Ca sa mai uite de sine, omului contemporan i se ofera spectacolul cotidian, prin care i se sugereaza ca adevaratele evenimente ale vietii lui se petrec cu totul in alta parte decat in fiinta sa. De aceea, pentru a intelege ce se intampla cu el, omul priveste la televizor la evenimentele-stiri. In consecinta, ne putem intreba ce mai poate sa spuna pustia omului contemporan? Ce inteles poate sa dea el parintilor pustiei? Poate sa creada ca este vorba despre niste insingurati aflati la periferia existentei, care nu si-au gasit rostul in lume. Cum va intelege el ca acesti parinti nu s-au retras in pustie pentru a se salbatici, ci pentru a imblanzi in pustie salbaticia lumii acesteia?Cum va intelege omul ca ceea ce traieste este salbaticie, singuratate si anonimat colectiv si ca toate acestea inseamna pustiirea fiintei launtrice? Cand va avea ragazul sa-si puna intrebarea: Ce a mai ramas din om?. Se va multumi el oare cu raspunsuri devenite sintagme precum: obiective pe termen lung, economie mondiala, democratie, daune colaterale, care invadeaza spatiul nostru launtric si ascund cu cinism puterea banului, interesele financiare de grup, fara sa ia in considerare persoana concreta? Daunele colaterale includ pe toti cei care mor zi de zi de foame, care-si pierd viata in razboaie, care dorm pe strazi. In lumea noastra, totdeauna sunt lucruri mai importante decat persoana vie, concreta. Toata lumea pare sa se ocupe de interesele tuturor, dar nimeni nu se ocupa de omul viu. Se cultiva, de cele mai multe ori, o invatatura depravata, care siluieste si osandeste, iar slujitorii acesteia devin functionari, simuland, temandu-se, mintind intr-o lume de carnaval, in care fiecare poate sa-si puna masca zilnica. Omul si mandra lume nouaIn lumea noastra nu prea mai este loc pentru oameni. Ei sunt evaluati in procente, iar dramele lor personale pot deveni, cel mult, elemente de statistica. Mai mult, potrivit noilor grile de valori, in societatea noastra, care-si propune sa scoata intr-un ritm industrial doar specialisti si functionari si mai putin oameni, persoana umana este, si ea, incadrata la rubrica prestari de servicii sau mijloc de productie. De aceea, dupa o anumita varsta, oamenii sunt considerati expirati sau neproductivi, ca orice marfa. Nu mai au valoare pe piata cererii si ofertei.Orice decadere este ridicata la rangul de virtute, iar valorile se pot amesteca dupa bunul plac al liderilor de opinie. Astfel, sfintii, eroii si voievozii, care n-au avut nici o emisiune in direct la TV, sunt amestecati cu vedetele de orice fel. Masini, fotbal, internet, confort. Amnezie. Relativism absolut.Intr-o asemenea lume, pustiita de lipsa de prezenta, cum s-ar mai putea vorbi despre rolul spiritual al suferintei sau despre plansul de bucurie facator al Sfantului Ioan Scararul? Omul a pierdut intelegerea sensului real al suferintei si incearca disperat sa inlature durerea, iar daca nu reuseste si nu o poate intelege, nu-i afla rostul si moare launtric, deznadajduieste. Cum foarte profund observa marele ganditor si martir crestin, Mircea Vulcanescu, omul de astazi, stiindu-si zilele numarate, incearca totusi sa le invesniceasca cu patima deznadajduita a celui fara aparare, a carui moarte de tot nu este decat amanata. El are o sete de concret, de posesie maxima, are o tentatie demiurgica si crede in intaietatea faptei, isi cauta mantuirea prin fapta, incearca sa-si organizeze viata de aici printr-o faptuire metodica si rationala. In lupta lui dupa fericirea pamanteasca, omul de astazi a prefacut lupta vietii intr-o lupta dupa putere. In aceasta lupta, puterea este concretizata in ban, care este semnul unei anumite puteri de a face ce vrei intr-o lume in care tot ce vrei se poate cumpara. Aceasta putere a devenit o valoare in sine. Semnele pustiirii sunt instantele aservite ale justitiei, cu inchisori care slutesc, pervertesc sub motivul reeducarii, cum foarte bine observa Dostoievski in Amintiri din subteran. Nu putem amana confruntarea cu vesniciaDesi traim o realitate invadata de un gen de barbarie, simplificatoare si aspra, totusi viata noastra nu este legata definitiv de lumea de aici si, sub pretextul organizarii fericirii pamantesti, nu putem amana la nesfarsit confruntarea cu vesnicia. Suntem cuprinsi de nalucirea unei false asteptari paradisiace, dar aceasta asteptare nu este decat raiul trist. Or, Evanghelia a tras o linie despartitoare intre comuniunea de iubire si de suferinta a crestinului si stradania omului dupa fericirea pamanteasca.Pentru ca pustia acestei lumi sa nu ne pustiasca inima, trebuie destramat mai intai pustiul din noi. Aceasta alungare a pustiului din noi nu se infaptuieste prin reforme sau prin revolutii ideologice, care mai mult ne impiedica sa revenim la noi insine. Pustiirea include distrugerea umanitatii omului, iar nisipurile pustiului nu sunt altceva decat imaginea timpului vietii noastre pamantesti in risipire, involburat, dar nemaicurgand ordonat precum in clepsidra. Aceasta clepsidra masoara trecerea vietii, impotmolindu-se in propria-i sterilitate. Avem nevoie de Parintii pustiei intrucat acestia poarta in ei insisi rodnicia viitoarelor rasariri in fiinta. Ei sunt coloana duhovniceasca in jurul careia timpul isi recompune in liniste spirala cresterilor esentiale, aventura libertatii, pasiunea imprevizibilului, daruire arzanda de sine a ceea ce inca nu este, rostire care rosteste graiul altora. Sau, cum spune Fericitul Augustin lui Alipius: Ce mai asteptam? Ce inseamna aceasta? Auzit-ai oare? Oameni fara stiinta se scoala si cuceresc cerul, pe cand noi, cu stiinta noastra fara inima, ne tavalim in carne si sange! Oare pentru ca ne-au luat-o inainte ne e rusine sa le urmam pilda sau mai curand pentru ca nici nu ne mai e rusine de a nu merge pe urma lor? (Confesiuni VIII).Parintii pustiei ne impartasesc strategia duhovniceasca prin care sa ajungem la stiinta cea impreuna cu Dumnezeu, la particica dumnezeiasca asezata in om (Dorotei din Gaza), la constiinta, care este legea fireasca a fiintei interioare. Ei ne ajuta sa intelegem cum pacatul este un exil din intimitatea cu Dumnezeu, dar si un exil al omului afara din el insusi, potrivit cuvintelor psalmistului: la raul Babilonului, acolo am sezut si am plans cand mi-am adus aminte de Sion (Psalmul 136).Constiinta pacatului este urmata de convertirea launtrica prin care ne intoarcem la noi insine, intrand in camara sufletului. Astfel, Sfantul Isaac Sirul spune: De indata ce omul se retrage dintre oameni si se aduna in el insusi, miscarile caintei se vor infatisa de la sine in mintea sa (Cuvantul 65).Intoarcerea la sine inseamna intoarcerea la Dumnezeu in lacrimile caintei si in nadejdea Invierii. Odata intrat in sine insusi si pacatul fiind parasit, cel care se pocaieste trebuie sa-si aseze ratiunea, judecator al faptelor sale, cum ne invata Sfantul Ioan Gura de Aur: Fiecare din noi sa intre in constiinta sa si punand in sine ca un judecator ratiunea, sa aduca in fata ei toate ticalosiile sale (Omilia a 34-a la Ioan 3).Atat timp cat refuzam sa ne invinuim pe noi insine si incercam sa ne justificam, este cu neputinta sa dobandim cainta. Mania autojustificarii este pacatul lui Adam dupa cadere, cand a incercat sa scape de marturisirea lui si a transferat asupra Evei intreaga responsabilitate a pacatului lor comun. La randul ei, Eva l-a invinuit pe sarpe si nu a cerut iertare. De aceea Parintii ne indeamna: Intoarce-te, pocaieste-te, descopera cele ascunse, spune lui Dumnezeu Celui ce stie toate: Tu stii cele ascunse ale mele, Mantuitorul meu si canta ca David: Miluieste-ma dupa mila Ta (Canonul cel Mare, Oda a 7-a, Troparul al XIX-lea).Un necredincios, ascultand slujbele din Postul Mare, ar putea intelege ca ele reprezinta doar o lamentatie neputincioasa si nicidecum semnul supremei barbatii a omului care are curajul de a-si asuma chemarea spre vesnicie a vietii sale. In acest razboi nevazut, libertatea umana este chemata sa intre in comuniune cu vointa dumnezeiasca prin ascultarea fata de ea. In Postul Mare, credinciosul se lamenteaza pentru ca nu are nimic bun sa Ii ofere lui Dumnezeu: Nici lacrimi, nici pocainta nu am, nici strapungere; ci Tu Insuti pe acestea daruieste-mi-le mie, Mantuitorule, ca un Dumnezeu (Canonul cel Mare, Oda a 2-a, Troparul al XXV-lea).Lacrimile pocaintei, semnul omului duhovnicescTristetea poate fi pacat, dar exista si o tristete neprihanita care sta la temelia unei virtuti: intristarea cea dupa Dumnezeu (II Cor. 7, 10). Omul se mahneste pentru starea decazuta in care se afla, isi plange pacatele, se intristeaza de pierderea curatiei sale de la inceput si sufera din pricina departarii de Dumnezeu. Astfel, se ajunge in starea pe care o descrie Sfantul Maxim Marturisitorul in Raspunsuri catre Talasie: In cei ce se straduiesc si afectele devin bune, si anume cand le folosesc spre castigarea bunurilor ceresti, de pilda intristarea o pot preface in pocainta care aduce indreptarea de pe urma a pacatului din timpul de aici. Este plansul un semn al slabiciunii, al lipsei de barbatie? Pustnicul Ioan ne invata ca si plansul e de mai multe feluri, distingand trei feluri de lacrimi: lacrimile omului trupesc, lacrimile omului psihic si lacrimile omului duhovnicesc. Omul trupesc plange datorita necazurilor, incercarilor si durerilor acestei vieti. Omul psihic varsa lacrimi provocate de constiinta pacatoseniei sale, teama de judecata, meditatie asupra mortii, memoria vie a bunatatii lui Dumnezeu Cel care a revarsat permanent harul asupra sa, iar el a raspuns in totala contradictie cu bunatatea dumnezeiasca. Lacrimile omului duhovnicesc izvorasc din imensa bucurie cauzata de meditatia lui continua asupra iubirii inefabile a lui Dumnezeu, a maretiei dumnezeiesti, a slavei veacului ce va sa vina. Plangeti neincetat este cuvantul de ordine al parintilor pustiei. Pin lacrimi parintii anahoreti au transformat natura si lumea, facand din desert un nou paradis, cum cantam noi in troparele ascetilor: Prin curgerile lacrimilor tale, nerodirea pustiului ai lucrat, iar prin suspinele tale cele din adanc insutit roditoare ai facut ostenelile tale si te-ai facut luminator stralucind prin minuni cuvioase parintele nostru. Despre Maria Egipteanca spunem in Slava de la vecernie: curgerile lacrimilor tale au adapat pustia toata, facand-o sa infloreasca pentru noi roadele pocaintei. Plansul este un ac de aur al sufletului L-a intrebat un frate pe Avva Pimen, zicand: Ce voi face pacatelor mele? I-a zis lui batranul: Cel ce voieste sa se izbaveasca de pacate prin plans se izbaveste, si cel ce doreste sa-si agoniseasca fapte bune prin plans le agoniseste. Caci plansul este calea pe care ne-au dat-o noua Scriptura si Parintii nostri, zicand: Plangeti, caci alta cale decat aceasta nu este. In Cuvantul al VII-lea al operei sale Scara dumnezeiescului urcus, intitulat Despre plansul de bucurie facator, Sfantul Ioan Scararul scrie: Plansul este un ac de aur al sufletului scapat de orice tintuire si alipire si infipt de tristetea cuvioasa in lucrarea de cercetare a inimii. Strapungerea este un chin neincetat al constiintei, care pricinuieste improspatarea focului inimii, prin marturisirea facuta in minte (Filocalia, volumul al IX-lea). Botezul lacrimilor inseamna valorificarea subtila si complexa a afectivitatii, a plansului si intristarii, a sufletului si lacrimilor prefacute in izvor de bucurie si seninatate launtrica.Sfantul Simeon Noul Teolog considera lacrimile un semn al dobandirii Duhului Sfant, o consacrare a omului in Duhul Sfant: Da-mi smerenie, da-mi o mana de ajutor, si curațeste murdaria sufletului meu, si daruieste-mi lacrimi de pocainta, lacrimi de dor, lacrimi de mantuire, lacrimi ce curata intunericul mintii mele si ma fac sa stralucesc de sus, pe mine, care voiesc sa Te vad pe Tine, Lumina lumii, Lumina ochilor mei, ai ticalosului, ai celui ce am inima plina de relele vietii (Imnul al IV-lea, trad. pr. Dumitru Staniloae). Atat Sfantul Ioan Scararul, cat si Sfantul Simeon Noul Teolog arata ca este necesara o permanenta stare de cainta, pentru ca cel ce nu-si plange pacatele zi si noapte nu va putea varsa lacrimi nici cand se impartaseste. Sfantul Ioan Scararul arata ca nu vom fi invinuiti, o, prieteni, la iesirea sufletului, ca n-am savarsit minuni, nici ca n-am teologhisit, nici ca n-am fost contemplativi, dar vom da negresit socoteala lui Dumnezeu ca n-am plans neincetat (VII, 73). Aceeasi stare ne invata si Sfantul Simeon Noul Teolog, cand spune: In absenta lacrimilor si a caintei continue, nici un om nu a fost curatit vreodata, nici n-a devenit sfant, nici nu L-a primit pe Duhul Sfant, nici nu L-a contemplat pe Dumnezeu, nici nu L-a cunoscut ca salasluind intru el, nici nu L-a avut niciodata in inima sa. Şi adauga: Atunci deschizandu-si omul ochii mintii si privind firea celor ce sunt, cum nu mai privise niciodata, se umple de uimire si-l podidesc fara sa vrea si fara durere lacrimile, prin care se curateste ca prin cel de-al doilea botez, cu botezul acela despre care zice Domnul in Evanghelie: de nu se va naste cineva de sus (Ioan 3, 7), spunand «de sus» ar dori sa se inteleaga nasterea din Duhul.Asceza, participare la patima lui HristosPentru Sfantul Ioan Scararul, legile ascezei sunt deja o participare la patima lui Hristos: Izvorul apelor lacrimilor se naste din lemn, adica din rastignirea trupului cu patimile si poftele lui. Izvorul lacrimilor a curs din coasta strapunsa a Mantuitorului Iisus Hristos pe Cruce, facand sa infloreasca viata si deschizand astfel calea restaurarii tuturor celor al caror suflet e secatuit de pacat. Harul strapungerii este rezultatul sinergiei, al impreuna-lucrarii omului prin ostenelile ascetice ale Postului Mare cu lucrarea dumnezeiasca, cu planul mantuitor al lui Dumnezeu fata de om. Strapungerea este, intotdeauna, legata de bucuria eshatologica, in asa fel incat nu i se pot acorda decat denumiri antinomice, cum ar fi plansul de bucurie facator (charopoios penthos) sau strapungerea bucuroasa-trista (charmolype katanyxis). A petrece astfel intreg Postul Mare ca pe un Paste neintrerupt inseamna a destrama haina de doliu a naturii umane cazute pentru a imbraca vesmantul dumnezeiesc al adevaratilor crestini, dupa cum spune Sfantul Ioan Scararul: Cel ce inainteaza spre Dumnezeu intr-o strapungere neincetata nu inceteaza sa pretuiasca fiecare zi ca o sarbatoare (Scara 7, 38).Strapungerea inimii (katanyxis kardias), pe care o folosesc uneori imnografii, exprima bine faptul ca, din inima, obarsia si centrul fiintei noastre, tasnesc lacrimile si prin ele sufletul si trupul se reunesc in inima. Aceste lacrimi reprezinta criteriul principal al discernamantului, cum spune Sfantul Isaac Sirul: Lacrimile sunt hotarul dintre trupesc si duhovnicesc (Cuvantul 85). Ele sunt potopul care cade deasupra pacatului si inseamna curatirea lumii, ele inmoaie asprimea si lipsa de sensibilitate a sufletului si din inima de piatra fac o inima de carne, apele lacrimilor sting cuptorul patimilor si au puterea de a stinge pana si focul gheenei. Cum cantam in saptamana a treia din Postul Mare: Sa stingem prin scurgerile lacrimilor vapaia cea nestinsa. Lacrimile si tristetea pocaintei nu sunt o consecinta a fricii, a angoasei, ci a iubirii desavarsite care alunga frica. Lacrimile inseamna intoarcerea spre iubirea lui Dumnezeu, inseamna lupta pentru a nu uita cine suntem si pentru ce ne-am nascut, lacrimile inseamna lupta impotriva tacerii fiintei. Lacrimile sunt anamneza duhovniceasca intr-o lume lovita de amnezia pacatului: Ştiu faptele, si osteneala, si rabdarea ta... si ca esti neobosit, dar am impotriva ta ca ai uitat iubirea dintai.Ruptura interioara, nelinistea inimii omului pana ce se va odihni in Dumnezeu, este pretul cu care trebuie sa platim respectul fetei noastre omenesti. Cum spunea un ganditor crestin, sa fim convinsi ca vom sluji cu adevarat acestei lumi cu cat ne vom stradui sa o vedem intr-adevar la locul ei, asa cum ii este rostul, supusa randuielilor lui Dumnezeu. Ne ramane rugaciunea si dragostea lui Dumnezeu, care niciodata nu cade chiar daca limbile ne vor lipsi si cunostinta ni se va strica.(Articol realizat de Pr. Lect. Dr. Gheorghe Holbea si publicat in ziarul Lumina de Duminica din data de 14 martie 2010).

Categoria: Actualitate ortodoxa

Vizualizari: 637

Id: 5077

Data: Mar 14, 2010

Imagine: