Biserica Ortodoxa sarbatoreste astazi, 15 noiembrie 2012, pe Sfantul Paisie de la Neamt. Copilaria si adolescenta Sfantului Paisie de la Neamt'Toate ale noastre erau pline de saltari, pline de duhovniceasca bucurie si de inima buna incunjurate, iar acum toate acelea s-au intors intru nemangaiata mahniciune si plangere. Pentru ce oare? Pentra ca ne-am pagubit si de niscareva lucruri lumesti? Oare de bani oarecare? Oare de mosii? Ba nu nicidecum. Ci de o comoara nepretuita, de un odor ca acela, de carele toata lumea nu-i era vrednica, de luminatorul nostru cel stralucit si, in scurt, de preamilostivul si bunul parinte, pastorul si dupre Dumnezeu povatuitorul.' (1 Dascalul Isaac, originar se pare chiar din partile Neamtului, a fost un ucenic apropiat al staretului Paisie, prieten si secretar al acestuia. Cuvantul sau solemn rostit la inmormantarea lui Paisie Velicikovski s-a pastrat in manuscris (ms. romanesc BAR 1860, file: 32-60) si a fost editat de preot dr. Paul Mihail in completarea cronicii ultimelor zile si ingroparii staretului Paisie. Vezi: 'In legatura cu participarea Episcopului Veniamin Costachi la inmormantarea staretului Paisie de la Neamtu', Biserica Ortodoxa Romana, 105 (1987), nr. 3-4, p. 109-116).Asa isi incepea Isaac Dascalul cuvantul de ingropare, intr-o zi de sambata, 15 noiembrie 1794, zi in care ucenicii calugari, mirenii si intreaga lume ortodoxa se desparteau de staretul Paisie de la Neamt. La peste doua veacuri de la aceasta scena, staretul Paisie reprezinta inca un reper in Ortodoxie, un model al desavarsirii umane si un paradox pentru carturari. Mostenirea transmisa ucenicilor sai si lumii intregi imbratiseaza deopotriva 'toate lucrurile acestea din lumea aceasta', caci ea se adreseaza inimii, prin practica de rugaciune isihasta, mintii prin numeroasele manuscrise, precum si intregii firi omenesti prin bucuria de viata cuprinsa in invatatura sa.Poltava. Inceput de drumPelerinajul pamantesc al staretului Paisie a inceput in 21 decembrie 1722, la Poltava, in Ucraina. Punct al rivalitatii politice dintre Rusia si Polonia, Ucraina isi hranea de veacuri cu sange visul de existenta suverana. Strivita insa intre doua lumi gigantice, ORTODOXIA ŢARISTĂ si CATOLICISMUL POLON, ea avea sa devina parte cand a Uniunii Polono-Lituaniene, cand a Imperiului Rus, mult timp fara putinta de a-si gasi un drum propriu.Visul de libertate a nascut eroi care s-au distins in lupta fie impotriva Poloniei, fie a Rusiei. Asfel, in 1648, hatmanul BOGDAN HMELNIŢKI conducea cea mai mare rascoala cazaceasca impotriva regelui polon IOAN al II-lea CAZIMIR.In timpul marelui Razboi Nordic (1700-1721), dus de Rusia impotriva suedezilor pentru deschiderea la Marea Baltica, hatmanul IVAN MAZEPA trecea de partea suedezilor, sperand ca victoria acestora asupra rusilor sa insemne pentru ucraineni libertatea. PETRU CEL MARE obtine insa o rasunatoare victorie asupra regelui suedez CAROL AL XII-LEA (27 iunie 1709), chiar la Poltava, iar Ucraina, intocmai ca un nod gordian, sfarseste prin a fi taiata de sabia tratatelor politice. Veacul al XVIII-lea o inscrie astfel pe harta ca teritoriu al Rusiei, incluzand partea de pe malul stang al Niprului - HATMANATUL CAZAC, dar si al Poloniei, care isi pastra partea apuseana, Galitia. Cu o astfel de soarta, Ucraina parea destinata sa nasca generatii intregi de pribegi. Ei vor fugi necontenit din calea pretentiilor teritoriale tariste, dar mai cu seama de focul catolicizarii cu de-a sila, impusa de polonezi prin taisul sabiei.Printre acesti pribegi avea sa se numere putin mai tarziu si cel care la sfarsitul Marelui Razboi Nordic, in 1722, vedea lumina zilei, in preajma de Craciun, la POLTAVA.Al unsprezecelea din cei doisprezece copii ai familiei, PETRU VELICIKOVSKI, s-a nascut din parinti cu o profunda aplecare spre viata religioasa. Tatal sau, IOAN VELICIKOVSKI, protopop al Poltavei, era deja a treia generatie de preoti in familie (dupa SIMEON si LUCA VELICIKOVSKI, strabunicul si bunicul dupa tata ai lui PETRU), in timp ce mama sa, IRINA, coboratoare din familia de evrei botezati MANDENKO, se calugareste spre apusul vietii, devenind monahia IULIANA. La varsta de doar patru ani, PETRU isi pierde tatal, ramanand, impreuna cu fratii sai, in grija mamei si a fratelui mai mare, IOAN VELICIKOVSKI, el insusi preot in aceeasi catedrala a Adormirii Maicii Domnului din Poltava, unde slujisera inainte tatal, bunicul si strabunicul sau. Dupa doar cativa ani, IOAN va disparea insa si el din viata lui PETRU, rapit de o moarte prematura. De altfel, aceasta este o durere pe care PETRU VELICIKOVSKI avea sa o traiasca in legatura cu toti fratii sai, pe care ii va vedea unul cate unul parasind lumea, inainte ca el sa implineasca douazeci de ani. In 1735, insa, la varsta de doisprezece ani, complet lipsit de ocrotitor si avand drept unic reper cei cativa ani de scoala elementara din Poltava, PETRU VELICIKOVSKI se afla in situatia de a fi desemnat mostenitor legiuit al postului de protopop din Poltava. Drumul spre altarul catedralei nu putea insa trece decat prin scoala. Şi astfel, la dorinta arzatoare a mamei sale, prin cererea scrisa a polcovnicului Poltavei, VASILI VASILIEVICI KOCIUBEI (nasul lui PETRU), si cu binecuvantarea Inalt Preasfintitului RAFAIL ZABOROVSKI, mitropolitul de atunci al Kievului, Petru ajunge in toamna lui 1735 elev la celebra Academie de Teologie din Kiev. In rasaritul Europei tocmai se declansa razboiul ruso-austro-turc (1735-1739).Kiev. Şcoala unui romanAcademia de Teologie din Kiev implinise deja o suta de ani de existenta, in 1735, cand Petru devine elev al ei. Fusese infiintata de PETRU MOVILĂ in 1631 si functionase initial ca un colegiu de teologie in cadrul asezamantului de la PECERSKAIA LAVRA si mai apoi de la manastirea kieveana BRATSKA.PETRU MOVILĂ, moldovean de origine, descendent al familiei Movilestilor, fusese fiul marelui parcalab SIMEON MOVILĂ si nepotul domnitorului IEREMIA MOVILĂ si al mitropolitului Moldovei, GHEORGHE MOVILĂ. Tocmai aceasta descendenta aleasa, insa, i-a pus copilaria si tineretea sub semnul pribegiei. Desele schimbari de domni pe tronul Moldovei, precum si numeroasele rivalitati politice in care erau implicati Movilestii il obliga sa se refugieze cu intreaga familie in Polonia, in 1600 (la varsta de doar patru ani). Aici primeste o educatie tipica pentru orice tanar nobil polonez si isi petrece tineretea ca ofiter in armata polona, calitate in care ia parte si la numeroase lupte cu turcii. Fiorul mistic ortodox pe care mama sa i-l insuflase din copilarie il ia definitiv in stapanire, si in 1627, la treizeci si unu de ani, paraseste haina militara pentru sutana de calugar. Pe taramul credintei el se va dovedi un si mai aprig luptator decat pe campul de bataie.Fiind un om foarte cultivat si aflat in continua disputa teoretica cu MELETIE SMOTRIŢKI (celebrul carturar rus aflat atunci in tabara crestinismului occidental), Petru Movila intelege foarte repede nevoia teoretizarii pur dogmatice a traditiei ortodoxe, a conceperii unor instrumente teoretice de dezbatere bazate pe scrierile bizantine ale Sfintilor Parinti. Era singurul mod de a apara in mod practic, dar si la nivel dogmatic identitatea ortodoxa, in fata aparatului teoretic, hipersistematizat al catolicismului care se pravalea ca un val urias peste Europa Orientala prin Miscarea Uniata. Esenta mistica ortodoxa trebuia aparata si sprijinita de texte de teologie autentice. Cu acest scop, Petru Movila pune la punct un PLAN PANORTODOX de descoperire, reinviere si raspandire a scrierilor Sfintilor Parinti ai Orientului Crestin. Din acest plan faceau parte descoperirea de texte vechi, traducerea lor din greaca in slavona, tiparirea si raspandirea lor in tot estul Europei si, nu in ultimul rand, fondarea si subventionarea de scoli de teologie in care sa fie transmise litera si spiritul crestinismului rasaritean. Parte a acestui plan vizionar il reprezinta cele doua tiparnite trimise de la Kiev in Ţarile Romane, in 1635 la Targoviste, pe vremea lui Matei Basarab, si in 1642 la Iasi, in timpul domniei lui Vasile Lupu. Conform aceluiasi plan, avea sa apara si Colegiul de Teologie din Kiev in 1631.Doar doi ani mai tarziu, in 1633, arhimandritul Petru Movila este ales arhiepiscop si mitropolit de Kiev, Galitia si a toata Rusia, in timpul patriarhului ecumenic KIRIL LUKARIS si al regelui Poloniei, VLADISLAV. Din aceasta pozitie, Petru Movila construieste intr-un timp foarte scurt un spatiu comun de valori ortodoxe intre Dunare si Nipru. Opera sa de capatai, 'Marturisirea ortodoxa', redactata in latina si structurata in trei parti, 'Despre Credinta', 'Despre Nadejde', 'Despre Iubire', devine programul dogmatic al acestui spatiu confesional comun. Viata, conceptia si realizarile marelui ierarh si carturar i-au facut pe istorici sa il considere un precursor al lui Paisie Velicikovski. Spre deosebire de acesta insa, Petru Movila a murit la doar cincizeci de ani, in 1646, fapt ce nu i-a permis sa-si realizeze planul panortodox in intregime. Lasa prin testament Colegiului de Teologie intreaga sa biblioteca si o mare suma de bani, sperand ca acesta sa devina in timp o reduta de neinvins in fata expansionismului catolic.Juramantul unui adolescent: 'A nu judeca nicicand pe nimeni'La nici un secol distanta de la moartea sa, peste pragul Colegiului pasea PETRU VELICIKOVSKI. Era in 1735, avea doar doisprezece ani si fusese inscris de mama sa in anul intai al ciclului 'clasic'.Colegiul nu mai era insa acelasi din timpul lui Petru Movila. Devenit intre timp Academie de Teologie, isi schimbase nu doar titulatura, ci si spiritul. Sub influenta protestantismului occidental, tarul Petru cel Mare reformase toate institutiile statului si aceasta reforma includea desigur si scoala. In 1735, cand Petru Velicikovski devine elev al Academiei de Teologie din Kiev, aceasta, in loc sa fi ramas un bastion inexpugnabil al Ortodoxiei autentice, devenise mai degraba cel mai inaintat avanpost al crestinismului occidental din rasaritul Europei. Programul de studiu era intocmit dupa model apusean, latin. El era structurat pe cinci ani de studiu, acoperind cinci clase diferite: INFIMA, GRAMMATICA, SYNTAXIMA, POETICA si RETORICA. In primii trei ani, se invatau latina, greaca, slavona, polona (acestea erau de altfel si limbile de predare in Colegiu), la care se adaugau notiuni de matematica, de catehism si de cantare bisericeasca. In anul patru se studiau teoria literara, genurile literare si mitologia, iar in anul cinci, retorica.La intrarea in Academie, elevul Petru incearca sa fie cat mai constiincios cu putinta. Studiaza fara odihna, sperand sa-si multumeasca profesorii si mama. Cu timpul, insa, invatatura predata aici, bazata pe logica si pe filosofie, si avand in centru ratiunea, incepe sa ii incorseteze spiritul. Isi pierde increderea in profesori si renunta la studiu. Sufletul sau insetat de Dumnezeu, sensibilitatea lui neobisnuita (sporita probabil prin pierderea tatalui) il imping in cautarea unui parinte spiritual, duhovnicesc in afara scolii. In mintea sa incepe sa prinda contur un model uman desavarsit, pe care il va cauta toata tineretea intr-un invatator anume. Acesta ar fi trebuit desigur sa aiba o existenta hristocentrica, avand drept unic ideal sfintenia si drept arme pocainta, rugaciunea si cercetarea cartilor sfinte. Şi mai cu seama, invatatorul trebuia sa lumineze prin iubire. Petru Velicikovski are de la o foarte frageda varsta revelatia faptului ca toata invatatura crestina este rezumata in porunca iubirii si de aceea, in vremea cand era elev, face juramantul teribil in biserica de A NU JUDECA NICICÂND PE NIMENI. Mai tarziu, pastor de suflete fiind, va reveni mereu la acest episod, pe care nu va inceta a-l considera drumul cel mai scurt spre mantuire, si pe care il va relata si in Autobiografia sa, scrisa spre apusul vietii: 'Am inteles mai desavarsit ca fara fapte bune, adica fara pazirea cu staruinta a poruncilor lui Hristos, numai prin credinta ortodoxa e cu neputinta sa te mantuiesti intru totul si mi-am fixat un astfel de legamant in suflet si in fata lui Dumnezeu care sa ma intareasca cu harul sau: sa nu judec pe aproapele meu, chiar daca-l voi fi vazut cu ochii mei cum greseste, caci se stie bine ca unul singur este judecator drept si adevarat al viilor si al mortilor, Hristos adevaratul Dumnezeul nostru, care da fiecaruia dupa faptele sale. (...) Acesta este deci legamantul pe care l-am dat inaintea lui Dumnezeu cu privire la pazirea acestor porunci, iar daca din pricina nepasarii nu le-am pazit prin faptele mele, Dumnezeu m-a ajutat dandu-mi o intelegere dreapta, dupa invatatura Sfintei Scripturi, cu privire la aceste porunci ale lui Dumnezeu, ca unele ce sunt cea mai usoara si lipsita de osteneala dintre toate caile spre mantuire si le-am urmat si le urmez dupa puterea mea: nici una din caile spre mantuire nu este mai usoara decat ea.' (2 Episodul apare chiar in primele pagini ale Autobiografiei, fila: 5-5 v si este celebru, fiind mentionat aproape de toti biografii staretului Paisie in lucrarile lor. Poate fi consultat in: Paisie Velicikovski, Autobiografia si Vietile unui staret, Editura Deisis, Sibiu, 2002, p. 92-93, traducere Elena Linta.)Ţarile Romane. Un nou orizontUn adolescent care face un astfel de juramant in biserica nu putea desigur fi destinat decat desavarsirii. Desavarsire pe care o cauta mai intai in chipul unui invatator si parinte duhovnicesc. Se apropie de calugarul PAHOMIE de la Manastirea Bratski din Kiev, de la care primeste neincetat spre lectura carti ale Parintilor Ortodoxiei, neaflate nicicum intre titlurile obligatorii de studiu din Academie. Prin contactul cu aceste carti si sub inraurirea calugarului Pahomie, capata Petru convingerea ca monahismul este chipul desavarsirii in Hristos. Şi tot lungile sale lecturi de vacanta si desele drumuri la manastirile kievene ii dau curajul ca, la sfarsitul celui de al patrulea an de studiu, sa fuga din Academie fara stirea mamei sale pentru a se refugia in manastire. Era in anul 1739, la incheierea razboiului ruso-austro-turc, cand Petru avea doar saptesprezece ani neimpliniti. In locul apropierii de Dumnezeu prin liniste si izolare, urmeaza pentru el trei ani de zbucium, de cautare a lui Hristos in pribegie.Isi urmeaza parintele de suflet, pe calugarul Pahomie, la Cernigov, spre a-i cere sfatul. Cu binecuvantarea acestuia, intra frate la Manastirea LIUBETSKI. Desi repartizat la treburile bucatariei, Petru isi urmeaza si aici pasiunea pentru cartile sfinte. Descopera aici, citeste si isi copie integral cartea Sfantului Ioan Scararul. Neinteles insa de un egumen care, desi invatat, prea brutal pentru sensibilitatea lui Petru, fuge din manastire, alegand sa treaca granita, raul Nipru, spre Ucraina ocupata de poloni. In drumul sau spre necunoscut il cunoaste pe calugarul ISIHIE, sihastru in Muntii Mosenski, traitor in pustnicie pe un ostrov, singur printre cartile Sfintilor Parinti pe care le copia zi si noapte. Vazand in el un posibil povatuitor, Petru il roaga in numeroase randuri sa il primeasca ucenic, dar se loveste de fiecare data de un refuz. Este o scena pe care tanarul frate de manastire o va trai cu durere de multe ori in toata tineretea sa: calugari profund induhovniciti, traind printre carti, ii vor refuza bucuria intrarii in ascultare. Poate coplesiti de harul revarsat asupra tanarului din fata lor, sau, pur si simplu, temandu-se de a nu zagazui un destin aflat abia la inceput, ei il vor povatui cu blandete sa isi afle drumul propriu in viata si in lume.Cu un nou refuz in suflet, Petru se indreapta spre Manastirea MEDVEDOVSKI unde, in 1741, devine rasofor cu numele de PLATON. Aici se apropie de nasul sau de calugarie, NICODIM, pe care are, insa, durerea sa il vada disparand din manastire fara urma, la doar o saptamana dupa tunderea sa in monahism. Mai mult, aflata pe teritoriul ucrainean ocupat de polonezi, manastirea este inchisa in scurt timp de autoritatile catolice. Obstea se imprastie si Platon se refugiaza la Kiev, in lacasul de la Pecerskaia Lavra.Ajuns aici isi aminteste de cadoul pe care i-l facuse Academia, in ultimul sau an de scoala: intalnirea cu limba romana. In 1739, la incheierea prin pacea de la Belgrad a razboiului ruso-austro-turc (1735-1739), mitropolitul Antonie al Moldovei (1729-1739) fusese obligat sa insoteasca trupele ruse aflate in retragere, ajungand astfel la Kiev. Aici avea sa slujeasca Liturghia in limba romana, in fata ucrainenilor intre care se afla si Petru. Fermecat de sonoritatile limbii romane, Petru intreaba in jur despre Moldova si afla despre aceasta ca este o tara in care monahismul ortodox infloreste nestingherit, fara a fi zagazuit de guvernarea locala ca in Rusia, sau agresat de vreo confesiune straina a unor ocupanti de aiurea, ca in Ucraina polona.Aceste amintiri ii revin in minte lui Petru Velicikovski, acum rasoforul Platon, aflat in 1742 in refugiu la Pecerskaia Lavra, si sub puternica lor impresie, hotareste, la aproape douazeci de ani, sa-si caute limanul de liniste si invatatorul visat in Ţarile Romane. Astfel, in 1742, trece clandestin Nistrul cu barca si ajunge pe pamant romanesc. Nu avea sa se mai reintoarca nicicand in Ucraina, dupa cum nici nu avea sa-si mai revada vreodata mama sau Poltava natala.Sfantul Paisie de la Neamt, in cautarea isihiei: Muntenia si Sfantul MunteIn Muntenia, Petru Velicikovski, devenit intre timp rasoforul Platon, avea sa traiasca cei mai linistiti patru ani ai vietii sale. Intre 1742 si 1746 petrece o perioada de iluminare si induhovnicire intr-una din cele mai vechi vetre de isihasti din rasaritul Europei: zona Vrancea-Buzau. Aici, inca din secolul al XIV-lea se stabilisera, in chilii izolate, pustnici, practicanti ai Rugaciunii lui Iisus.La sosirea lui Platon, acest spatiu sacru era deja purtator a patru veacuri de traditie isihasta. Sub puternica inraurire a centrelor isihaste din Muntele Athos si din Bulgaria, viata monahilor de aici se coagulase in jurul catorva schituri, organizate dupa randuiala athonita si raspandite pe un spatiu restrans. Sosirea aici a unui alt ucrainean ramas celebru in Istoria Bisericii, staretul Vasilie schimonahul, transforma cele patru veacuri de traditie intr-un nume aproape sinonim cu termenul de 'isihasm': POIANA MĂRULUI. In 1733, staretul de origine ucraineana Vasile intemeiaza Schitul Poiana Marului, unde va ramane pana la moarte. El va fi practic nu numai staretul acestui schit, ci si conducatorul spiritual al unei comunitati de douasprezece schituri din zona Vrancei, care, sub pastorirea sa, formeaza un veritabil centru isihast de randuiala athonita.In trei dintre aceste schituri avea sa poposeasca si Petru/ Platon. Mai intai la DĂLHĂUŢI (judetul Vrancea), si apoi la TRĂISTENI si CÂRNU (judetul Buzau), cel din urma schit ctitorit de Mircea Ciobanul si refacut de Matei Basarab. Aici, noul venit intalneste oameni care se apropie foarte mult de modelul uman de desavarsire imaginat de el din copilarie: oameni care, in tacere, intr-o randuiala desavarsita si o buna cuviinta fara cusur, duc la bun sfarsit pravila in biserica, pregatitul mancarii in bucatarie, copierea cartilor in chilie. Oameni care se intretin din lucrul propriilor maini si care vietuiesc intr-o comuniune desavarsita cu natura, cu Dumnezeu, cu ei insisi si cu cei din jur. De la ei invata tanarul Platon, intre douazeci si douazeci si patru de ani, tot ce trebuie sa stie un monah desavarsit: de la coptul painii si culegerea viei pana la tipicul pravilei din biserica si al pravilei de chilie. De la ei afla despre practicarea Rugaciunii lui Iisus, despre coborarea mintii in inima, despre parintii isihasmului si scrierile lor. Aici se asaza in sufletul sau samanta tuturor marilor idei pe care mai tarziu le va pune in practica, in chip de intai-statator al unor obsti monahale uriase. Şi tot aici cunoaste pentru prima oara dulceata traiului intr-o obste bilingva.Modele de monahi din viata Sfantului PaisieFormata in egala masura din calugari de origine slava (malorusi si velicorusi), dar si romani (munteni si moldoveni), obstea de la Poiana Marului era practic bilingva, limbile slavona si romana fiind folosite simultan atat pentru comunicare intre monahi, cat si in cuvintele de invatatura. Este si motivul pentru care Petru/Platon invata foarte bine limba romana in cei patru ani de sedere aici, iar acest bilingvism slavono-roman va fi amprenta sa lingvistica pe care o va pune pe toate obstile pe care le va pastori mai tarziu.Dorul de a-si gasi un parinte duhovnicesc si de a intra in ascultare il face pe Platon sa se apropie si aici de oameni profund induhovniciti, a caror amintire o va purta peste ani. Astfel, il cunoaste pe DOROTEI, egumenul schitului Dalhauti, pe eremitul RAFAIL, care isi asigura traiul din copierea cartilor Sfintilor Parinti, pe DOMETIE, egumenul schitului Traisteni. Il cunoaste aici si pe schimonahul PROTERIE, ucrainean din Poltava, care, in fiecare zi la pranz, hranea din belsug pasarile cerului care i se asezau pe umeri si pe cap, insotindu-l la biserica pentru fiecare Liturghie. In timpul slujbei asteptau pe acoperis, iar apoi il insoteau la fel, pe drumul de intoarcere, de la biserica pana la chilie. Un alt monah care se inscrie in biografia lui Petru este schimonahul IOAN din Rusia Mare. Acesta pregatea singur masa pentru toti fratii, iar la sosirea acestora in trapeza le spala picioarele intr-un vas anume pregatit si le saruta apoi cu dragoste. La Carnu il cunoaste pe parintele ONUFRIE pustnicul, dar mai cu seama se apropie de staretii MIHAIL de la Traisteni si VASILE de la Poiana Marului.Acesta din urma avusese un ucenic pe nume PAISIE pe care il vazuse parasind aceasta lume de foarte tanar, cu putin timp inainte de sosirea lui Platon in Muntenia. Fie din nevoia de a-si atenua durerea pierderii lui Paisie, fie din admiratie pentru ravna nou-venitului spre indumnezeire, staretul VASILE il ia pe Platon ucenic, dorind totodata sa il vada cat mai curand hirotonit preot. Ingrozit de raspunderea pe care o presupunea aceasta postura, Platon refuza si hotaraste sa nu accepte preotia nicicand in viata. Ştia insa ca staretul Vasile va insista si ca monahismul in neascultare nu poate exista. Poate si din aceasta pricina, sau mai cu seama din dorinta de a ajunge la Sfantul Munte, despre care auzise atatea in acesti patru ani, isi ia inca o data toiagul de pelerin si, in 1746, paraseste Muntenia indreptandu-se spre Athos.In scoala 'teodidactica' de la Muntele AthosAjuns la Athos, tanarul rasofor Platon, aflat acum la varsta de douazeci si patru de ani, renunta sa isi mai caute un parinte duhovnicesc si alege calea cea mai grea catre desavarsire: viata de unul singur, pustnicia.Se retrage in chilia numita KYPARIS, pe teritoriul Manastirii PANTOCRATOR si isi alege drept unic invatator si tovaras textul Sfintelor Scripturi. Mai tarziu, avea sa se numeasca el insusi nu un AUTODIDACT, ci un TEODIDACT, considerand ca lipsa bucuriei de a sluji ca ucenic i-a fost compensata de harul interpretarii corecte a textelor patristice cu ajutorul lui Dumnezeu. In chilia Kyparis, petrece ani de saracie lucie si nevointe inimaginabile, in care o haina, o pereche de incaltari sau o paine sunt necontenit o problema.Reperul sau zilnic de forta si vointa il reprezinta continua citire a Psaltirei, a Sfintelor Scripturi si a cartilor imprumutate de la Manastirea sarbeasca HILANDAR. Asa il gaseste staretul Vasile de la Poiana Marului cand vine in 1750 la Athos si il viziteaza la chilia Kyparis. Gasind ca Platon a facut o alegere nepotrivita cu varsta si experienta sa, staretul Vasile ii vorbeste despre cele trei cai monahicesti. Viata de obste, recomandata incepatorilor spre a intra ucenici si a deprinde, prin taierea voii proprii, randuiala ascultarii. Calea de mijloc sau imparateasca, in care doi sau trei calugari maturi, mult imbunatatiti duhovniceste, se retrag intr-un schit izolat spre a vietui si a se ruga impreuna, fiecare considerandu-se in ascultare la celalalt. Şi calea cea mai dificila, a treia, rezervata doar marilor ostenitori intr-ale credintei, pustnicia. Il sfatuieste astfel sa paraseasca o incercare cum este desavarsita izolare, rezervata doar celor mai experimentati si sa aleaga calea de mijloc sau imparateasca. Iar inainte de a parasi Athosul, staretul Vasile il imbraca in mantie pe Platon, dandu-i numele de calugarie Paisie, probabil dupa numele preaiubitului sau ucenic, pe care il pierduse cu ani in urma la Poiana Marului.Sfantul Paisie, magistrul isihastLa scurt timp dupa aceea, la Athos soseste calugarul VISARION din Valahia. Nou venit si dornic de a intra in ascultare la un monah care sa ii cunoasca limba materna, romana, Visarion se apropie de Paisie si ii devine ucenic. Suntem in 1750 si este momentul in care Paisie, la doar douazeci si opt de ani, fara bucuria de a-si fi gasit vreodata parintele de suflet atat de mult visat, devine el insusi invatator si ocrotitor al altuia. De la acest unic ucenic si pana la cei opt sute de monahi pe care i-a strans in jurul sau in ultimii ani de viata la Neamt, obstea paisiana a crescut ca un fluviu care devine gigantic prin primirea continua de afluenti din toate zarile lumii. Numarul ucenicilor lui Paisie creste in scurt timp la opt, toti romani din Vlahobogdania, pentru care intaistatatorul Paisie tine pravila de chilie in limba romana. In saptesprezece ani petrecuti la Athos, obstea paisiana ajunge la saizeci si patru de ucenici, toti slavi si romani. Paisie nu face nici o deosebire intre unii si altii, ii considera pe toti fii duhovnicesti. Ii pastoreste pe toti, ii invata atat cu lucrul mainilor (rucodelia - faceau linguri de lemn si le vindeau), cat si cu lucrul mintii (citirea si copierea textelor patristice).Din lipsa de spatiu, se muta cu toti ucenicii sai la chilia Sfantului Constantin, apoi la schitul Proorocului Ilie. Dar mai cu seama, ii cheama pe toti la practicarea Rugaciunii lui Iisus, la apropierea de Dumnezeu si de toata creatia Sa, cu mintea coborata in inima. Din nevoia de a le asculta spovedania zilnica si de a le oferi Sfanta Impartasanie, accepta sa devina si preot, aproape impotriva vointei sale. Este hirotonit in 1758, la treizeci si sase de ani, de episcopul roman GRIGORIE RÂŞCA. In ciuda acestor impovaratoare raspunderi, Paisie gaseste mereu timp (in special noaptea) sa invete si sa caute textele traditiei. Invata limba greaca, copie texte ale Sfintilor Parinti, descopera neconcordante intre traducerile slavone ale unuia si aceluiasi text grec si incepe munca de corectare a traducerilor slavonesti din textele bizantine, dupa variante tot slavonesti, dar mai vechi.Astfel, se angajeaza intr-un efort urias: ziua si-o petrece cu indatoririle fata de schit si de ucenici, noaptea copie carti la lumina opaitului si confrunta traduceri. Doarme doar trei ore pe noapte. Mananca o data in zi. Nu consuma niciodata nici o forma de bautura alcoolica. Respecta un regim de asceza si munca pe care si l-a impus cu o disciplina neiertatoare si de la care nu s-a abatut toata viata. Are mereu in inima si pe buze Rugaciunea lui Iisus care ii da putere. Chiar si asa, cu eforturi uriase in care era mereu prinsa intreaga comunitate de ucenici, obstea paisiana se regaseste cu timpul atat de strivita sub birurile impuse de otomani manastirilor din Sfantul Munte, incat insasi supravietuirea ei biologica este pusa in pericol.Aflat din nou sub amenintarea unei puteri potrivnice Ortodoxiei Crestine, si purtand raspunderea nu doar pentru propriul suflet, ci si pentru viata celor saizeci si patru de ucenici, preotul si staretul Paisie isi aminteste de limanul de liniste care l-a scapat candva de catolicismul polon. Şi astfel, in 1763, la varsta de patruzeci si unu de ani si dupa saptesprezece ani de sedere neintrerupta la Athos, o porneste, impreuna cu intreaga obste de ucenici si cu toate cartile adunate, spre Ţarile Romane. Academiile monahale intemeiate de Sfantul Paisie de la NeamtLa 21 decembrie 1722, la Poltava, in Ucraina, incepea pelerinajul pamantesc al Sfantului Paisie de la Neamt. Era al unsprezecelea din cei doisprezece copii ai protopopului Ioan Velicikovski, protopop al Poltavei, o familie care ajunsese la a treia generatie de preoti in familie.In timpul studiilor la Academia Teologica din Kiev - scoala infiintata de Sfantul Petru Movila, mitropolitul Kievului (†1646) - Petru Velicikovski are revelatia faptului ca toata invatatura crestina este rezumata in porunca iubirii si, de aceea, in vremea cand era elev, face juramantul teribil in biserica de A NU JUDECA NICICÂND PE NIMENI. Hotaraste apoi sa urmeze o vietuire crestina autentica, intensa. Astfel, incepe cautarea unui indrumator, a unui parinte duhovnicesc imbunatatit. Drumurile l-au purtat pana la manastirile din Muntenia, unde a cunoscut chipuri de monahi cu viata sfanta, iar mai apoi la Muntele Athos, unde incepe o intensa activitate de traducere a operelor Sfintilor Parinti si unde este descoperit ca un mare parinte duhovnicesc, devenind o atractie pentru numerosi ucenici. La Muntele Athos, Sfantul Paisie a stat pana in anul 1763, cand, la varsta de patruzeci si unu de ani si dupa saptesprezece ani de sedere neintrerupta in Sfantul Munte, o porneste, impreuna cu intreaga obste de ucenici si cu toate cartile adunate, spre Ţarile Romane.Dupa o incercare nereusita de a se stabili la Schitul VĂRZĂREŞTI din Muntenia, Paisie se instaleaza, impreuna cu toata obstea sa, la Manastirea DRAGOMIRNA, in nordul Moldovei. Suntem in 1763. Din acest moment si pana la moarte, Paisie va fi staret de manastire, pastor de suflete si carturar neobosit.In foarte scurt timp, organizeaza la Dragomirna o obste de tip athonit, avand drept scop principal progresul monahilor pe calea induhovnicirii, prin asceza, comuniune in Sfanta Liturghie si, mai cu seama, prin rostirea neintrerupta a Rugaciunii lui Iisus. Aici, scrie Asezamantul de la Dragomirna in care, in optsprezece capitole cu tot atatea puncte distincte, sunt limpede formulate toate obligatiile calugarilor traitori in manastire, precum si regulile care sa le faca posibila convietuirea in armonie. Intr-un anume sens, in textul acestui Asezamant reapare modelul paisian de desavarsire, modelul de calugar-om mort pentru lume si reinviat pentru Dumnezeu. Un om transfigurat prin indumnezeire, model pe care Paisie il cautase toata tineretea intr-un invatator si pe care, fara a-l fi gasit, avea sa-l intruchipeze el insusi de acum incolo pentru ucenicii sai. Calugarul traitor in obstea paisiana trebuia sa accepte o saracie absoluta, nefiind proprietar al nici unui lucru, nici imobil, nici animal, sa petreaca in ascultare desavarsita fata de duhovnic si de staret, sa fie primul slujitor al celorlalti si ultimul in a-si purta de grija si sa caute necontenit intalnirea cu Dumnezeu prin participarea continua la pravila de biserica, la pravila de chilie si prin citirea Sfintelor Scripturi.Noutatea pe care o aduce Staretul Paisie in traditia monahala este introducerea trairii isihaste si a practicii Rugaciunii lui Iisus in viata de obste. Pana la el, aceasta rugaciune era considerata un margaritar apartinand doar vietii in pustnicie, iar coborarea mintii in inima, o practica imposibil de deprins fara o calauza extrem de experimentata. Paisie invita pe toata lumea, monahi sau mireni, indiferent de existenta unui ghid sau nu, sa se apropie de aceasta rugaciune si sa o rosteasca neincetat. Mai mult, el considera educatia metodica drept o conditie a elevarii spiritului. Din pozitia sa de staret-pastor se ocupa de instruirea monahilor, instaurand o traditie a predicilor de seara. De la inceputul postului Craciunului (15 noiembrie) si pana in sambata lui Lazar (adica, pana la intrarea in Saptamana Patimilor), Paisie ii cheama pe calugari in trapeza si, seara de seara, le citeste fragmente din scrierile Sfintilor Parinti, scrise de obicei in greaca, pe care apoi le talmaceste pe loc, le explica, le exemplifica, le gaseste un rost in viata de zi cu zi a manastirii. Ucenicii asculta, intreaba, primesc raspunsuri si, mai ales, tin minte. O seara discutiile au loc in slavona, alta seara au loc in romana. Cei care cunosc bine ambele limbi sunt bineveniti in toate serile. Prin discutii, monahii se apropie mai mult de adevar. O veritabila gradina a lui AKADEMOS, slavono-romana, hranindu-se din texte grecesti, in nordul Moldovei!Este momentul in care Paisie hotaraste sa renunte la corectarea textelor slavone dupa versiuni mai vechi tot slavone, si stabileste confruntarea lor direct cu originalele grecesti. Nemultumit si de aceasta, staretul incepe sa-si puna problema, daca nu cumva solutia de limpezire a sensurilor din aceste texte ar fi o traducere cu totul noua. In jurul lui se strang calugari cultivati, copisti, elinisti, slavonisti de elita, o adevarata echipa de lingvisti care avea sa constituie nucleul Şcolii de Traducatori de mai tarziu de la Neamt.Sfantul Paisie se muta, cu cei 200 de ucenici, la Manastirea SecuPaisie insusi munceste enorm. Ziua si-o dedica ucenicilor, noaptea cartilor. Urmeaza acelasi program de asceza fantastica deprins la Athos. Ucenicii, si ei, sunt cu totul absorbiti nu numai de rugaciune, ci si de munca.Scutita de taxe, manastirea se intretine singura, lucrandu-si ogoarele, viile, vanzand lucrul de mana al monahilor. In plus, obstea monahala intretine pe propria cheltuiala o casa de oaspeti, un spital si ofera gazduire oricui, oricat de mult timp; saracilor si batranilor bolnavi, chiar pana la sfarsitul vietii. Dar manastirea este sub timpuri si un singur lucru nu poate fi reglat prin Asezamantul staretului: mersul istoriei.Dupa doisprezece ani de liniste, asupra Dragomirnei si a staretului Paisie se abate din nou prigoana catolica, de asta data sub chip austriac. In urma unui nou conflict ruso-turc (razboiul de sase ani, 1769-1775), Imperiul Otoman ofera imparatesei Maria Tereza nordul Moldovei, ca plata pentru ajutorul oferit impotriva rusilor. Dragomirna ajunge astfel sub jurisdictia catolica a Vienei, iar Paisie se muta impreuna cu doua sute de ucenici la Secu. Ajunge aici la 14 octombrie 1775.La Secu, obstea paisiana avea sa pastreze aceeasi randuiala athonita si ritmul de viata ca la Dragomirna. Asezamantul lui Paisie ramane in vigoare si aici si guverneaza fiecare zi de existenta o obstii. Cei patru ani care aveau sa urmeze aveau insa sa fie ani de lupta cu saracia si nevoile de tot felul. Prea mica pentru o comunitate de sute de monahi, manastirea nu poate oferi destul spatiu, iar ucenicii se vad nevoiti sa locuiasca cate sase, opt sau chiar zece in chilii de cate doi. Faima lui Paisie de erudit si staret ales ii aduce necontenit noi ucenici la poarta manastirii. Acestia vin din toate neamurile ortodoxe si chiar din neamuri necrestine sau sunt botezati de curand (rusi, bulgari, greci, sarbi, moldoveni, munteni, albanezi, evrei crestinati). Noii veniti sunt nevoiti sa isi construiasca chilii in afara manastirii pe care le lipesc cu lut cu mainile goale si le agata de stanci, precum cuiburile de pasari. Proviziile de alimente si de lemne ajung foarte greu pana la manastire pe valea ingusta a rauletului Secu, iar iernile cu multa zapada izoleaza cu totul obstea pe multe luni.La Manastirea NeamtToate acestea il fac pe staret sa apeleze la ajutorul domnitorului Constantin Moruzzi, pe care il roaga sa sprijine cu bani construirea de noi chilii. Domnitorul gaseste insa, impreuna cu mitropolitul de atunci al tarii, GAVRIIL, solutia de a stramuta intreaga obste paisiana la Manastirea Neamt - lacas mai spatios, cu mult mai bogat si legat prin drumuri mai abordabile de restul tarii. Impotriva vointei sale, asa cum stau marturie scrisorile schimbate de el cu voievodul Moruzzi, Paisie accepta stramutarea intregii lumi create de el, de la Secu la Neamt. Lasandu-si insa in urma, la Secu, o buna parte din ucenici, staretul se simte dator sa le poarte de grija si acestora, si pentru aceasta unifica cele doua manastiri sub aceeasi staretie, randuiala care va fi pastrata mult dupa disparitia lui, pana in 1950.Pe poarta Manastirii Neamt intra la 14 august 1779. Aici va ramane ultimii sai cincisprezece ani de viata. In acest rastimp va valorifica toata experienta sa de monah, staret si lingvist, si ca rezultat, Neamtul va ajunge in aceasta perioada cea mai infloritoare citadela a Ortodoxiei din estul Europei. Experienta sa de organizator straluceste in crearea unei obsti de isihasti la fel de activi pe taramul rugaciunii, cat si al muncii. Manastirea intretine ateliere, case de oaspeti, spital, isi administreaza si isi lucreaza ogoarele, viile, livezile, isi ingrijeste turmele, isi asigura traiul siesi si multor altora, aflati in nevoie.Paisie aduce in biblioteca manastirii, din toate colturile lumii, carti dintre cele mai diferite: de la Vietile Sfintilor si fragmente din Filocalia pana la tratate de matematica, fizica si scrierile lui Voltaire. Gramaticile si lexicoanele slavonesti si grecesti sunt nelipsite din biblioteca si din chilia staretului. In jurul sau se formeaza o scoala de traducatori care daruieste atat Bisericii Romane, cat si celei Ruse versiuni in limbile proprii, romana si slavona, ale tuturor textelor patristice importante din traditia greaca bizantina. Şcoala are elinisti si slavonisti de elita, pregatiti chiar in manastire sau trimisi pe cheltuiala obstii la studii in Bucuresti. Din Neamt pornesc spre toate centrele mari ortodoxe rasaritene copii ale acestor traduceri. Copistii manastirii nu lasa o clipa pana din mana. Paisie insusi lucreaza noapte dupa noapte pana la surmenaj si slabirea accentuata a vederii, renuntand adesea si la obisnuitele trei ore de somn. Incununarea acestei lupte cu timpul si cu propriile puteri avea sa fie traducerea inegalabila a FILOCALIEI grecesti in slavona. Din cele treizeci si sase de capete ale Filocaliei grecesti, el reuseste sa traduca douazeci si patru in slavona. Are bucuria sa le vada publicate, cu doar un an inainte de moartea sa, in 1793. Apareau sub titlul DOBROTOLJUBJE, in patru parti si doua volume, la Sankt Petersburg.Sfatuitor modest si iubitor, pana in ultima clipaBatran, bolnav, purtand de ani de zile, pe toata partea dreapta a trupului, rani datorate anilor de crunta saracie din Athos, staretul Paisie, devenit o legenda vie, primeste vizitatori de toate rangurile si de pretutindeni. In 1791, in timpul ocupatiei tariste din Moldova, arhiepiscopul GRIGORIE SEREBRENIKOV al EKATERINOSLAVULUI soseste la Neamt cu suita. El il investeste pe staretul Paisie cu rangul de arhimandrit. Cu toate acestea, cel care fugise in tinerete chiar si de vrednicia preotiei ramane pana la moarte acelasi sfatuitor modest al ucenicilor si primul slujitor al tuturor.Desi aproape orb, incearca sa corecteze din traducerile sale pana in ultima clipa a vietii sale. Hirotoneste cat mai multi preoti in interiorul obstii pentru a nu lasa turma fara pastori invatati. Apoi, dupa doar o saptamana de boala, in prima zi din postul Craciunului din anul 1794, miercuri, 15 noiembrie, moare asa cum a trait: inconjurat de carti si de ucenici.Mormantul sau, aflat in partea dreapta a naosului bisericii mari din Manastirea Neamt, reprezinta si astazi un loc de pelerinaj pentru clerici, laici, tineri, batrani, ortodocsi sau nu, romani si de alte neamuri. Candela aflata pe mormant nu se stinge niciodata. Ea este necontenit reaprinsa de ucenici fara nume, care, la doua veacuri distanta, se strang inca in jurul iubitului lor staret. (Articole publicate in Ziarul Lumina din zilele de 12, 14 si 15 noiembrie 2011, aflate sub semnatura Nicoleta Ginevra BACIU, dedicate Sfantului Paisie de la Neamt:)

Categoria: Actualitate ortodoxa

Vizualizari: 910

Id: 25890

Data: Nov 15, 2012

Imagine: