Lumea e plina de crestini fara de Cruce, desi multi dintre acestia o poarta la gat, ca obiect de podoaba, o au in casa, in masina, pe birou, dar fara ca purtarea ei sa insemne si asumarea caii Crucii. Crucea nu este un obiect de podoaba, precum un inel, un lantisor, o pereche de cercei sau o verigheta. Purtarea ei in mod fastuos, fara smerenie, nu e decat un semn de orgoliu din partea celui care o are, o batjocura la adresa ei ca semn al suferintei, al smereniei si al daruirii jertfelnice. Crucea este, inainte de toate, un act de jertfa, o marturisire a propriei identitati crestine, asumarea unui destin; ea este, in cele din urma, urmarea lui Hristos Cel rastignit. De aceea, celor care nu cunosc semnificatia si puterea Sfintei Cruci, suntem datori sa le explicam. Iar in fata acelora care o defaimeaza, este datoria noastra sa o aparam.Cinstirea Sfintei Cruci in crestinism este strans legata de jertfa rascumparatoare a Fiului lui Dumnezeu intrupat, savarsita pe altarul Crucii. In cartea Iesirii citim ca altarul din Cortul marturiei, pe care se jertfeau animalele pentru cult, era socotit sfant: Şi va fi jertfelnicul o sfanta-a-sfintelor, iar tot cel ce se va atinge de jertfelnic se va sfinti (Ies. 29, 37). Asadar, daca altarul pe care se junghiau miei si tapi era considerat sfant si avea puterea de a sfinti, cu atat mai sfant este Altarul Crucii, pe care s-a jertfit insusi Fiul lui Dumnezeu. Prin sangele Sau, izvorat din ranile si din coasta Sa strapunsa, Crucea a fost sfintita, harazindu-i-se astfel o putere si un har deosebit.Sfanta Cruce - altar de jertfa si instrumentul preamaririi lui IisusIn mod paradoxal insa, in Evanghelia a IV-a, din altar de jertfa si suferinta, Crucea devine instrumentul preamaririi lui Iisus. Dupa Intrarea in Ierusalim, simtindu-si patimirea aproape, Mantuitorul exclama in fata lui Andrei si a lui Filip: A venit ceasul ca sa fie preamarit Fiul Omului! (In. 12, 23). In conceptia teologica a Evanghelistului Ioan, Ceasul sosit insemna, de fapt, apogeul tensiunii patimilor; iar preamarirea Mantuitorului nu era alta decat slava dobandita, in mod paradoxal, prin suferinta si moartea de pe cruce. Acest adevar, Mantuitorul il exemplifica printr-o comparatie: Adevarat va spun voua, daca bobul de grau, care cade in pamant, nu moare, ramane singur; dar daca moare, aduce roada multa (In. 12, 24). Asadar, moartea Mantuitorului pe cruce insemna, in acelasi timp, si dobandirea unei alte vieti, eshatologice, innoite, existand dincolo de spatiul experientei terestre imediate. Acelasi adevar este exprimat si in Epistola catre filipeni, in care batjocura, rusinea, bataile, tradarea, toate culminand cu moartea pe cruce, ii aduc lui Iisus suprema preamarire: S-a smerit pe Sine, facandu-Se ascultator pana la moarte - si inca moarte de cruce! Pentru aceea, si Dumnezeu L-a preainaltat si I-a daruit Lui nume, care-i mai presus de orice nume..., si sa marturiseasca toata limba ca Domn este Iisus Hristos, intru slava lui Dumnezeu-Tatal (2, 8-11). Jertfa si preamarirea devin astfel consubstantiale.Crucea - subiect al propovaduirii apostolice si semn al adorarii lui HristosMarele predicator al Evangheliei printre neamuri, Apostolul Pavel, marturiseste in Epistola catre galateni ca intre crestinii din vremea sa erau unii care erau prigoniti pentru Crucea lui Hristos (6, 12). Acest lucru dovedeste ca pe vremea sa Crucea era cinstita ca semn de autentificare a identitatii crestine. In acest sens, acelorasi crestini, Apostolul le spune: Dar mie sa nu-mi fie a ma lauda decat numai in crucea Domnului nostru Iisus Hristos... (Gal. 6, 14). Lauda de care Apostolul vorbeste nu e nimic altceva decat semnul identificarii sale depline cu Evanghelia pe care o propovaduia si care era centrata pe Cruce, adica pe jertfa lui Iisus de pe ea. Mesajul pe care Apostolul il transmitea astfel crestinilor galateni era ca rastignirea crestinului fata de lume, inteleasa ca realitate a pacatului, este operata doar de Cruce si de asumarea ei. In acelasi sens, Apostolul Pavel ii avertizeaza si pe crestinii din cetatea Filipi, cu sufletul plin de amaraciune, chiar plangand, pentru faptul ca unii dispretuiesc Crucea, socotindu-se chiar dusmanii ei: Fiindca multi, despre care v-am vorbit adeseori, iar acum v-o spun chiar plangand, se poarta ca dusmani ai crucii lui Hristos. Concluzia sa este categorica: Sfarsitul acestora este pieirea! (Filip 3, 18-19). Convingerea ca Sfanta Cruce poarta in sine o putere, pe care unii nu o sesizeaza, ba chiar o dispretuiesc, fapt care ii condamna irevocabil, ii produce Apostolului o stare de disconfort sufletesc alarmanta. Luarea de atitudine impotriva acelora care desconsiderau puterea Crucii ne conduce la concluzia ca, la vremea scrierii epistolei, in cadrul cultului crestin, Sfanta Cruce avea un loc aparte. Aceste texte constituie baza nou-testamentara a cultului Crucii, practicat de crestini inca din a doua jumatate a veacului intai. Un cult al Crucii exista deja si in comunitatea crestina din Corint la vremea cand Apostolul le trimitea epistolele, unele pastrate, altele pierdute. Afirmatia-avertisment: Cuvantul crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; dar pentru noi, cei ce ne mantuim, este puterea lui Dumnezeu (1 Cor. 1, 18), exprima o parte a propovaduirii apostolice, care avea in centrul ei venerarea Crucii, inteleasa ca putere mantuitoare pentru cei care cred in ea, si scandal pentru cei care se poticnesc, vazand in ea doar nebunia unui Dumnezeu care si-a lasat fiul sa moara in ocara ei (1 Cor. 1, 22-25). Autorul Epistolei catre evrei ne spune despre Iisus ca pentru bucuria pusa-i inainte a suferit Crucea, netinand seama de ocara ei (12, 2). Aceasta anticipata bucurie eshatologica a insotit cultul Crucii primilor crestini in identificarea lor deplina cu Hristos. Este exact ceea ce Apostolul Pavel le spunea crestinilor galateni, in incercarea de talcuire a ceea ce el simtea din experienta sa cu Domnul jertfit: M-am rastignit impreuna cu Hristos; si nu eu sunt cel ce mai traiesc, ci Hristos este Cel ce traieste in mine... Cel ce m-a iubit si S-a dat pe Sine Insusi pentru mine (Gal. 2, 20).Simbol al suferintei si al asumarii destinului umanIn graiul crestin, crucea mai este inteleasa si ca simbol al suferintei. Intr-un anumit context, Mantuitorul cheama la Sine multimea de oameni, care il urma, si pe ucenicii Sai si le spune: Daca voieste cineva sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine, sa-si ia crucea si sa-Mi urmeze Mie (Mc. 8, 34). In imprejurarile in care a rostit aceste cuvinte, cuvantul cruce insemna pentru Iisus suferintele pe care crestinii aveau sa le indure in lume pentru numele Sau si pentru imbratisarea cauzei Sale. Asadar, calea lui Hristos nu este alta decat calea Crucii. In intelesul cel mai simplu, cuvintele Mantuitorului sa-si ia crucea inseamna un indemn pentru fiecare om de a-si asuma si accepta destinul sau pamantesc, dar nu in sens de destin predestinat, ci in sensul de destin determinat de limitele a ceea ce nu a depins sau nu depinde de noi din tot ceea ce traim sau experiem negativ, obsedant, presant, istovitor si, aparent, fara solutii. Asumarea acestui destin nu inseamna capitulare in fata obstacolelor si a greutatilor insurmontabile, ci lupta cu el, in credinta ca in ceea ce nu intelegem azi vom vedea pedagogia divina maine. Astfel, purtarea crucii inseamna asumarea ei, dar nu pasiv, ci dinamic, in sensul deschiderii noastre spre noi intelegeri despre noi insine, despre relatia noastra cu lumea si cu Dumnezeu, cu tainele Universului, cu tainele materiei si ale spiritului. O cruce-destin pe care nu o intelegem nu inseamna ca ea nu are intelesuri. Ea are totusi ratiuni, dar care, in anumite momente, sunt stiute doar de Dumnezeu, dar, cu siguranta, pe deplin justificate. Atunci cand nu le-am inteles, dar ni le-am asumat, acceptandu-le, ele devin mantuitoare. (Articol publicat in saptamanalul Lumina de Duminica din data de 7 aprilie 2013, semnat de Pr. prof. univ. dr. Stelian Tofana )

Categoria: Actualitate ortodoxa

Vizualizari: 652

Id: 29789

Data: Apr 7, 2013

Imagine: