In acest an pe care Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane a hotarat sa-l inchine Crezului Ortodox si Autocefaliei romanesti, praznuirea Sfantului Maxim Marturisitorul indeamna pe fiecare crestin sa cerceteze cu atentie sporita atat viata Sfantului, ca una ce a fost condusa de credinta, nadejdea si dragostea fata de Dumnezeu, dar mai cu seama invatatura pe care acesta a lasat-o mostenire Bisericii, prin impreuna-lucrarea Sfantului Duh. Viata si invatatura Sfantului Maxim reprezinta una dintre cele mai puternice exemplificari ale mesajului ortodox. Ele stau in deplina unitate. Sfantul Maxim a trait ceea ce a invatat si a invatat ceea ce a trait ca experienta duhovniceasca si prin amandoua a dat marturie despre Adevarul eliberator descoperit noua in Hristos Domnul.Despre Sfantul Maxim Marturisitorul se considera, conform traditiei, ca s-a nascut in anul 580 la Constantinopol, intr-o familie nobila si a beneficiat de o educatie aleasa. Dupa ce a indeplinit, intre anii 610-613, functia de prim secretar al imparatului Heraclie, in 613-614, nazuind spre o viata de isihie (linistire), s-a retras la Manastirea Philippikos din Chrysopolis, pe tarmul rasaritean al Bosforului. Aici a ramas pana in 624 sau 625, cand s-a refugiat datorita amenintarii persane la Manastirea Sfantul Gheorghe din Cyzic, in Asia Mica. In 626, noi incursiuni ale persilor au provocat dispersarea tuturor traitorilor din aceasta manastire. Sfantul Maxim a ajuns mai intai in Creta, unde a avut o disputa cu episcopi adepti ai monofizismului severian, iar apoi, in Africa, stabilindu-se in Manastirea Eucratos de langa Cartagina. Secretarul imparatului bizantin, monah aparator al OrtodoxieiAici l-a cunoscut pe Sfantul Sofronie, staretul manastirii, ales mai tarziu patriarh al Ierusalimului. Decretul dogmatic Psefos, emis de patriarhul Serghie al Constantinopolului, si edictul imperial Ekthesis, promulgat de imparatul Heraclie, sunt actele care au oficializat - din ratiuni politice - ereziile cunoscute sub numele de monoenergism si monotelism. Dupa moartea Sfantului Sofronie (638), incepatorul luptei contra monoenergismului, Sfantul Maxim a ramas cel mai important aparator al Ortodoxiei. In special intre anii 640-646, el a demascat in scris eroarea monotelita, prin redactarea unui important numar de mici tratate (opuscule) teologice si polemice, precum si a primei parti din Ambigua (catre Toma). In luna iulie a anului 645 s-a intalnit la Cartagina cu Pyrrhus, fostul patriarh al Constantinopolului, destituit de imparatul Constantin al III-lea, si l-a convins, pentru scurt timp din nefericire, sa renunte la monotelism. Tot cu incurajarea Sfantului Maxim, episcopii din Africa au tinut in anul 646 o serie de sinoade locale in care au condamnat edictul Ekthesis si au adresat scrisori catre imparatul Constans al II-lea, patriarhul Pavel al II-lea al Constantinopolului (641-653) si papa Teodor al Romei pentru a le face cunoscuta pozitia lor. In acelasi an 646, Sfantul Maxim a plecat din Africa spre Roma, prin Sicilia, unde a prezentat calugarilor de acolo invatatura sa antimonotelita. In 648, imparatul Constans al II-lea publica edictul Typos prin care interzicea, sub amenintarea unor pedepse grave, orice discutie despre una sau doua energii si despre una sau doua vointe in Mantuitorul Hristos. Drept raspuns, noul papa Martin I (649-653) a convocat in octombrie 649 un sinod la Lateran, care a condamnat edictele Ekthesis si Typos si a anatematizat printre altii pe patriarhii Serghie, Pyrrhus, Pavel al II-lea ai Constantinopolului. Sfantul Maxim a participat in mod activ la acest sinod pe care il pregatise deja impreuna cu inaintasul lui Martin, papa Theodor. Tot el a intocmit, se pare, documentatia cu textele patristice necesare condamnarii monotelismului si a redactat o parte din acte. Aceasta lupta neobosita pentru apararea Ortodoxiei a dus la judecarea sa in 655 la Constantinopol, urmata de exilarea sa in localitatea Byzia din Tracia. In pofida tuturor incercarilor, batranul monah nu si-a parasit credinta. El era stalpul Ortodoxiei dupa cum reiese dintr-un mesaj al imparatului Constans al II-lea: Pentru ca intreg Apusul si toti cei deturnati din Rasarit privesc la tine si toti se razvratesc din cauza ta neavand sa se impace cu noi in credinta, sa te impunga Dumnezeu la inima sa intri in comuniune cu noi pe baza Typos-ului edictat de noi… Caci stim sigur ca daca tu intri cu noi in comuniune cu sfantul scaun patriarhal de aici, se vor uni cu noi toti cei care din pricina ta si a invataturii tale s-au rupt de comuniunea cu noi. In mai-iunie 662, a fost rejudecat, anatematizat si condamnat la biciure, smulgerea limbii si amputarea mainii drepte. Deportat in }ara Lazilor, in sud-estul Marii Negre si inchis in 8 iunie 662 in fortareata Schemaris (in Georgia de astazi), Sfantul Maxim a murit pe 13 august in acelasi an.Opera Sfantului Maxim este o sinteza creatoareGandirea sa profunda si originala a reusit sa se exprime unitar in mijlocul multitudinii de traditii carora le-a utilizat vocabularul, chiar daca acest fapt implica transpunerea termenilor in afara contextului lor original si schimbarea intelesului lor. Sinteza sa nu este sistematica, insa are o tema principala precisa, specifica teologhisirii patristice rasaritene: urcusul omului spre Dumnezeu, indumnezeirea omului. Aceasta tema se regaseste in majoritatea scrierilor Sfantului Maxim premergatoare disputei antimonotelite, fie ca sunt redactate sub forma de apoftegme, de intrebari si raspunsuri, sau apartin genului exegetic, epistolar ori chiar imnografic. Astfel, din perioada petrecuta de Sfantul Maxim in Manastirea Sfantul Gheorghe din Cyzic (624-626) dateaza printre altele: Cuvantul ascetic, Cele 400 de Capete despre dragoste, Epistolele 2 si 3 despre dragoste, catre Ioan Cubicularul, Intrebari, nedumeriri si raspunsuri si Viata Maicii Domnului. Altele au fost redactate in prima parte a sederii Sfantului Maxim in Africa: Ambigua, partea a II-a, Talcuirea la Tatal nostru, Mistagogia (628-630), Raspunsurile catre Talasie, Raspunsurile catre Theopempt, Cele 200 de Capete teologice si iconomice, Cele 15 Capete si Cele 10 Capete. Caracterizand ansamblul operei Sfantului Maxim, pr. prof. D. Staniloae spunea: Scrisul lui este o sinteza grandioasa si personala a marilor curente filosofice ale antichitatii si a principalelor idei patristice. Origen si Evagrie, in ceea ce au avut ireprosabil, se intalnesc cu Dionisie Areopagitul si cu Grigorie de Nyssa si de Nazianz, elementele acceptabile din platonism cu cele din aristotelism, topite intr-o larga viziune proprie dominata de Logosul care a coborat prin Intrupare pana in cele mai de jos si a strabatut prin Inaltare, cu omenitatea Lui, dincolo de toate, cuprinzandu-le pe toate, ca pe toti cei ce vreau sa-i mantuiasca, indumnezeindu-i. Cu Sfantul Maxim, teologia patristica ajunge la deplina maturizareFilonul platonician al filosofiei grecesti, care influentase major gandirea si scrierile lui Origen, se gaseste acum in mare parte asimilat, impreuna cu elemente ale aristotelismului si stoicismului, intr-o forma care nu mai aduce atingere invataturii crestine revelate. Astfel, Origen vorbise despre o anumita ciclicitate a lumii: sufletele au preexistat trupurilor, aflandu-se in stare de nemiscare in contemplarea lui Dumnezeu. Miscarea lor din aceasta stare a fost echivalenta cu caderea lor din starea fericita, fapt care a condus la crearea de catre Dumnezeu a lumii materiale si implicit a trupurilor pentru sufletele cazute. Pornind de la aceasta conceptie, mantuirea insemna pentru Origen intoarcerea sufletelor la starea initiala de nemiscare in contemplarea lui Dumnezeu, dupa lepadarea trupului. Aceasta este esenta misticii esentialiste si intelectualiste a lui Evagrie Ponticul care vorbeste de trei trepte ale desavarsirii: nepatimirea, adica infrangerea tuturor patimilor si dezlipirea sufletului de toata patimirea care ii vine de la trup, iubirea, ca atractie simtita de om pentru frumusetea dumnezeiasca, si cunoasterea, inteleasa ca fiind contemplare cu mintea a lui Dumnezeu. Unul din marile merite ale Sfantului Maxim este acela de a fi corectat aceste conceptii, condamnate de Sinodul V Ecumenic (Constantinopol, 553), dar cu mare trecere printre monahii timpului sau. El pune in locul triadei cosmologice a lui Origen (nemiscare - miscare - creatie) o alta: creatie - miscare - nemiscare (stabilitate). Aceasta din urma triada, bazata pe invatatura biblica despre creatie, permite o corecta si reala perceptie a transcendentei divine si a dinamicii intrinsece a lumii. Ea intra totodata in perfecta armonie cu apofatismul si reprezentarea simbolica si mistica a Bisericii si a Sfintei Liturghii, in care Sfantul Maxim urmeaza Sfintilor Capadocieni si Sfantului Dionisie Areopagitul. Inceputul lumii se afla in actul atotliber si atotbun al lui Dumnezeu, Care prin Logosul Sau creeaza lumea. Acest act este totodata si inceputul miscarii lumii spre scopul ei care este Acelasi Dumnezeu. Omul primeste de la Creatorul sau existenta si existenta vesnica. Firea omeneasca este daruita de Dumnezeu cu puteri naturale. Firea si puterile ei tin de logosul (ratiunea structurala) voita si pusa de Dumnezeu in om si, ca daruri ale lui Dumnezeu, ele sunt esential bune, generale (adica identice la toti oamenii) si neschimbabile. Modul in care puterile firii sunt aduse din potenta in act tine de fiecare persoana umana, care poate astfel dobandi sau nu existenta vesnic fericita. Nemiscarea nu este deci nicidecum un fel de incremenire, ci o stabilitate in bine, primita in dar de cel ce se osteneste pe treptele desavarsirii. La Sfantul Maxim, care dezvolta o mistica personala ortodoxa cu elemente ce provin de la Sfintii Dionisie Areopagitul si Macarie sau de la Diadoh al Foticeei, aceste trepte sunt partial inversate fata de Evagrie: nepatimirea, cunoasterea lui Dumnezeu prin ratiunile creaturilor si iubirea, prin care se realizeaza unirea personala cu Dumnezeu. Prin intruparea Logosului, creatia dobandeste o noua valoareViziunea asupra existentei pe care Sfantul Maxim o deschide cititorului scrierilor sale este cu adevarat inaltatoare. Creatia intreaga si timpul sunt opera lui Dumnezeu si au de aceea o valoare inestimabila. Aceasta evaluare pozitiva a lumii vine din contemplarea in duh a tainei lui Hristos, cea randuita dinainte de veacuri, adica unirea in El a firii omenesti create cu Dumnezeirea. In toate cele ce sunt, incepand cu Dumnezeu, Cel ce este mai presus de fiinta, si continuand cu omul si intreaga creatie, poate fi remarcata taina unitatii in diversitate. Astfel, Dumnezeu este Unul in fiinta si intreit in Persoane. Omul este unul ca persoana si uneste prin firea sa compusa din suflet si trup lumea spirituala si pe cea materiala. Sau, umanitatea este una dupa fire si contemplata in multimea persoanelor umane. Sau, iarasi, fapturile create sunt nenumarate si deosebite unele de altele, atat prin apartenenta la specii si genuri diferite, cat si ca indivizi in cadrul genurilor, dar sunt unite prin originea lor comuna, inradacinata in vointa creatoare a lui Dumnezeu, si prin ratiunile ce stau la baza existentei lor, unite toate in Ratiunea, Logosul ipostatic: Fiul lui Dumnezeu. Deosebirea fundamentala si absoluta este insa cea dintre fiinta necreata a Dumnezeirii si firea creata de Dumnezeu. Nu exista nici o asemanare intre ceea ce exista de sine si pentru sine si in afara oricarei necesitati si ceea ce este marginit, primind din afara lui inceputul existentei. De aceea si unirea dintre cele doua firi in ipostasul Mantuitorului Hristos este cea mai mare dintre taine, dar, totodata, si calea spre descoperirea tuturor celorlalte. Totusi, modul in care aceasta unire s-a infaptuit a depins intr-o anumita masura de om: Acesta (Hristos) a unit cu Sine dupa ipostas, in chip neimpartit si neamestecat firea noastra, iar pe noi, prin sfantul Sau trup, cel din noi si al nostru, insufletit mintal si rational, ne-a fixat in Sine ca printr-o parga, si ne-a invrednicit sa fim una si aceeasi cu Sine dupa omenitatea Lui, dupa cum am fost randuiti dinainte de veacuri sa fim in El ca madulare ale trupului Sau, articulandu-ne si incheindu-ne in Sine in Duh, ca un suflet trupul si ducandu-ne la masura varstei duhovnicesti a plinatatii Lui. Prin aceasta a aratat pe de o parte ca noi spre aceasta am fost facuti, iar pe de alta, ca scopul prea bun dinainte de veacuri al lui Dumnezeu, cu privire la noi, n-a primit nici o schimbare, dupa ratiunea Lui, dar a venit la implinire printr-un mod nou, introdus ulterior. Caci trebuia ca odata ce Dumnezeu ne-a facut asemanatori Lui (prin aceea ca avem prin impartasire trasaturile exacte ale bunatatii Lui si a planuit inainte de veacuri sa fim in El) sa ne si duca la acest sfarsit prea fericit, dandu-ne ca mod buna folosire a puterilor naturale; dar omul refuzand acest mod prin reaua intrebuintare a puterilor naturale, ca sa nu se departeze de Dumnezeu, instrainandu-se, trebuia sa introduca alt mod cu atat mai minunat si mai dumnezeiesc decat cel dintai, cu cat ceea ce e deasupra firii e mai inalt decat ceea ce e dupa fire. {i acest mod este taina venirii atottainice a lui Dumnezeu la oameni, precum credem toti (Ambigua, partea a II-a, PSB 80, p. 97). Teologia Sfantului Maxim, o teologie a persoaneiDe aici si locul central pe care il ocupa invatatura despre unirea celor doua firi, dumnezeiasca si omeneasca, in Persoana unica a Fiului lui Dumnezeu intrupat in gandirea teologica a Sfantului Maxim si angajamentul sau total si neconditionat in combaterea ereziei monotelite derivate din monofizitism. Caci taina Mantuitorului Hristos descopera si dinamica existentei create. Fiul lui Dumnezeu vine sa locuiasca timpul nostru si sa-si asume chintesenta creatiei: firea umana, pentru a o ridica din robia pacatului si a mortii si pentru a o indumnezei. Sfantul Maxim preia si dezvolta pana in cele mai adanci consecinte aceasta idee fundamentala, formulata inca de Sfintii Irineu al Lyonului si Atanasie cel Mare. Existenta creata primeste prin Intruparea Cuvantului dumnezeiesc pe langa componenta orizontala si una verticala, care o uneste cu Dumnezeu, cu Cel necreat si vesnic. Mantuitorul Hristos a pus asupra creatiei pecetea crucii, coborand din cer in pantecele pururea fecioresc al Nascatoarei de Dumnezeu, imbratisand intreaga existenta prin Jertfa Sa, ajungand pana in cele mai de jos ale pamantului si triumfand asupra mortii prin Inviere. Astfel, El le inalta pe toate prin Sine la Tatal, Izvorul tuturor, impartasindu-le existenta vesnica, fiindca toate prin El s-au facut (Ioan 1, 3). Pentru Sfantul Maxim, aceasta este valoarea creatiei si acesta este sensul istoriei, iar temelia lor este faptul real si concret al Intruparii Fiului lui Dumnezeu. Puterea lui Dumnezeu se manifesta in mod paradoxal, dar iubitor, prin aceea ca nu distruge, ci afirma si ridica la un mod de existenta mai presus de intelegere faptura creata pe care o uneste cu Sine. Prin aprofundarea invataturii despre unirea ipostatica nedespartita si neamestecata a Dumnezeirii si umanitatii in Mantuitorul Hristos, Sfantul Maxim a evidentiat cu deosebire taina ipostasului, a persoanei. Creat dupa chipul lui Dumnezeu, omul este o existenta personala. Iar tot ceea ce tine de ratiunea firii sale este esential bun, prin insasi calitatea sa de opera a lui Dumnezeu. Omul este deodata persoana si natura. Iar distinctia cea mai importanta dintre acestea doua se descopera in posibilitatea, ce apartine exclusiv persoanei, de a ingloba in sine, de a deveni substrat al subzistentei si pentru o alta fire decat pentru cea care ii este proprie. Daca Mantuitorul Hristos a asumat in ipostasul Sau dumnezeiesc firea omeneasca desavarsita si fara de pacat, devenind compus, fiecare ipostas uman este si el chemat sa devina compus, nu numai ca unul ce este purtator al unei firi compuse din suflet mintal si trup, ci si prin adaugirea harului indumnezeitor, ca dar. Intruparea Cuvantului lui Dumnezeu dovedeste ca ipostasul uman nu este o entitate inchisa in propria fire, limitata de aceasta. Iar inchiderea se traduce, pentru Sfantul Maxim, prin viata determinata de afectiunea pentru trup, prin miscarea lipsita de sens in cadrul binomului placere-durere. Persoana umana trebuie sa se deschida harului, energiei dumnezeiesti care implineste desavarsit ratiunea firii si il aduce pe om, prin despatimire si cunoastere, la unirea iubitoare cu Cel ce este, deodata, Creatorul si Scopul lui ultim. (pr. dr. Cristian GALERIU, Lumina de Duminica, 24 ianuarie 2010)

Categoria: Actualitate ortodoxa

Vizualizari: 745

Id: 4209

Data: Jan 23, 2010

Imagine: