Cântarile Bisericii Ortodoxe Române îl numesc pe marele mucenic praznuit astazi, Emilian din Durostor, drept „Stea luminoasa”, „ostas prea ales care lumineaza acum toata lumea cu lucrari de minuni tainice si goneste întunericul necredintei”(stihira de la Doamne strigat-am din ziua de 18 iulie). Sfântul mucenic a trait în secolul al IV-lea în orasul Durostor, Silistra de astazi, si a fost militar în armata romana, în timpul împaratului Iulian Apostatul (361-363). Acest împarat care s-a lepadat de credinta ortodoxa, a încercat o ultima încercare de reînviere a pagânismului. El a numit atât în fruntea armatei, cât si la conducerea marilor unitati administrative ofiteri si demnitari pagâni, care aveau misiunea de a reintroduce si de a reface vechile temple, spre a le reda cultului, declarându-se el însusi ca „pontifex maximus”, adica mai marele preotimii pagâne. Masurile luate de catre împaratul Iulian au dus la nemultumiri din partea crestinilor si la noi persecutii pornite împotriva lor. În aceste persecutii a suferit moarte martirica si Sfântul Mucenic Emilian de la Durostor. Mai multe informatii privind martiriul Sfântului aflam din volumul pr. prof. dr. Mircea Pacurariu, „Sfinti Daco Romani si Români”: 'Din actul sau martiric, pastrat în latineste si greceste, aflam ca era militar si ca era fiul prefectului din Durostorum, Sabbatianus. Acest act descrie pe larg martiriul sau. Se spune ca, dupa ce împaratul a dat edictul prin care crestinismul era interzis în tot imperiul roman, a fost trimis în Durostorum un oarecare Capitolin, „vicarul Tracici”, om „plin de înselaciune si cu mintea întunecata, doritor fiind înca si de varsare de sânge si având mare râvna pentru idoli”, ca sa cerceteze daca se mai aflau crestini. Ajungând la Durostorum, conducatorii cetatii au jurat ca toti locuitorii „se închina zeilor nostri si neîncetat le aduc jertfe cu toata cinstirea”. Bucuros de un asemenea raspuns, Capitolin a chemat la un ospat pe toti dregatorii din cetate. Dar pe când petreceau ei, tânarul Emilian „privind împrejur si vazând timpul potrivit ca sa câstige cununa vietii celei de sus, fiindca se socotea crestin nu numai în fata lui Dumnezeu si a îngerilor, ci si a oamenilor si dorind ca lucrul acesta sa fie aratat tuturor a intrat în templul pagân din cetate si cu un ciocan de fier a distrus statuile zeilor, adica idolii, a rasturnat altarele si jertfele puse pe ele, apoi a iesit nevazut de nimeni”. Un slujitor al lui Capitolin vazând cele ce s-au întâmplat în templu, l-a înstiintat de îndata. Plin de mânie, a poruncit sa fie gasit vinovatul. Atunci slujitorii lui au vazut trecând prin fata templului un taran oarecare, pe care socotindu-l ca este faptasul, l-au prins si l-au batut. Dar Emilian, vazând ca este chinuit un om nevinovat în locul lui, s-a predat singur acelor slujitori, marturisind ca el este vinovat pentru cele savârsite în templu. Doi soldati l-au arestat de îndata, în ziua de 16 iulie 362, ducându-l înaintea lui Capitolin, care l-a supus unui interogatoriu. Fiind întrebat care îi este numele, el a raspuns: „Daca ma întrebi de numele meu obisnuit, ma numesc Emilian; daca, dimpotriva, cauti numele meu cel desavârsit, atunci socoteste-ma a ma numi crestin”, întrebat de ce „a adus ocari nemuritorilor zei”, tânarul Emilian a raspuns cu mult curaj zicând: „Dumnezeu si sufletul meu mi-au poruncit sa calc în picioare pe acesti neînsufletiti, ca sa se arate tuturor ca sunt pietre fara suflet, muti si surzi, în care nu se afla nici un fel de graire”. Plin de mânie, Capitolin a cerut sa fie dezbracat si întins cu fata la pamânt, poruncind apoi slujitorilor sa-l „umple de rani adânci”. Pe când era batut cu cruzime cu vine de bou, Capitolin l-a întrebat din nou cine l-a îndemnat la acea fapta, la care neînfricatul Emilian a raspuns cu aceeasi hotarâre, ca numai Dumnezeu si sufletul sau l-au facut sa rastoarne si sa calce în picioare „zeii cei spurcati” si sa arunce „jertfele cele nelegiuite”, în fata unei asemenea înfruntari, Capitolin a poruncit sa fie întors cu fata în sus si lovit cu aceeasi neîndurare si pe piept. Dupa ce l-au batut vreme îndelungata, marturisind din nou ca este „rob al lui Hristos”, Capitolin a poruncit sa fie ars de viu, ca nu cumva curajul si statornicia lui în credinta sa fie urmata si de altii. Atunci slujitorii l-au scos afara din cetate, aproape de malul Dunarii, unde se pregatise un rug pentru el. Emilian le-a cerut îngaduinta sa-l lase sa se roage lui Dumnezeu. Iar dupa ce s-a rugat, a fost aruncat de slujitori în foc. Dar Dumnezeu a facut o noua minune, caci „focul cunoscând pe mucenicul lui Hristos nu l-a mistuit, ci l-a pazit întreg si neatins, iar pe slujitorii lui Capitolin, cei ce erau aproape, i-a cuprins flacara si i-a ars de tot”. Vazând ca a ramas nevatamat, fericitul Emilian „a marit pe Dumnezeu, si întorcându-se spre rasarit, s-a însemnat cu semnul crucii si ridicându-si privirile catre cer a zis: Doamne Iisuse Hristoase, primeste sufletul meu! Şi zicând acestea, a adormit în pace”. Era în anul Domnului 362, în ziua de 18 iulie.Actul sau martiric istoriseste mai departe ca femeia lui Capitolin, fiind în taina crestina, a fost rugata de ceilalti marturisitori ai lui Hristos sa ceara de la barbatul ei trupul noului mucenic spre a fi îngropat dupa cuviinta. Şi astfel, uns cu miruri, trupul sau a fost redat pamântului din care a fost zidit, cu cântari duhovnicesti si cu psalmi, undeva în apropierea orasului Durostorum, la locul numit Gedina. De atunci, mucenicul Emilian este praznuit ca sfânt si trecut în sinaxar în ziua de 18 iulie, ziua patimirii si mutarii sale la Domnul'.

Categoria: Actualitate ortodoxa

Vizualizari: 560

Id: 42521

Data: Jul 18, 2014

Imagine: