O jertfire idoleasca neimplinita cultului lui Diocletian urma sa reprezinte motivul principal al persecutarii crestinilor. Falsa stiinta a haruspiciilor (cei care cautau sa afle semnele viitorului in maruntaiele animalelor jertfite) a avut pentru prima data dreptate: credinta crestina se opunea in mod deschis convingerilor inchinatorilor la idoli. Pentru un unificator ca Diocletian, existenta unei credinte opuse conglomeratului sau idolesc reprezenta un pericol care trebuia distrus cu orice pret.Cu toate ca Diocletian ocupa in continuare cea mai privilegiata pozitie in Imperiul Roman, el se temea de o persoana apropiata, a carei faima militara era in crestere, si anume propriul sau ginere: Galerius. Acesta era un om violent, cu o fire inclinata spre asprime si disciplina, un adevarat soldat cazon, lipsit de pricepere in treburi administrative, dar neinfricat pe campul de lupta. In plus, Galerius avea o veritabila ura impotriva crestinilor, poate pentru ca, in fata sa, blandetea si iubirea de semeni nu aveau o valoare prea mare. Istoricul bisericesc Lactantiu considera ca frica de Galerius l-ar fi facut pe Diocletian sa fie foarte prevazator. Intr-o seara, acesta a incercat sa afle viitorul sau prin intermediul haruspiciilor. Acestia se ocupau de prevestirea evenimentelor care urmau sa se petreaca prin descifrarea unor asa-zise semne existente in maruntaiele sau organele interne ale animalelor jertfite idolilor. In momentul sacrificiului respectiv, cativa slujitori crestini care se aflau de fata (amintim aici ca Diocletian avea in subordine destul de multi crestini care ocupau functii importante la curtea imperiala) si-au trasat pe frunte semnul crucii. In primele veacuri, semnul crucii nu avea forma ampla pe care o dam astazi, fiind facut adesea cu un singur deget si doar asupra fruntii (vezi lucrarea scrisa de pr. Andreas Andreopoulos, The Sign of the Cross: The Gesture, the Mistery, the History, Paraclete Press, Brewster, 2010, 176 pp.). Pentru prima data in istorie, haruspicii au citit bine maruntaiele animalelor: orice semn prevestitor parea ca disparuse! Asadar, sacrificiul a fost repetat de mai multe ori, pana cand Tages, conducatorul haruspiciilor, a formulat opinia ca exista oameni necurati care asista la sacrificiul respectiv, motiv pentru care nu se reuseste prevestirea viitorului. Diocletian a poruncit ca toata lumea din palat sa aduca jertfa idolilor. Pana aici, relatarea lui Lactantiu nu are nimic iesit din comun. Insa el afirma apoi ca Diocletian ar fi cerut ca si toti soldatii din armata sa aduca jertfe, un fapt care constituie fara dubii o exagerare (pentru mai multe detalii vezi Lactantiu, Despre moartea persecutorilor, 10, trad. Cristian Bejan, Editura Polirom, Iasi, 2011, pp. 64-65).Ura lui GaleriusLactantiu a pus ura lui Galerius impotriva crestinilor pe seama mamei acestuia, Romula. Aceasta oferea sacrificii zilnice idolilor si obisnuia sa faca apoi ospete cu carnea jertfita. Evident, functionarii si oamenii de stat crestini nu participau la festinurile sale, fapt care o deranja pe Romula. Implicit, Galerius a fost atras si el de mania mamei sale si s-a gandit ca trebuie sa elimine aceasta credinta. In mod surprinzator, Lactantiu, despre care putem spune in multe cazuri ca nu dispune de o viziune obiectiva, reuseste aici sa il apere pe Diocletian. El afirma ca acesta s-a opus la inceput initiativei lui Galerius de a-i persecuta pe crestini. Era constient ca acestia sunt numerosi si ca isi fac treaba cu seriozitate. De asemenea, dorea sa fie pace si stabilitate in imperiu, iar orice controversa religioasa risca sa arunce in aer linistea dobandita la momentul respectiv. A oferit chiar si un armistitiu, spunand ca este de acord ca toti crestinii din palat si din armata imperiala sa fie dati la o parte, dar sa nu se inceapa o persecutie la nivel general. In cele din urma, a convocat o adunare cu cei mai importanti oameni de stat, care l-au sfatuit in mare masura sa persecute credinta crestina. In pofida acestei situatii, Diocletian a mai cerut si opinia unui oracol faimos la vremea respectiva, cel de la Milet. Şi de aici a fost indemnat sa ii persecute pe crestini - un fapt de la sine inteles, avand in vedere ca religia pagana se afla intr-o stare deplorabila. Lactantiu ne mai relateaza insa un fapt uluitor: De aceea sDiocletiant a fost nevoit sa-si schimbe hotararea sinitialat si, neputand sa se impotriveasca nici prietenilor, nici cezarului si nici lui Apollo, s-a straduit sa impuna o limita: a poruncit ca acea actiune sa aiba loc fara varsare de sange, desi cezarul sGaleriust voia sa fie arsi de vii cei care ar fi refuzat sacrificiile spaganet (Lactantiu, Despre moartea persecutorilor, 11, p. 67). Asadar, reiese destul de clar de aici ca Diocletian nu a dorit aproape deloc persecutarea crestinilor existenti in Imperiul Roman. El si-a dorit mai mult indepartarea lor din palat si din cadrul armatei imperiale, dar nu a vrut ca acestia sa fie persecutati, oprimati sau ucisi pentru credinta pe care o imbratisasera. In pofida aparentelor, Diocletian era un barbat echilibrat si echidistant.Edictul de persecutieIn cele din urma, Diocletian a ales sa emita un edict de persecutie care stipula urmatoarele amendamente, dupa marturia lui Lactantiu: concedierea tuturor crestinilor din functiile oficiale detinute, posibilitatea torturarii lor pentru credinta pe care o marturiseau si urmarirea lor juridica. Lactantiu mai precizeaza ca dreptul la justitie le era ingradit crestinilor care nu mai aveau posibilitatea de a ataca in instanta actiunile de ultraj, furt sau adulter (vezi Lactantiu, Despre moartea persecutorilor, 13, p. 69). Asadar, vedem in primul rand o penalizare juridica a credintei crestine si amprenta lui Diocletian asupra documentului oficial. Batranul imparat era convins ca edictul de persecutie nu trebuie sa atenteze la viata supusilor sai, indiferent de credinta pe care o marturiseau acestia. Asadar, includerea torturii in cadrul documentului initial era impusa mai mult ca o amenintare voalata decat ca o practica absoluta. De altfel, Diocletian considera probabil ca sunt suficiente excluderea crestinilor din elita politica si sociala a Imperiului Roman si restrangerea dreptului acestora de a se folosi de justitie. Uciderea ar fi putut conduce la revolte sau atitudini indarjite - imparatilor romani le era bine cunoscuta rezistenta martirilor in fata oricarui mijloc de tortura sau amenintare cu moartea. De aceea, Diocletian alege o pedepsire vicleana. Smulgand dreptul crestinilor de a se apara prin lege, el ii scotea practic in afara granitelor existentiale. Crestinii isi pierdeau calitatea deplina de cetateni ai imperiului, acolo unde era cazul. In schimb, asa cum vom observa din materialul urmator, Galerius nu a fost satisfacut de rezultatul final si a incercat sa obtina mai mult: uciderea crestinilor. Succesele sale ulterioare in aceasta privinta l-au transformat in personajul cel mai important al acestei perioade de crunta persecutie, umbrind orice alt tortionar al vremii. Galerius devenea cosmarul crestinilor la inceputul secolului al IV-lea.(Articol publicat in Ziarul Lumina din 9 mai 2013 sub semnatura lui Adrian Agachi)

Categoria: Actualitate ortodoxa

Vizualizari: 731

Id: 30680

Data: May 9, 2013

Imagine: