Şi il bateau cu pietre pe Ştefan, care se ruga si zicea: Doamne, Iisuse, primeste duhul meu! Şi, ingenunchind, a strigat cu glas mare: Doamne, nu le socoti lor pacatul acesta! Şi zicand acestea, a murit. (Fapte 7, 59-60)Cu aceste cuvinte este descris in Sfanta Scriptura primul martiriu, suferit de un crestin, mai exact de Sfantul Ştefan, unul dintre primii diaconi ai Bisericii. De la acest episod, care se petrecea in prima jumatate a veacului I, vreme de aproape trei secole, persecutia si martiriul au facut parte din riscurile pe care le presupuneau calitatea de crestin. Cu toate acestea, amenintarea persecutiei nu a dus nici pe departe la disparitia crestinilor, ci, dimpotriva, randurile Bisericii s-au ingrosat in permanenta.Primele persecutii anticrestine, asa cum a fost si cea care a dus la moartea Sfantului Ştefan, au fost initiate de iudei si stim ca la una dintre aceste campanii a participat si Saul, devenit mai apoi Apostolul Pavel, dupa intalnirea cu Iisus pe drumul catre Damasc. Insa aceste persecutii, au fost minore, in comparatie cu ce a urmat mai tarziu.Doar cativa ani au fost necesari pentru ca numele de crestin sa nu mai sune necunoscut cuiva dintre cetatenii imensului Imperiu Roman. Desi, in realitate, erau cei mai corecti cetateni ai imperiului, remarcandu-se cu usurinta, prin stilul lor deosebit de viata, in societatea greco-romana a timpului, aflata intr-o stare de avansata degradare morala, crestinii erau priviti de masa larga a populatiei ca un pericol la adresa securitatii statului. Criticile erau foarte variate si veneau chiar si de la unii dintre cei mai invatati oameni ai timpului.Cea mai frecventa acuzatie era legata de refuzul crestinilor de a sacrifica zeilor – indeletnicire considerata in epoca o datorie cetateneasca obligatorie – iar acest refuz permitea punerea in carca crestinilor a tuturor nenorocirilor care se abateau asupra Imperiului, de la navalirile barbare, pana la ploile cu grindina.De asemenea, pentru pagani, impartasirea cu trupul lui Hristos suna a canibalism, iar dragostea frateasca despre care se spunea ca ii uneste pe crestini suna a incest sau petreceri orgiastice.Apocalipsa din timpul lui NeroPrima persecutie crunta la adresa crestinilor a fost declansata in anul 64 d.Hr. de imparatul Nero (37-68 d.Hr.), dupa dezastrul incendiului care a devastat Roma in acelasi an. Imparatul Nero, suspectat atat de contemporani, cat si de cercetatorii ulteriori, de nebunie, se pare ca a ordonat el insusi incendierea anumitor portiuni ale Romei. Pentru a scapa de furia maselor, Nero a aruncat vina asupra crestinilor, capitalizand suspiciunile deja existente fata de aderentii noii religii. Ce a urmat poate fi incadrat cu usurinta intre marile orori ale istoriei: oameni nevinovati au fost ucisi fara prea multe intrebari, crucificati sau dati spre hrana fiarelor salbatice, pentru simplu fapt de a fi crestini. Spusele istoricul Tacitus creeaza o imagine despre isteria si cruzimea persecutorilor: o multime imensa de oameni au fost condamnati, nu atat pentru ca erau socotiti incendiatorii Romei, cat pentru ca se credea despre ei ca sunt dusmanii omenirii. Mortile crestinilor au fost transformate in prilej de spectacol: erau imbracati in piei de animale salbatice pentru a fi sfasiati de caini, crucificati ori arsi de vii, dupa lasarea serii, pentru a ilumina gradinile publice. Printr-un termen mai exact decat multimea imensa , de care vorbeste Tacitus, nu se poate estima numarul crestinilor ucisi de Nero. Insa numarul mare de mucenici din acea perioada, retinuti de sinaxarele Bisericii (printre care si Apostolii Petru si Pavel), cat si identificarea in epoca a crudului imparat cu Antihristul ne dau o idee despre duritatea extrema a persecutiei. Crestinii credeau ca traiesc vremurile apocaliptice, ca sfarsitul lumii este aproape.Şi calaii erau plictisiti sa mai omoare, fara rost, crestiniTonul persecutiilor anticrestine, dat de Nero, a fost urmat si de alti imparati romani. In total, au existat 10 perioade de persecutie majora a Bisericii, in cei 249 de ani scursi de la prima persecutie dictata de Nero pana la promulgarea Edictului de la Milan (313). Mai exact, in intervalul de 249 de ani, crestinii au fost supusi persecutiilor timp de 129 de ani, iar in ceilalti 120 s-au bucurat de toleranta.Ultima mare persecutie indreptata impotriva crestinilor in Imperiul Roman s-a petrecut in timpul domniei lui Diocletian (245-312 d.Hr.) care, in ciuda faptului ca sotia si fiica sa erau crestine, ca si marea parte a slujitorilor sai, in anii 303-304 d.Hr. a emis 4 edicte de urmarire a crestinilor. Desi initiativa imperiala intentiona, mai degraba, sa-i determine pe urmatorii lui Hristos sa renunte la credinta lor, fara tortura sau ucideri, in realitate s-a ajuns la o cu totul alta situatie. Astfel, s-a spus ca impotriva Bisericii a fost folosita orice durere pe care fierul si otelul, focul si sabia, crucea, bestiile salbatice si bestiile umane le puteau produce .Din ordinul imparatului, bisericile au fost arse si daramate, Bibliile au fost adunate si arse, crestinilor li s-a interzis sa mai detina functii publice si au fost deposedati de drepturile civile si, fara nici o exceptie, toti trebuiau sa abjure de la credinta, sub amenintarea cu moartea.Unul dintre cele mai tragice episoade ale persecutiei din timpul lui Diocletian a fost cel petrecut la Nicomidia, unde bisericii in care se aflau la rugaciune 600 de crestini i s-au blocat usile dupa care a fost incendiata. Cu toate acestea, scopul urmarit de persecutorinu a fost nici pe departe atins, iar Galeriu, co-regent cu Diocletian, remarca faptul ca si calaii se plictisisera sa omoare atatia crestini dar, cu toate acestea, nu s-a reusit intoarcerea lor la paganism.In acele momente, nimeni nu si-ar fi putut imagina ca, vreodata, crestinii vor avea o soarta mai buna, cu atat mai putin ca vor fi tolerati si acceptati de statul pagan. Insa, desi putini remarcau, religia iubirii se raspandea tot mai mult si mai mult. In lumea faramitata si imorala a acelor vremuri, oamenii de calitate erau tot mai atrasi de crestinism, de principiile sale inalte si de dragostea care exista intre membrii Bisericii.Totusi, Dumnezeu avea pregatita o intorsatura spectaculoasa pentru istoria Bisericii, dar si a Europei si chiar a lumii intregi.Hristos pe scuturiNimeni nu poate spune cati oameni au fost ucisi in primele trei veacuri de la intemeierea Bisericii pentru credinta lor, pentru faptul ca-L marturiseau pe Hristos. Cifrele variaza intre cateva zeci de mii si cateva sute de mii. Oricum, ce remarca majoritatea cercetatorilor nu este atat numarul martirilor – colosal de mare pentru populatia acelor vremuri – cat cruzimea cu care au fost administrate persecutiile si raportul total disproportionat intre cele doua tabere . Practic, de o parte era cruzimea nemasurata a calailor, iar de cealalta parte era blandetea bunilor crestini care, urmandu-i pilda lui Iisus acceptau aproape cu bucurie sa-si dea viata pentru credinta. Persecutorii ii priveau pe crestini ca pe niste lasi, ca pe o gloata de scursuri ale imperiului, nu puteau sa inteleaga strategia prin care acestia isi aparau credinta, dandu-si viata proprie, nu luand-o pe a altora. Totul avea sa se schimbe in anul 312, in urma unui eveniment considerat in unanimitate a fi o minune dumnezeiasca.Secolul al IV-lea incepea pentru Imperiul Roman cu o puternica fragmentare politica, datorata unei forme de guvernamant instituite la sfarsitul secolului anterior: tetrarhia.In lupta pentru obtinerea puterii asupra partii de apus a Imperiului era inscris si Flavius Valerius Aurelius Constantinus, fiul unui renumit general roman. Lupta decisiva cu oponentul sau, Maxentiu, urma sa se desfasoare la Podul Milvius, regiune situata la nordul Romei. Raportul dintre Constantin si Maxentiu, in ce priveste numarul efectivelor militare, era de 2 la 10 in favoarea celui din urma.Soarta confruntarii a fost pecetluita insa in ziua dinaintea bataliei cand, in amiaza mare, Constantin a vazut pe cer prescurtarea numelui lui Hristos, insotit de indemnul: cu acest semn vei invinge! . Imediat lua hotararea ca monograma lui Hristos (XP – caracterele alfabetului grecesc corespunzatoare literelor HR ) sa fie inscriptionate pe scuturile ostasilor, iar crucea sa fie pusa in fruntea armatei. Victoria obtinuta de armata lui Constantin a fost rasunatoare, toti fiind convinsi ca ea se datoreaza Dumnezeului crestinilor .Din acel moment, Constantin a devenit stapanul absolut peste partea vestica a imperiului, iar atitudinea sa religioasa - in general - si fata de crestini - in special – a urmat o intorsatura spectaculoasa. Primele semne au fost vazute imediat dupa intrarea sa in Roma, cand a refuzat sa aduca jertfe in cinstea zeilor pentru victoria obtinuta, dupa cum era vechiul obicei roman, indreptandu-se direct spre palat. Noua Roma In februarie 313, imparatul Constantin il intalneste la Milan pe Liciniu, conducatorul partii estice a Imperiului Roman si, cu aceasta ocazie, este promulgat un edict in care crestinismul era pus in legalitate, iesind din starea de religie interzisa. Astfel, pentru prima data, era indepartata amenintarea persecutiei care, de aproape 300 de ani, planase aproape in permanenta asupra crestinilor.Ce a urmat acestui an a fost considerat de crestinii epocii, dar si a celor care au urmat, o binecuvantare pe care numai Dumnezeu o putea trimite. Toate bisericile daramate in timpul persecutiilor au fost reconstruite, averile confiscate de la crestini au fost restituite, cei deposedati de functii si onoruri au fost reabilitati, iar crestinilor dusi prizonieri in mine, li s-a permis sa se reintoarca la casele lor. Desi a pastrat in continuare titlul de mare preot , conferit de religia pagana, Imparatul Constantin nu a mai jertfit vreodata zeilor pagani si, mai mult decat atat, prefera sa fie insotit mai degraba de episcopii crestini, decat de preotii pagani. Unele surse afirma chiar ca invita adesea la curte episcopi din cuprinsul intregului imperiu, mai ales pe cei care suferisera persecutii, sarutandu-le urmele ranilor.Ultima mare victorie militara a imparatului Constantin cel Mare a fost cea din 324 asupra Liciniu, imparatul partii de rasarit a Imperiului. In urma acestei izbanzi, Constantin devenea singurul stapanitor al intregului Imperiu Roman si, in mai putin de doua luni, hotaraste fondarea unei noi capitale pe malul Bosforului, in vechea cetate a Bizantului. Noua capitala, denumita Constantinopol, dupa numele sau, a fost inaugurata in anul 330. Desi la consacrare au participat atat preoti crestini, cat si preoti pagani, datorita rezistentei pagane, inca foarte puternice, Biserica crestina a fost evident favorizata, odata cu mutarea administratiei imperiale in noua capitala. De exemplu, din initiativa imparatului Constantin au fost ridicate in Constantinopol primele biserici: Sfanta Sofia , Sfanta Irina si Biserica Sfintilor Apostoli . In schimb, in ceea ce priveste templele pagane, li s-au suprimat fondurile de la stat, efigia imparatului a fost inlaturata din ele si au fost condamnate la ruinare printr-o lege care interzicea restaurarea lor.Cu toate acestea, desi Constantinopolul sau Noua Roma a fost numita capitala crestina a unui nou imperiu , desi crestinii au fost in mod clar avantajati de imparat, desi nu mai era permisa accederea in administratia imperiala decat a crestinilor– cu toate ca necrestinii reprezentau doua treimi din totalul functionarilor - nu s-au produs nici un fel de persecutii la adresa paganilor.Inceputul Europei crestineImediat dupa Pastele anului 337 (7 aprilie) imparatul Constantin a inceput sa se simta foarte rau. Dupa o calatorie la Drepanum (denumita intre timp Helenopolis, dupa numele mamei sale) unde s-a rugat la mormantul Sfantului Mucenic Lucian, imparatul Constantin ajunge la Nicomidia, unde cere sa primeasca botezul crestin. Cateva saptamani mai tarziu, pe 22 mai, de ziua Pogorarii Duhului Sfant, imparatul Constantin trece la Domnul. Trupul sau a fost dus la Constantinopol si ingropat in Biserica Sfintilor Apostoli , dupa cum isi exprimase dorinta.Epoca imparatului Constantin cel Mare reprezinta o cotitura extraordinara in istoria Bisericii si a Europei. Dupa sute de ani de persecutii la adresa crestinilor, practic fara un motiv intemeiat, moralitatea lor, modul demn de viata al acestora devine un bun si un exemplu public, un mijloc prin care o societate muribunda din punct de vedere moral-religios, in care zeitatile traditionale nu mai valorau nici cat o ceapa degerata a fost revigorata de credinta in Mantuitorul Hristos.Desi multi dintre cei care au imbratisat crestinismul in acele vremuri n-au inteles poate in profunzime invatatura Mantuitorului, totusi respectul fata de Dumnezeu si dragostea fata de om au marcat generatiile care au urmat.Imparatul Constantin cel Mare, pe care Biserica Ortodoxa si cea Catolica il cinstesc ca pe un sfant intocmai cu Apostolii , a deschis drumul catre o Europa a valorilor crestine. (Articol postat pe site-ul doxologia.ro)

Categoria: Actualitate ortodoxa

Vizualizari: 927

Id: 22075

Data: May 21, 2012

Imagine: