Şi stim astazi ca domnia lui Ştefan cel Mare a fost o necontenita lupta pentru afirmarea credintei, a întelepciunii si a cavalerismului. La peste cinci veacuri de când „acest vestit domn” a plecat spre vesnicele lacasuri, descoperim cu uimire si emotie cât de putine lucruri stim, totusi, despre viata sa, despre tot ce se va fi lucrat în tara, despre relatiile sale cu monarhii vecini si cu unii principi mai de departe. Cum gândea, cum simtea, cum traia – capitole întregi sunt acoperite de imense pete albe. Ici si colo, când si când, cate un istoric mai îndraznet si mai putin conformist spera sa spulbere întunericul acestei necunoasteri, legând laolalta firimituri care par de neînteles în absenta unei imagini a întregului din care nu se mai desluseste nici macar umbra. Din cele mai neasteptate colturi, se ridica însa, uneori, câte o asemenea umbra, care zdruncina confortabila si linistitoarea credinta în falsele imagini consacrate. Monumentala soba, reconstituita din resturile descoperite pe Câmpul Şanturilor de lânga cetatea Sucevei, a fost una dintre aceste revelatii de natura sa modifice structural înte-legerea aceluia care a comandat-o si a asezat-o în casa lui: unul ca acela nu era un printisor sarman, legat de poalele marilor monarhi ai vremii, aparându-si „saracia si nevoile si neamul” cum si pe unde îi era îngaduit, ci un suveran puternic, bogat si mândru, constient ca tuturor celor care îi treceau pragul trebuia sa le arate ce însemna tara peste care domnea. Era tara pe care el însusi o definise ca fiind o „poarta a Crestinatatii” (1475), o „cetate de aparare a Ungariei si a Poloniei” (1477), „scut si protectie din toata partea pagâneasca” (1503). Lectura si analiza libera a tuturor marturiilor ramase din acea vreme – fie surse scrise, fie surse vizuale – conduc, încet-încet, la o imagine cu totul noua a lui Ştefan cel Mare, neasteptata (poate) pentru unii, dar veridica în fond si întru totul corespun-zatoare aceleia pe care fabuloasa soba de la Suceava doar a sugerat-o acum câteva decenii.Nu ne-a ramas de la acest domn un text ca acela, plin de zbucium si de traire tumultoasa, dictat de Mihai Viteazul la 1601 si învestit de Nicolae lorga cu o sugestiva caracterizare: o istorie a lui Mihai Viteazul scrisa de el însusi. Pentru a-i cunoaste gândurile, credintele, reactiile avem numai câteva scrisori si o seama de ziceri, retinute de oameni care l-au cunoscut ori care au avut acces la rapoartele diplomatice. Din toate, se desprinde chipul unui om foarte sigur pe el si foarte masurat la vorba, transmitându-si mesajul doar în câteva cuvinte apasate, ca taiate în piatra, într-o rostire apropiata de ceea ce s-a numit stilul inscriptional. Emotia, grija, mânia nu se ascund în spatele vorbelor, dupa cum nici ironia dura nu lipseste din aceste texte. Ceea ce razbate din toate aceste marturii este credinta nestra-mutata si neconditionata a celui care, în inscriptiile sapate în piatra, gravate în argint sau scrise pe pergament îsi spune „Binecinstitorul si de Hristos iubitorul domn". Iar daca aceste marturii ar putea fi banuite de formalism, o avem pe aceea a unui strain, un diplomat (Paolo Ognibene), catolic si nu ortodox, care în 1474 a trecut pe la Curtea Moldovei; el a comunicat la Venetia – si de acolo mesajul a plecat spre Roma, la papa Sixt IV – ca un principe „mai smerit si mai cucernic" decât domnul Moldovei „nu se poate a fi".Exista, însa, mai presus de tot ceea ce se exprima prin cuvinte, un document în care Ştefan însusi a spus, cu toata concizia si cu toata limpezimea posibile, crezul sau: stema pe care si-a fixat-o spre 1490 si care, cu mici (dar nu neînsemnate) modificari o va purta pâna la moarte. Ca orice marturie heraldica, ea are nu numai rolul de a identifica posesorul, dar si misiunea de a transmite celor initiati, contemporani si urmasi deopotriva, gândurile si credintele acestuia. În stema pe care principele Moldovei a purtat-o în ultimul deceniu al vietii sale, locul de frunte (primul cartier) îl ocupa o cruce dubla; în partea opusa (cartierul ultim), o dubla floare de crin închipuie, la rându-i, acelasi însemn. Sub semnul Cinstitei Cruci a pus Ştefan toate actiunile sale, toate luptele si toate stradaniile sale. Vechi scrieri franceze explica simbolul florii de crin ca fiind expresia credintei (petala centrala), guvernata de întelepciune si aparata de cavalerism (petalele marginale). Şi stim astazi ca domnia lui Ştefan cel Mare a fost o necontenita lupta pentru afirmarea credintei, a întelepciunii si a cavalerismului. Toata partea inferioara a acestei steme este luminata de o jumatate de soare, fixata în chiar „inima” ei. În aceste simboluri vorbeste Ştefan despre sine si despre Moldova cu el în fruntea sa.Multe cuvinte frumoase si emotionante au fost scrise de istorici pentru a caracteriza domnia marelui principe trecut la vesnica odihna acum cinci veacuri. Una dintre ele – si dintre cele mai putin cunoscute – dateaza de acum peste sase decenii si apartine cuiva care a cercetat cu pasiune si devotament literatura si arta acelei vremi, profesorul Emil Turdeanu: „Opera lui Ştefan cel Mare a crescut printr-un efort tenace si de lunga durata. Ea ne apare azi cu atât mai mare, cu cât greutatile din care ea s-a rupt au fost mai aspre si cu cât ea rasfrânge mai limpede, pâna în cele mai risipite amanunte, vointa de creatie a unui om de geniu”. (Ştefan S. Gorovei în Cuvinte catre tineri, Sfânta Manastire Putna, 2008, p. 15-16)

Categoria: Actualitate ortodoxa

Vizualizari: 533

Id: 42093

Data: Jul 2, 2014

Imagine: