tuturor virtuților.Lucrarea smereniei, însa, nu se oprește aici. Întocmai ca și bogația pamânteasca, bogația cea duhovniceasca a virtuților este primejduita de vrajmașii cei nevazuți, dracii. Cum ne fura ei rodul faptelor bune, ne-o spune Sf. Maxim Marturisitorul: „Când omul se straduiește cu virtutea și cunoștința duhovniceasca, se apropie de el dracii mândriei, ai slavei deșarte, ai dorinței de a placea oamenilor și ai fațarniciei, care nu numai ca nu-l împiedica de la virtute, ci îl și ajuta cu prefacut vicleșug, pentru ca apoi sa-l traga spre cele de-a stânga” (Rasp. catre Thalasie, 56, Filoc. vol. III). Se apropie viclenii de lucratorul virtuții și-i șoptesc: „Mari lucruri faci: postești, te rogi, te nevoiești, faci milostenie, ești mai presus decât ceilalți oameni”. Daca omul ia aminte și începe sa se încreada în sine, sa se înalțe, cade ca fariseul cel drept dar laudaros, își pierde rodul ostenelilor, fiindca „tot cel ce se înalța, se va smeri” (Luca 18, 14).Este adevarat ceea ce spun necurații cu vicleșug, ca mare lucru face cel ce savârșește binele, pentru ca toate faptele bune sunt mari și vrednice de cinste. Dar sunt așa nu pentru ca le face omul, ci pentru ca sunt roade ale Duhului Sfânt, fara de care nu putem face nimic. De aceea ne învața Domnul: „Așa și voi, când veți face toate cele poruncite voua, sa ziceți: slugi netrebnice suntem, caci am facut ceea ce eram datori sa facem” (Luca 17, 10).„Lucreaza și vegheaza” ne învața Sfinții Parinți. Lucreaza toate faptele cele bune, dar nu fii fara de grija de rodul lor, ci pazește-l de tâlharii cei nevazuți. Iar putere nebiruita împotriva lor și camara cea mai sigura pentru comorile cele duhovnicești, de care nu se pot apropia tâlharii-draci, este smerenia. Odata, Cuviosul Antonie a vazut toate cursele vrajmașului ca o mreaja întinsa pe pamânt și suspinând, a zis: „Oare cine poate scapa de ele?” Și a auzit un glas zicând: „Smerenia”. Altadata, diavolul îi spune Cuviosului Macarie cel Mare: „Multa sila îmi faci Macarie, și n-am nici o putere asupra ta. Caci iata, orice faci tu, fac și eu: postești tu, dar și eu nu manânc deloc; tu priveghezi, dar eu nu dorm nicidecum; numai cu un lucru ma biruiești tu”. Și l-a întrebat Ava Macarie, care este acel lucru; și i-a raspuns diavolul: „Smerenia ta, din cauza ei nu am nici o putere asupra ta”.Iata deci, cât de minunat dar este smerenia:- curața cu lesnire tot pacatul;- este prielnica sporirii virtuților;- este camara nefurata a faptelor bune și arma nebiruita împotriva mândrilor draci.De aceea nici nu se putea mai potrivita pregatire pentru Sfințita Patruzecime decât îndemnul la smerenie. Caci ce facem noi în vremea postului? Ne curațim de pacate prin pocaința și smerenie, ne straduim la savârșirea faptelor bune, ne silim sa pazim nefurat rodul duhovniceștilor nevoințe și ne razboim cu duhurile rautații. Or, pe toate acestea le împlinește smerenia cu multa lesnire.Dar lucrurile acestea nu le facem numai în Postul Mare. Toata viața pamânteasca este o lupta cu duhurile rautații, curațire de pacat și împodobire cu virtuți. De aceea întotdeauna, și nu numai în post, avem trebuința de smerenie. Domnul Hristos ne-a dat multe învațaturi mântuitoare, aratându-ne El Însuși cu pilda, cum sa le facem. Ne-a iubit mai presus de orice și ne-a învațat sa ne iubim și noi la fel: „Așa sa va iubiți unii pe alții, precum v-am iubit Eu” (Ioan 13, 34); apoi S-a dat pilda de smerenie, zicând: „Învațați de la Mine ca sunt blând și smerit cu inima” (Matei 11, 29). Toata viața Domnului este o neîntrerupta și negraita smerenie. S-a nascut smerit în grajd de vite, a trait smerit, a murit mai mult decât smerit. „S-a smerit pe Sine, ascultator facându-Se pâna la moarte, și înca moarte de cruce” (Filipeni 2, 8). De aceea, Sf. Isaac Sirul a numit smerenia „veșmânt al Dumnezeirii”, ca una cu care Domnul a fost îmbra-cat în toata viața Sa pamânteasca. Dar nu numai ca a fost îmbracat cu ea, ci El Însuși a fost întruparea smereniei, încât putem spune ca El este „smerenie” precum este „dragoste”. Îndem-nându-ne sa învațam de la El smerenia, Mântuitorul ne-a aratat în toata viața Sa ce este smerenia și ne-a lasat-o drept cale, pe care sa calatorim toata vremea vieții noastre. Despre aceasta cale a smereniei auzim la otpustul din Joia Mare: „Hristos, adevaratul Dumnezeul nostru, Cel ce din nemasurata Lui bunatate, calea cea mai buna, adica smerenia, ne-a aratat noua de când a spalat picioarele ucenicilor și pâna la Cruce și la îngropare, smerindu-Se pentru noi...” Ne-a lasat, deci, smerenia drept cea mai buna cale, pe care sa calatorim în toata vremea vieții noastre.Cu adevarat, smerenia este cea mai buna cale, pentru ca am vazut de câte daruri ne învrednicește smerenia. De aceea și Parinții Patericului spuneau: „Fara smerenie nu-i nadejde în mântuire” sau „Smerenia este cununa de pietre scumpe a monahului”, iar Ava Dorotei: „Mai mult decât orice avem trebuința de smerenie”.Dar pe lânga bogația de daruri aratata mai sus, smerenia mai are înca unul și mai mare. Ni-l arata Mântuitorul când zice: „Învațați de la Mine ca sunt blând și smerit cu inima și veți afla odihna sufletelor voastre” (Matei 11, 29). Viața aceasta pamânteasca este plina de durere și suspin. „În lume necazuri veți avea” ne spune Domnul (Ioan 16, 33), iar Apostolul adauga ca: „Prin multe suferințe trebuie sa intram în Împarația lui Dumnezeu” (F. Ap. 14, 22). Abia la sfârșitul ei, nadajduim sa mergem „unde nu este durere, nici întristare, nici suspin”, sa dobândim odihna și pacea mult dorita și negasita pe pamânt. Domnul însa ne-a încredințat ca, aici pe pamânt, putem avea odihna sufletelor noastre, și anume prin smerenie.Oare nu este un semn al vremii noastre aceasta zbuciumare, framântare, istovire, cautare și neurastenizare a omului? Doctorii prescriu tuturor bolnavilor odihna și liniște. S-au facut „case de odihna” și „stațiuni de odihna” pentru oamenii neurastenizați; s-au inventat metode de odihna, de relaxare, încât parafrazând cuvântul Avei Dorotei „omul de azi, mai mult decât orice, are nevoie de odihna”, ne întrebam de ce nu o gasește? „Învațați-o de la Mine, Cel smerit, ne îndeamna Domnul, și veți avea odihna sufletelor voastre!” Prea încrezator în puterile sale, prea laudaros cu ispravile sale, omul a uitat, a pierdut calea cea mai buna a smereniei, s-a înstrainat de izvorul a tot binele și nu mai are odihna. Dar „sufletul omenesc nu-și poate gasi odihna, fara numai în Dumnezeu” (Fer. Augustin). Smerenia, însa, ne așeaza dintr-o data în starea fireasca a existenței noastre. Ea nu este o virtute printre celelalte, care sa se adauge la viața noastra duhovniceasca, ci este o așezare fundamentala a omului, care se vede în prezența lui Dumnezeu, îi recunoaște atotputernicia, se uimește în fața mareției Lui, apoi își vede micimea și nemernicia sa, și recunoaște smerit ca tot ceea ce are, și însași existența lui, este un dar al negraitei iubiri și milostiviri dumnezeiești, fara de care nu poate nimic.Începutul înnoirii noastre nu se poate face deci, altfel decât prin intrarea în rânduiala, prin smerenie. De aceea pregatirea pentru Sfântul și Marele Post o începem cu smerenia, ca sa o traim în aceasta vreme și apoi, cu ea sa calatorim de-a lungul întregii vieți, știind ca numai calatorind pe cea mai buna cale, vom avea odihna sufletelor noastre în veacul de acum și în vecii vecilor.

Categoria: Actualitate ortodoxa

Vizualizari: 723

Id: 38040

Data: Feb 8, 2014

Imagine: