Anul 313 a reprezentat, in istoria crestinatatii, un moment crucial. Promulgarea Edictului de la Mediolanum a consemnat incheierea unei perioade de persecutii aspre care continuau din cauza lipsei de comunicare dintre conducatorii romani si populatia crestina. In pofida edictului emis de Galerius cu sase zile inainte de moartea sa, crestinii inca mai erau persecutati in anumite regiuni ale imperiului, iar acest fapt trebuia sa inceteze definitiv. Momentul prielnic sosise. In anul 313, situatia Imperiului Roman era inca una dificila. Desi in Apus lucrurile se rezolvasera in mare masura odata cu disparitia lui Maximian si a fiului sau Maxentius din ecuatia conducerii, in Rasarit, aspectele nu erau chiar pozitive. Aici exista in continuare un conflict aprins intre Licinius si Maximin Daia, care s-a solutionat in cele din urma si asupra caruia vom reveni intr-un material viitor, unde vom prezenta mai multe elemente despre primul dintre conducatorii mentionati anterior. Sfantul Constantin cel Mare a meditat asupra situatiei existente la momentul respectiv si a realizat ca singura alianta care ii statea la dispozitie si care urma sa se dovedeasca viabila era cea cu Licinius. Acesta se dovedise favorabil situatiei crestinilor din imperiu, ducea o viata relativ echilibrata si se dovedise priceput in bataliile pe care le purtase pana la vremea respectiva. Asadar, avea trei atuuri importante, care il diferentiau profund de adversarul sau, Maximin Daia. Cel din urma dovedea o aversiune manifesta fata de crestini, nu avusese succese militare deosebite si, in plus, putea fi considerat un adversar de principiu al lui Constantin cel Mare. In momentul alegerii sale ca cezar, Maximin Daia ocupase practic pozitia pe care ar fi trebuit sa se situeze in mod normal Sfantul Constantin. Asadar, orice comunicare deschisa intre cei doi era periclitata din start. De asemenea, era clar ca Daia dorea cu orice pret sa il elimine pe Licinius, adversarul sau din Rasarit, pentru a-si crea o pozitie solida, iar apoi sa unifice intregul imperiu sub comanda sa. Constantin cel Mare mai stia si ca Rasaritul avea armate mult mai numeroase, provinciile pe care le insuma acesta fiind capabile sa ofere o arie mai larga de recrutare. Daca Apusul se baza in special pe legiunile romane din Italia, dublate de triburile galice si germanice, Rasaritul beneficia de armate de greci, persi, sirieni. Asadar, Apusul era oarecum limitat in manifestarile sale. Doar unele triburi germanice isi respectau cuvantul dat atunci cand plecau la razboi, iar galii erau recunoscuti ca fiind schimbatori. Un Rasarit unificat sub conducerea unui singur om ar fi reprezentat o amenintare destul de mare chiar si asa, dar daca adaugam aici si faptul ca acest om ar fi putut fi un adversar redutabil si neimpacat, atunci problema ar fi fost una destul de mare. Asadar, Constantin cel Mare s-a orientat imediat catre singura sa optiune: Licinius. I-a oferit acestuia pe sora sa drept sotie si, astfel, a incheiat o alianta care va dura suficient de mult pentru a-i consolida puterea economica si militara in Apus. Edictul de la MediolanumAnul 313 a consfintit si recunoasterea oficiala a crestinismului ca religie tolerata. Edictul promulgat de Galerius nu fusese suficient pentru a impiedica orice fel de persecutii. Maxentius a persecutat cativa crestini in Roma, iar Maximin Daia a facut ravagii in propriile provincii, unde a facut din uciderea credinciosilor un obicei public. De altfel, documentul emis de Gale-rius avea lacunele sale. Intr-un fel, cei care il citeau puteau sa interpreteze ca libertatea le-a fost acordata crestinilor doar pentru ca acestia se aflau intr-o ratacire atat de mare, incat nu mai puteau fi opriti sa isi manifeste principiile de credinta. Prin urmare, unii conducatori romani au preferat sa il treaca cu vederea si sa aplice in continuare pedepse drastice pentru populatia crestina. Cele doua versiuni ale edictului de care dispunem in momentul de fata - cea a lui Eusebiu de Cezareea si cea a lui Lactantiu - difera in privinta partii introductive, care lipseste in cea de-a doua. Aici se precizeaza urmatoarele: Socotind inca de mai demult ca nu se cuvine sa ne opunem libertatii religiei, ci ca ar trebui ingaduit fiecaruia dupa judecata si vointa proprie sa hotarasca liber asupra convingerilor sale religioase, am decis ca si crestinilor sa li se permita pastrarea credintei comunitatii si religiei lor. Dar, de-oarece in acea copie in care era acordata si crestinilor aceasta permisiune parea ca au fost adaugate cu siguranta numeroase si diferite conditii, poate ca s-a intamplat ca unii dintre ei sa fi fost impiedicati in a practica acest cult (Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericeasca, 10, 5, 1, 2 - trad. C. Bejan in: Lactantiu, Despre moartea persecutorilor, Editura Polirom, Iasi, 2011, p. 197 - vezi nota 206). Acest document nu face nimic altceva decat sa prolifereze legislatia romana de la momentul respectiv. Libertatea religioasa era permisa in imperiu, doar cateva manifestari fiind interzise din cauza efectelor sociale negative, in general fiind vorba de culte sangeroase. Printre acestea se regasea si crestinismul, pe care conducatorii romani nu il intelegeau si nici nu se osteneau sa o faca. La momentul respectiv insa, crestinismul castigase multi adepti, iar politica oficiala s-a lovit de o rezistenta apriga a acestora atunci cand si-a inceput persecutiile prin Galerius si acolitii sai. Asadar, edictul in cauza nu face nimic altceva decat sa consfinteasca oficial din nou libertatea crestinismului, de data aceasta fara a mai adauga diferite avertismente sau conditii cum facuse Galerius prin actul sau, un fapt condamnat aici fatis. In fraza subliniata mai sus se observa clar ca nu mai trebuie pastrate nici un fel de restrictii si conditii care sa ingra-deasca libertatea credintei cres-tine. Actul loveste fara mila in persecutorii care inca isi mai acopereau tratamentul dur la care ii supuneau pe crestini sub egida ambiguitatii documentatiei oficiale. In continuare, in actul in cauza ni se precizeaza ca s-a incercat asigurarea respectului si cinstei cuvenite divinitatii, adica, practic sa acordam crestinilor si tuturor celorlalti posibilitatea unei libere alegeri a cultivarii religiei pe care si-o doresc, astfel incat orice divinitate sau putere cereasca ar fi aceea sa ne poata fi de folos si noua, si tuturor celor care se gasesc sub puterea noastra (op. cit., p. 197). Nu se intelege din document care ar fi persoanele din afara crestinismului carora li se adreseaza actul. Este posibil sa avem aici un fel de includere indirecta a paganismului, care era inca majoritar la vremea respectiva, dar acesta nu ar fi avut nevoie de o recunoastere oficiala a dreptului de profesare publica. Probabil ca este doar o interpolare sau o referire generala la supusii Imperiului Ro-man care pot alege ce religie doresc fara a suferi vreo ingradire legala sau de principiu din partea autoritatii de drept. In materialul urmator vom continua analiza acestui document de mare importanta pentru istoria crestina.(Articol publicat in Ziarul Lumina din 27 iunie 2013)

Categoria: Actualitate ortodoxa

Vizualizari: 615

Id: 32071

Data: Jun 27, 2013

Imagine: