Predica la Duminica a XI-a dupa Rusalii a Sf. Ioan Gura De Aur

“Asemenea este Împaratia lui Dumnezeu omului împarat, care a vrut sa se socoteasca cu slugile sale” (Matei 18, 23)Despre darea de seama ce are sa ni se ceara si despre împacareNu trece repede, fara bagare de seama, peste aceste cuvinte, ci priveste la judecata ce se înseamna aici; intra în constiinta ta proprie si gândeste ce ai facut în toata viata ta. Când auzi ca Domnul voieste a se socoti cu slugile Sale, gândeste ca prin acestea se refera la împarati, capetenii de osti si domni, bogati si saraci, slugi si stapâni, în scurt, la toti. Caci noi toti ne vom arata înaintea scaunului judecatii lui Hristos.De esti bogat, gândeste ca si tu odata trebuie sa dai socoteala daca ai cheltuit averea ta pentru desfatari sau pentru cei saraci, pentru lingusitori si magulitori sau pentru cei nevoiasi, pentru dezmierdari sau pentru faptele milosârdiei, pentru lux, mâncare si îmbuibare sau pentru ajutorul celor strâmtorati. Şi nu numai pentru întrebuintarea avutiei tale ai sa dai seama, ci si pentru felul în care ai câstigat-o, de ai adunat-o cu munca cea dreapta sau prin rapire, prin zgârcenie si lacomie de avere, de ai mostenit-o de la tatal tau sau prin jefuirea sarmanilor si a vaduvelor.Însa nu numai bogatul are sa dea seama despre bogatia sa, dar si saracul despre saracia sa, de a suferit-o cu rabdare si cu multumire lui Dumnezeu, sau a fost trist si cârtitor si a hulit pronia, când a vazut pe altul întru îndestulare si prisosinta, iar pe sine întru lipsa si nevoie.Pe cei bogati îi va întreba Dumnezeu despre milostenia cea data, iar pe cei saraci despre rabdare, dar nu numai despre rabdare, ci si despre milostenie, caci saracia nu face neputincioasa darea de milostenie. Dovada la aceasta este vaduva cea din Evanghelie, care a pus cei doi bani în cutia jertfelor, si cu toata micimea darului ei, a covârsit pe toti cei care aruncasera acolo mult (Marcu 12, 42-43).Şi nu numai saracii si bogatii, dar înca si stapânirile si judecatorii trebuie sa dea seama cu de-amanuntul daca n-au vatamat dreptatea, daca vreodata n-au rostit vreo hotarâre dupa favoare sau din nefavoare, daca n-au judecat vreodata strâmb, ademeniti de lingusire, daca n-au prigonit, din razbunare, pe cei nevinovati.Şi nu numai stapânirile lumesti, ci si înainte-statatorii bisericesti trebuie sa dea seama de purtarea dregatoriei lor, si tocmai ei au sa fie supusi la cea mai agera si mai aspra cercetare. Propovaduitorul Evangheliei va fi acolo cercetat cu tot dinadinsul, daca nu cumva el, din lenevire sau din alta pricina, a scapat prilejul de a spune si a propovadui ceea ce era dator, daca a facut el însusi ceea ce propovaduia, daca a spus el toate lamurit si n-a trecut nimic din cele ce slujesc spre mântuire.Iar cel ce a ajuns la dregatoria episcopala, cu cât este mai sus, cu atât mai aspra socoteala trebuie sa dea; daca a tinut tare si drept învatatura cea adevarata, cât si daca a sprijinit si aparat pe cei saraci; daca a sfintit el la preotie numai oameni de treaba, si despre mii de alte lucruri.La acestea se refera si Apostolul Pavel, când scrie catre Timotei: „Mâinile degraba sa nu-ti pui (la hirotonie) pe nimeni, nici te face partas la pacate straine” (I Timotei 5, 22). Înca si în epistola catre evrei vorbeste despre aceiasi înainte-statatori si rosteste înfricosate cuvinte: „Ascultati pe învatatorii vostri si va supuneti lor, care privegheaza pentru sufletele voastre, ca cei ce vor sa dea seama” (Evrei 13, 17).Şi nu numai pentru faptele noastre, ci si pentru vorbele noastre avem sa dam seama. Când noi încredintam bani slugilor noastre, cerem de la ei socoteala amanuntita despre toate; tot asa si Dumnezeu, Care ne-a încredintat cuvântul, va cere de la noi socoteala despre întrebuintarea lui. Cu asprime se va iscodi si cerceta, daca noi n-am risipit cuvântul fara luare-aminte si fara folos.Nici întrebuintarea cea nebuneasca a banilor, niciodata n-a pricinuit asa de mare paguba, ca si cuvintele cele nefolositoare si negândite. Daca banii cheltuiti fara folos ne-a vatamat adeseori avutia noastra, cuvintele cele nefolositoare, adeseori au zapacit familii întregi si au rasturnat sufletele în pierzare. Paguba în avutie se poate iarasi îndrepta, iar cuvântul, odata grait, ramâne grait.Iar ca în adevar noi trebuie sa dam seama de cuvintele noastre, asculta pe Hristos, când zice: „Va spun voua ca pentru tot cuvântul desert, pe care-l vor grai oamenii, vor da seama în ziua judecatii. Ca din cuvintele tale te vei îndrepta, si din cuvintele tale te vei osândi” (Matei 12, 36-37).Dar nu numai de ceea ce graim, ci si de ceea ce auzim vom da seama. Asa de pilda, când eu primesc o pâra mincinoasa asupra aproapelui meu, caci se spune: „Sa nu asculti vorbe mincinoase” (Iesirea 23, 1). Deci, daca si cei care primesc o vorba mincinoasa se osândesc, cum se vor putea apara clevetitorii si pârâsii cei mincinosi?Dar ce zic eu despre cele ce noi vorbim si auzim, noi avem sa dam seama si de cele ce gândim. înca si Apostolul Pavel arata aceasta, când zice: „Mai înainte de vreme nimic sa nu judecati, pâna ce Domnul va veni, Care va si lumina cele ascunse ale întunericului si va arata sfaturile inimilor” (I Corinteni 4, 5). Asa, de pilda, când tu vorbesti cu strâmbatate si cu inima rea catre fratele tau, cu gura si cu limba îl lauzi, iar în inima ta esti plin de ura si de zavistie catre dânsul.Toate acestea Hristos le va aduce la lumina zilei. Şi pentru a arata înca mai lamurit ca nu numai pentru faptele noastre, dar si pentru gândurile noastre vom da seama, Domnul Hristos zice: „Tot cel ce cauta la femeie spre a o pofti, iata a preacurvit cu dânsa întru inima sa ” (Matei 5, 28). Pacatul, desi nu este vadit în fapta, ci se ascunde în inima, totusi, prin aceasta nicidecum nu este fara de vinovatie.Asadar, când tu auzi ca Domnul voieste a se socoti cu slugile Sale, nu trece repede peste aceste cuvinte, ci gândeste ca aceasta priveste toate clasele sociale, toate vârstele, pe toti, barbati si femei. Gândeste ce fel de judecata are sa fie aceea si adu-ti aminte de toate pacatele tale. Caci desi noi le-am uitat, Dumnezeu nu le va uita, ci va pune înaintea ochilor nostri toate încalcarile de lege ale noastre, daca nu le vom fi stârpit înca aici pe pamânt prin pocainta, marturisire si prin iertarea supararilor îndurate de noi.Însa pentru ce se socoteste Domnul cu slugile Sale? Nu pentru ca El n-ar fi stiut ceva, caci cum ar fi aceasta cu putinta Aceluia Care stie toate înca înainte de a se fi facut? Ci pentru ca sa te convinga pe tine, sluga Sa, ca ceea ce datorezi, cu dreptate datorezi; si nu numai pentru ca sa te convingi de datoria ta, ci si pentru ca tu sa te slobozesti de ea.Pentru aceea, si Proorocul Isaia a trebuit sa puna înaintea poporului iudeu pacatele lui. „Vesteste poporului Meu pacatele sale si casei lui Iacov faradelegile sale” (Isaia 58, 1), nu numai pentru ca iudeii sa le auda, ci si pentru ca ei sa se faca mai buni.Când împaratul din Evanghelie a început socoteala, a gasit pe unul care îi datora zece mii de talanti. Tot ce i se încredintase, cheltuise. Cu adevarat, o datorie mare! „Şi el nu avea nimic”, zice Sfânta Scriptura, „cu ce sa poata plati”. Ce însemna aceasta: „el nu avea nimic”! Aceasta nu înseamna altceva decât: El era lipsit de fapte bune si nu se îndeletnicise cu nici un lucru bun, care sa i se fi putut socoti spre iertarea pacatelor. Adica faptele bune, ba înca si suferintele si necazurile, ni se vor socoti spre iertarea pacatelor.Aceasta învata Hristos în pilda pentru saracul Lazar, unde Avraam zice catre omul bogat: „Pentru ca Lazar, în viata sa cea pamânteasca, a rabdat atâtea rele, de aceea el acum se mângâie” (Luca 16, 25). Dar mai mult decât necazurile, decât bolile si suferintele, ni se vor socoti spre iertarea pacatelor lucrarile cele bune, pe care noi le savârsim de buna voie. Totusi, acea sluga n-a putut arata nici o singura fapta buna, ci numai o covârsitoare povara de pacate.„Fiindca el nu avea cu ce sa plateasca, Domnul a poruncit sa-l vânda”.Tocmai dintru aceasta trebuie sa recunosti tu iubirea de oameni a Domnului, ca pe de o parte, se socoteste cu robul, iar pe de alta parte, porunceste sa-l vânda; caci amândoua le face ca sa-l mântuiasca. Din ce cunoastem aceasta? Din cele de la sfârsit. Daca Domnul înadins ar fi voit sa-l vânda, cine L-ar fi putut opri de la aceasta? Dar pentru ce a poruncit sa-l vânda, când El nu voia aceasta cu tot dinadinsul?Prin acea îngrozire, El a voit sa-i sporeasca frica, si aceasta voia a i-o spori pentru ca sa-l sileasca pe acela sa se roage. Iar la rugaciune voia sa-l sileasca, pentru ca sa-l poata ierta. El l-ar fi putut slobozi înainte de rugaciune, dar n-a facut aceasta, ca sa nu-l faca si mai rau. El putea sa-l ierte înainte de a se socoti cu el, dar pentru ca acela sa cunoasca marimea nelegiuirii sale si sa fie mai blând si mai milostiv catre aproapele sau, de aceea i-a aratat mai întâi marimea datoriei sale, si apoi i-a iertat-o.Toate acestea le-a facut Dumnezeu pentru ca sa înmoaie inima cea vârtoasa a aceluia. Iar daca prin toate acestea nu se îndreapta, atunci nu Dumnezeu, ci acela care nu se îndreapta poarta vinovatia.Socotiti acum în ce chip Domnul trateaza pe sluga! „Sluga aceea, zice Sfânta Scriptura, cazând la picioarele domnului sau, se ruga zicând: Doamne, mai îngaduie-mi, si-ti voi plati tie tot”. El n-a zis ca nu avea cu ce sa plateasca, caci astfel este obiceiul datornicilor, ca ei, si când nu pot plati, totusi fagaduiesc toate, numai sa scape din încurcatura.Ascultati acum voi, cei trândavi la rugaciune, luati aminte cât de mare este puterea rugaciunii! Sluga nu putea dovedi nimic bun, dar îndata ce el a alergat la rugaciune, a putut misca pe domnul la compatimire. Asadar sa nu obosim întru cerere si rugaciune! Cine era mai prihanit decât aceasta sluga? Şi el totusi n-a zis întru sine: „Eu nu mai am trecere la domnul meu, sunt plin de rusine si nu ma pot apropia de dânsul, nu pot sa-l rog”. Asa zic multi pacatosi cuprinsi de o frica ce vine din iad si duce la iad.Tu zici ca nu ai trecere la Domnul? Tocmai pentru aceea întoarce-te la Dânsul, ca iarasi sa dobândesti încrederea. Acela pe care tu ai sa-L îmblânzesti nu este un om de care tu te-ai rusina, ci este Domnul Dumnezeu, Care mai mult decât tine însuti doreste iertarea ta. Tu însuti poate ca nu te îngrijesti asa de mult pentru mântuirea ta, precum El.Tu nu ai încredere? Dar tocmai pentru aceea trebuie sa ai încredere, caci cel ce vede ca nu are nadejde de a se îndrepta pe sine, tocmai acela are mai multa nadejde la harul dumnezeiesc. Pe de alta parte, de asemenea, este cea mai mare rusine a voi cineva sa se dezvinovateasca pe sine înaintea lui Dumnezeu.Cine face aceasta este un nelegiuit, chiar de ar fi fost cândva cel mai sfânt. Dimpotriva, acela se va îndrepta care se socoteste pe sine cel mai nevrednic. Aceasta o dovedesc fariseul si vamesul din Evanghelie. Asadar, sa nu ne îndoim din cauza pacatele noastre, nici sa fim fara de nadejde, ci sa ne apropiem de Dumnezeu întru rugaciune, sa cadem înaintea Lui si sa-L rugam, precum a facut sluga aceea.Sa vedem acum în ce chip Domnul a iertat slugii datoria. „Şi milostivindu-se domnul slugii aceleia, l-a slobozit si i-a iertat si datoria”. Asadar, nu te rusina a ruga pe Domnul, ci rusineaza-te mai vârtos numai de pacatele tale; nu te îndoi si nu parasi rugaciunea, ci apropie-te de Domnul chiar când esti pacatos, ca sa-L împaci si sa-I dai putinta de a-Şi arata milostivirea Sa prin iertarea pacatelor tale. Daca te temi a te apropia de Dânsul, împiedici bunatatea Lui de a se arata si opresti bogatia harului Sau.De aceea, sa fim neobositi întru rugaciune. De am fi noi cazuti în prapastia cea mai adânca a pacatelor, rugaciunea poate în curând iarasi a ne scoate. Nimeni n-a pacatuit asa de mult ca sluga aceea; ea a savârsit tot felul de pacate. Aceasta înseamna cei zece mii de talanti, si el era cu totul desert de lucrurile cele bune, pentru ca el nu avea nimic cu ce sa plateasca. Şi totusi, puterea rugaciunii a putut sa-l mântuiasca. Asadar, atât de mult a putut rugaciunea, încât a putut izbavi de pedeapsa si de osânda chiar pe acela, care cu zeci de mii de fapte a suparat pe Domnul.Totusi, rugaciunea singura nu face totul, ci ea are ajutor harul lui Dumnezeu, care har, propriu-zis, face totul si da si rugaciunii puterea sa. Aceasta se arata în cuvintele: „Şi milostivindu-se domnul slugii aceleia, l-a slobozit si i-a iertat si datoria”. Dintru aceasta trebuie sa recunosti ca si înainte, si dupa rugaciunea slugii, milostivirea Domnului a facut totul.Dar tot binele ce facuse sluga prin rugaciunea sa, l-a pierdut prin învârtosirea sa catre tovarasul sau. Ducându-se, a aflat pe unul dintre cei ce slujeau cu el si care îi datora o suta de dinari; si cum l-a prins, l-a apucat de grumaz si i-a zis: „Plateste-mi ce-mi esti dator”. Ce putea sa fie mai nerusinat decât purtarea aceasta?Cuvântul iertarii sale rasuna înca în urechile lui, si totusi, el asa de mult uitase bunatatea Domnului! Vezi cât este de bine a-si aduce aminte cineva totdeauna de pacatele sale? Daca acest slujitor si-ar fi amintit propriile sale pacate, el nu ar fi fost asa de rau si neomenos. De acea zic eu adeseori, si nu voi înceta a zice, ca foarte folositor si de trebuinta este ca totdeauna sa ne aducem aminte de toate pacatele noastre. Nimic nu poate face pe suflet asa de întelept, blând si linistit, ca permanenta amintire a pacatelor sale.De aceea, Apostolul Pavel asa de adeseori îsi amintea pacatele sale, nu numai cele de dupa botez, dar înca si cele pe care le savârsise înaintea botezului, desi acestea din urma toate se stârpisera prin botez.Iar daca Pavel îsi aducea aminte înca si de pacatele savârsite înainte de botez, cu cât mai vârtos datoram noi sa ne amintim încalcarile de lege savârsite dupa botez? Printr-o astfel de amintire, noi nu numai stingem pacatele, ci prin aceasta ne facem înca mai iubitori catre altii si slujim Domnului cu mai multa bunavointa, caci pomenind pururea greselile noastre, totdeauna ne aducem aminte de îndurarea Lui.Nu asa a facut sluga din Evanghelie, ci uitând marimea propriei lui datorii, s-a învârtosat catre tovarasul sau, si iarasi a pierdut tot ce dobândise prin îndurarea cea dumnezeiasca. „Şi apucându-l, îl sugruma zicând: Plateste-mi ce-mi esti dator”. El nu zice: „plateste-mi o suta de dinari”, caci el se rusina, fiindca acea datorie era atât de mica, ci zicea numai: „Plateste-mi ce-mi esti dator”. Iar acela a cazut la picioarele lui si îl ruga, zicând: „Mai îngaduieste-ma si îti voi plati”.Prin aceste cuvinte, sluga cea dintâi dobândise iertare de la domnul, si pentru aceea se cuvenea ca ele sa fie folositoare si tovarasului. Dar crudul acela nici prin aceste cuvinte nu s-a domolit si nici nu a gândit ca tocmai prin acele cuvinte se mântuise si el. Daca el ar fi iertat pe tovarasul sau înainte ca domnul sa-i ierte datoria lui si sa-i arate asa de mare har, aceasta ar fi fost o fapta marinimoasa.Dar acum, dupa ce lui i s-a iertat o asa de mare datorie si i s-a dat un har atât de mare, acum el era oarecum îndatorat a fi cu pogoramânt catre tovarasul sau. Insa el n-a facut asa, nici nu si-a adus aminte ce deosebire mare era între iertarea de care el se împartasise si între ceea ce trebuia sa faca el tovarasului sau.Datoria aceea se suia la zece mii de talanti, aceasta numai la o suta de dinari. Acela facuse încalcare de lege împotriva domnului sau, acesta era dator numai tovarasului sau. Dupa ce el însusi capatase o binefacere, desi domnul nu aflase întru el nimic bun, ar fi trebuit ca si el sa fie compatimitor. Dar la toate acestea el nu gândea, ci orbit de mânie, a apucat pe tovarasul sau si l-a aruncat în temnita.Vazând aceasta, celelalte slugi s-au întristat, cum spune Sfânta Scriptura, si l-au pârât domnului. Şi auzind domnul acestea, l-a chemat la sine, l-a înfatisat iarasi înaintea judecatii si a zis: „Sluga vicleana, eu ti-am iertat toata datoria”. Când sluga era datoare (chiar cu zece mii de talanti), domnul nu i-a vorbit nici un cuvânt de ocara, dar dupa ce acela a fost nemilostiv catre tovarasul sau, domnul s-a mâniat, pentru ca noi sa vedem ca Dumnezeu mai usor ne iarta pacatele noastre cele împotriva Lui, decât cele împotriva fratilor nostri. „Şi domnul l-a dat pe el muncitorilor, pâna ce va plati toata datoria lui”.Deci, care pacat poate sa fie mai mare decât nemilostivirea si neîmpacarea catre frati, de vreme ce Dumnezeu pentru acest pacat îsi retrage binefacerile Sale? Dar este scris: „Darurile lui Dumnezeu si chemarea Lui nu se pot lua înapoi” (Romani 11, 29). Pentru ce oare, numai de aceasta data, darul harului si iertarea cea data iarasi se retrag? Pentru neîmpacare.De aceea, nu greseste cel ce va socoti ca greseala aceasta este cea mai rea din toate. Chiar de s-ar ierta toate celelalte pacate, pacatul acesta nu se va ierta; ba si cele mai dinainte iertate, din pricina acestuia, iarasi se vor imputa din nou.Neîmpacarea este asadar un rau îndoit. întâi, ea însasi nu se iarta; al doilea, si datoriile cele vechi, care fusesera iertate, prin neîmpacare iarasi se înnoiesc. Asa s-a întâmplat si cu sluga din Evanghelie. Caci Dumnezeu nimic nu uraste si nimic nu urgiseste asa de tare ca pe omul neîmpacat. Acestea ne-a aratat El aici, dar si în rugaciunea pe care El însusi ne-a învatat-o: „Şi ne iarta noua greselile noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri” (Matei 6, 12).Ştiind toate acestea si scriind în inima noastra pilda biblica, la fiecare amintire de raul ce am suferit de la altii, totdeauna sa ne aducem aminte de cele cu care noi însine am mâniat pe Domnul. Frica pentru propriile noastre pacate usor va domoli mânia noastra pentru greselile altora. Iar daca totusi voim sa gândim Ia greseli, sa gândim la ale noastre proprii.Daca gândim la pacatele noastre, atunci nu ne vom aminti greselile altora. Daca, dimpotriva, noi uitam pacatele noastre proprii, cu atât mai lesne cadem în osândirea altora. Daca sluga aceea n-ar fi uitat datoria sa de zece mii de talanti, nu si-ar mai fi adus aminte de cei o suta de dinari. însa fiindca el a uitat datoria aceea, a apucat pe tovarasul sau; si fiindca el a cerut înapoi datoria cea mica, s-a încarcat iarasi cu povara celor zece mii de talanti.De aceea eu zic, cu îndrazneala, ca neîmpacarea este pacatul cel mai mare. Nu, nu eu zic aceasta, ci o zice însusi Hristos prin pilda aceasta. De aceea, înainte de toate, sa gândim a ne curati de mânie si a ierta vrajmasilor nostri, stiind ca nici rugaciunea, nici milostenia, nici postul, nici împartasirea cu Sfintele Taine, nici altceva nu ne va putea mântui în ziua aceea, daca noi nu ne-am împacat.Iar daca ne-am împacat, atunci pacatele noastre pot fi iertate, caci Hristos zice: „De veti ierta oamenilor greselile lor, Tatal vostru Cel din cer va ierta si voua greselile voastre; iar daca nu veti ierta altora, nici Tatal vostru nu va va ierta voua” (Matei 6, 14-15).Asadar, pentru ca noi aici sa petrecem o viata pasnica si lina, iar dupa moarte sa dobândim iertarea si lasarea pacatelor noastre, trebuie sa ne sârguim a ne împaca cu toti vrajmasii pe care îi avem. Atunci iarasi vom împaca cu noi si pe Domnul, chiar de am fi savârsit împotriva Lui zeci de mii de pacate, si vom fi partasi fericirii celei viitoare. Pe care, fie sa o dobândim noi toti, prin harul si prin iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Caruia se cuvine cinstea si puterea, în vecii vecilor. Amin.Sursa: www.ioanguradeaur.ro

Categoria: Actualitate ortodoxa

Vizualizari: 628

Id: 43410

Data: Aug 23, 2014

Imagine:

Articolele urmatoare
Cele mai vizualizate articole din categorie
Calendar
Contact

Ne puteti contacta prin e-mail la adresa webortodox[AT]yahoo.com (inlocuiti [AT] cu @).