La 28 octombrie 1688, se sfârsea din viata Şerban Voda Cantacuzino, domnul Ţarii Românesti, în timpul caruia s-au ridicat sfinte lacasuri de închinare si s-a început tiparirea primei editii integrale a Bibliei în româneste. în aceeasi zi, boierii munteni au ridicat în scaunul de domnie pe nepotul de sora al celui raposat, logofatul Constantin Brâncoveanu (n. 1654), cu misiuni însemnate în viata politica a tarii. învatase carte, inclusiv limbile greaca, latina si slavona, cu dascali ale caror nume au ramas necunoscute, apoi s-a casatorit cu Maria, nepoata de fiu a domnitorului Antonie din Popesti, având unsprezece copii: patru feciori si sapte fete. De tânar a fost chemat în slujbe domnesti, sub Gheorghe Duca si Şerban Cantacuzino, ajungând, în cele din urma, mare logofat.

Şi-a început domnia în împrejurari grele pentru Ţara Româneasca, în timpul unui îndelungat razboi între turci si austrieci. Noul domn, printr-o diplomatie deosebita, a stiut sa întretina legaturi de prietenie cu toti, pentru ca tara sa fie ferita de jafuri si pustiiri din partea unor osti straine. în astfel de împrejurari favorabile, cei peste douazeci si cinci de ani de domnie reprezinta o perioada de maxima stralucire culturala si artistica. S-au zidit acum biserici si manastiri, s-au deschis scoli de toate gradele, s-au tiparit carti în diferite limbi, au fost sprijiniti si încurajati oamenii de carte, s-au acordat ajutoare materiale multor asezaminte bisericesti ortodoxe cazute sub dominatie otomana.

Constantin Brâncoveanu se numara printre marii ctitori de lacasuri sfinte din trecutul nostru. înca înainte de a ajunge domn a zidit doua biserici, una la Potlogi si alta la Mogosoaia, lânga Bucuresti. în vara anului 1690, a pus piatra de temelie a celei mai de seama din ctitoriile sale, manastirea Hurezi sau Horezu, cu hramul ”Sfintii împarati Constantin si Elena”, cu ziduri si turnuri de aparare, cu numeroase cladiri în incinta. Biserica mare a fost împodobita cu fresce de catre renumitul zugrav Constantinos, un grec care a trait însa la noi; se remarca în mod deosebit scenele legate de viata împaratului Constantin, dar mai ales un impresionant sir de personaje ale vietii politice din trecut: neamul Basarabilor, al Cantacuzinilor si membri ai familiei domnitoare, si anume Constantin Voda Brâncoveanu cu cei patru fii si doamna Maria cu patru fiice, toate în pronaos. Tot în pronaos era pregatit si mormântul în care urmau sa fie asezate spre vesnica odihna trupul domnitorului si cel al sotiei sale, în afara de biserica principala, mai exista alte câteva schituri si paraclise: bolnita, ctitoria doamnei Maria, paraclisul, facut de domn, schitul Sfintii Apostoli, ctitorit de primul egumen Ioan, schitul Sfântul Ştefan, ctitorit de Ştefan, fiul domnitorului, si schitul Sfântul Ioan Botezatorul.

Tot în Oltenia, a refacut din temelie manastirea Mamul, pe locul unei biserici de lemn ctitorita de fratii Buzesti, si Brâncoveni, veche ctitorie a boierilor Craiovesti si a lui Matei Basarab, în care erau îngropati si membri ai familiei Brâncoveanu.

În Bucuresti a ctitorit trei biserici, tot pe locul unora mai vechi: biserica Sfântul Ioan cel Mare sau Grecesc, biserica ma­nastirii Sfântul Sava, ambele demolate în secolul al XIX-lea, si biserica manastirii Sfântul Gheorghe Nou, existenta si azi, în centrul Capitalei, restaurata în zilele noastre. în aceasta biserica au fost depuse si osemintele ctitorului, în anul 1720, fiind aduse în ascuns de sotia sa, doamna Maria.

A mai zidit o biserica în satul Doicesti (jud. Dâmbovita). îm­preuna cu unchiul sau, spatarul Mihai Cantacuzino, a ridicat ma­nastirea din Râmnicu Sarat, cu hramul Adormirea Maicii Domnului, închinata manastirii Sfânta Ecaterina din Muntele Sinai.

în afara de aceste manastiri si biserici, zidite în întregime de binecredinciosul domn, a mai facut o seama de îmbunatatiri si refaceri la multe altele, ca manastirile Cozia, Arnota, Bistrita, Polovragi, Strehaia, Sadova, Gura Motrului, Dealu, Snagov, bisericile Domneasca, Sfintii împarati Constantin si Elena si Sfântul Dumitru, toate din Târgoviste, etc.

În Transilvania a zidit o biserica în Fagaras, alta în Ocna Sibiului, precum si manastirea Sâmbata de Sus, cea din urma fiind distrusa cu tunurile în secolul al XVIII-lea, din dispozitia autoritatilor habsburgice, si refacuta abia în prima jumatate a secolului al XX-lea. În Constantinopol a zidit biserica Sfântul Nicolae din cartierul Galata, la manastirea Sfântul Pavel din Muntele Athos a facut un paraclis si o trapeza, iar la Ismail, dincolo de Prut, a ridicat o biserica cu hramul Sfântul Gheorghe.

În acelasi timp, Constantin Brâncoveanu a fost un neîntrecut sprijinitor si ocrotitor al oamenilor de cultura. Acum au trait la Bucuresti numerosi învatati straini - greci si de alte neamuri -, fie reprezentanti ai culturii italiene, fie ai celei grecesti, toti sprijiniti material de domnul român. Dar, pe lânga învatatii straini, în timpul domniei lui si-au desfasurat activitatea numerosi oameni de carte români. între ei se numara unchiul sau, stolnicul Constantin Cantacuzino, renumit istoric, cu studii la Padova, care a început o Istorie a Ţarii Românesti, dar n-a ajuns sa scrie decât o parte din ea; fratii Radu si Şerban Greceanu, primul din ei fiind ”cronicarul oficial” al domniei lui Brâncoveanu, cu o în­semnata lucrare istorica; Radu Popescu, cu o cronica privind întreaga istorie a Ţarii Românesti; fratii David si Teodor Corbea, fiii unui preot din Brasov; renumitul psalt ”Filotei sin agai Jipai”, de la care a ramas prima Psaltichie româneasca cunoscuta; episcopii Mitrofan si Damaschin de la Buzau; mitropolitii Teodosie si urmasul sau, marele carturar Antim, originar din Iviria, românizat si identificat întru totul cu nazuintele credinciosilor pe care-i pastorea, la care se adauga mai multi copisti de ma­nuscrise românesti, clerici sau mireni.

Constantin Brâncoveanu a fost un mare sprijinitor al Academiei domnesti de la manastirea Sfântul Sava din Bucuresti, pe care a reorganizat-o, numindu-1 în fruntea ei pe învatatul grec Sevastos Kyminitis, urmat de Marcu Porfiropol. în 1707 domnitorul a procedat la o noua reorganizare a ei, cu ajutorul câtorva carturari ai vremii. Academia era organizata ca o Facultate de Litere si Filosofie din cadrul Universitatilor apusene.

Paralel cu Academia de la Sfântul Sava functionau si alte scoli, în incinta unor manastiri, în care se preda în slavoneste si româneste. Asa au fost scolile de la manastirile Sfântul Gheorghe Vechi si Coltea, amândoua în Bucuresti, care pregateau dieci pentru cancelariile domnesti, preoti si dascali. O serie de scoli românesti existau în orasele tarii, în manastiri si chiar în mediul rural. în câteva manastiri s-au pus bazele unor biblioteci renumite, cu lucrari procurate în mari centre culturale din Apus, tiparite în limbi clasice sau de circulatie, în diferite epoci. între ele s-au remarcat biblioteca de la manastirea Margineni a lui Constantin Cantacuzino, fondata de tatal acestuia, precum si biblioteca manastirii Hurezi, fondata de însusi Constantin Brâncoveanu.

Dar acest domn a fost un mare ocrotitor al tiparului. Domnia lui începe printr-un act de cultura, si anume prin aparitia Bibliei de la Bucuresti, prima editie integrala a ei în limba româna, opera de mari proportii pentru acel timp (944 pagini în format mare, pe doua coloane, cu litera marunta). Tiparirea începuse înca din timpul lui Şerban Cantacuzino, la 5 noiembrie 1687; un prim tiraj era terminat în septembrie 1688, deci în timpul vietii acestuia, iar al doilea tiraj s-a terminat abia în noiembrie 1688, sub noul domnitor. Potrivit unei note dintr-o alta tiparitura, Brâncoveanu, ca mare logofat, a fost ”ispravnicul” lucrarii de tiparire a acestei prime editii a Bibliei românesti. Era o opera de colaborare a carturarilor români de pretutindeni.

Pe lânga tipografia mai veche, înfiintata în 1678 la Bucuresti de catre mitropolitul Varlaam, s-au înfiintat acum câteva tipografii noi: la Buzau în 1691, prin stradaniile episcopului Mitrofan (un moldovean, fost episcop de Husi), la Snagov, dupa 1694, la Râmnicu Vâlcea în 1705, la Târgoviste în 1708, toate prin osteneala lui Antim Ivireanul care, din smerit ieromonah, a fost ales în 1705 episcop la Râmnic, iar în 1708 mitropolit. S-au tiparit diferite carti: de slujba, de teologie, de învatatura, de combatere a catolicismului si a calvinismului, toate în limbile româna, greaca, slavona si chiar araba. De pilda, în tipografia înfiintata de episcopul Mitrofan la Buzau s-au imprimat Marturisirea Ortodoxa a lui Petru Movila, în româneste (1691), cele 12 Mineie cu tipicul, paremiile si sinaxarul în româneste (1698) si altele.

În tipografia de la Bucuresti, pusa din 1691 sub conducerea ieromonahului Antim Ivireanul, au aparut mai multe carti de slujba sau de învatatura, între care si un frumos Evangheliar greco-român (1693). în cea de la manastirea Snagov, îndrumata tot de Antim, s-a tiparit, între altele, un Liturghier greco-arab, în 1701, prima carte imprimata cu litere arabe, la rugamintea patriarhului Atanasie Dabas al Antiohiei. Reîntors la Bucuresti, Antim Ivireanul imprima acolo noi carti în româneste si greceste, precum si un Ceaslov greco-arab (1702), cerut de acelasi patriarh antiohian.

Dupa ce a ajuns episcop la Râmnic, Antim Ivireanul a început - desigur, cu consimtamântul domnitorului - sirul unor tiparituri românesti, menite sa duca la triumful deplin al limbii române în slujba bisericeasca. Astfel, în 1706 s-au tiparit Liturghierul si Molitvelnicul, primele editii românesti ale acestor carti în Muntenia.

Ca mitropolit, din 1708, Antim Ivireanul a continuat editarea de carti de slujba în româneste la Târgoviste (Liturghierul, Molitvelnicul, Octoihul, Catavasierul, Ceaslovul, Psaltirea], Trebuie notat ca toate erau traduse de însusi mitropolitul Antim într-o frumoasa limba româneasca, deosebit de expresiva, încât traducerile sale se folosesc pâna azi. În felul acesta, Antim Ivireanul, sprijinit de domn, a ramas în istoria Bisericii noastre drept creatorul ”limbii liturgice românesti”.

Cele peste saizeci de carti tiparite de Antim, la care se adauga cele aproximativ cincisprezece de la Buzau, reprezinta o perioada de maxima înflorire a tiparului la noi, aceasta fiind si o urmare a sprijinului generos al domnitorului.

În acelasi timp, Constantin Brâncoveanu i-a sprijinit pe carturarii greci stabiliti la noi, ca sa-si poata desfasura activitatea ca profesori la Academia de la Sfântul Sava, ori sa le fie editate lucrarile în tiparnitele conduse de Antim Ivireanul. Câtiva tineri greci au facut studii în Apusul Europei cu ajutoare din partea domnului muntean. A acordat ajutoare substantiale Patriarhiilor din Constantinopol, Alexandria, Antiohia si Ierusalim, manastirilor din Muntele Athos, de la Meteora, din Ţara Sfânta si de la Muntele Sinai.

O grija deosebita a aratat românilor din Transilvania si Bisericii lor. Aratam mai sus ca a ctitorit aici trei lacasuri de închinare, la Fagaras, Ocna Sibiului si Sâmbata de Sus. A oferit numeroase danii bisericii Sfântul Nicolae din Şcheii Brasovului, pe care au ajutat-o, de altfel, si multi dintre înaintasii sai. Mitropoliei din Alba Iulia i-a acordat, în 1698, o subventie anuala de 6000 de aspri, ca sa-i fie ”de întarire si ajutor, întrucât o stim ca pe o corabie ce se leagana în mijlocul valurilor marii”, iar la 15 iunie 1700 i-a daruit o mosie la Merisani, în partile Argesului. Ucenicul lui Antim Ivireanul, Mihail Ştefan, a fost trimis în 1699 la Alba Iulia, unde a tiparit un Chiriacodromion (o editie revazuta a Cazaniei lui Varlaam de la Iasi, din 1643) si o Bucoavna, adica o carte de citire pentru începatori. Dupa 1701, anul în care mitropolitul Atanasie Anghel din Alba Iulia a acceptat ”unirea” cu Biserica Romei, Constantin Brâncoveanu a trimis scrisori de încurajare catre românii din Şcheii Brasovului, sfatuindu-i sa ramâna statornici în dreapta credinta. Cartile românesti tiparite în timpul domniei lui au cunoscut o larga circulatie în Transilvania, ajungând pâna în Maramures. Unele erau daruite de el însusi, dupa cum arata însemnarile facute pe ele de anumiti preoti.

Starea de maxima înflorire bisericeasca si cultural-artistica din Ţara Româneasca s-a sfârsit odata cu înlaturarea din scaun a lui Constantin Brâncoveanu. Numeroase denunturi si intrigi ale dusmanilor sai la Constantinopol, precum si faptul ca în cursul razboiului ruso-turc din 1711 unul din boierii sai a trecut de partea rusilor, i-au facut pe cârmuitorii turci sa-l banuiasca de ”necredinta” fata de ei si sa-l înlature din scaun. Dus la Istanbul împreuna cu familia sa si o parte din averi - înca din martie 1714, în saptamâna Patimilor -, au fost aruncati în cunoscuta închisoare a celor sapte turnuri (Edicule). în timp ce se aflau în închisoare, li s-a promis ca vor scapa cu viata daca vor accepta religia islamica, propunere pe care evlaviosul domn a respins-o cu hotarâre.

În ziua de 15 august 1714, la praznicul Adormirii Maicii Domnului, tocmai când domnitorul împlinea saizeci de ani, au fost dusi cu totii spre locul de osânda. Fostul sau secretar pentru limbile apusene, Anton Maria del Chiaro din Florenta, relateaza ca, înainte de a fi ucisi, domnitorul le-a dat fiilor sai acest ultim îndemn: ”Copiii mei, fiti curajosi! Am pierdut tot ce aveam pe lumea aceasta; sa ne mântuim cel putin sufletul, spalându-ne pacatele în sângele nostru!” Atunci, în prezenta sulta­nului, a reprezentantilor unor tari straine la Istanbul, a sotiei, fiicelor si ginerilor lui Brâncoveanu, adusi la acest fioros spectacol, a urmat decapitarea domnului si a celor patru fii. Mai întâi i s-a taiat capul lui Ianache Vacarescu, sfetnic de seama al domnitorului, dupa care au fost retezate capetele celor patru fii ai sai; Constantin, Ştefan, Radu si Matei. Dupa ce a asistat la toata tragedia fiilor sai, a fost taiat si capul domnitorului martir. Capetele lor au fost purtate de turci prin Constantinopol, în vârful sulitelor, iar trupurile le-au fost aruncate a doua zi în Bosfor. Niste pescari crestini le-au gasit pe mare si le-au îngropat în manastirea greceasca din insula Halki.

Doamna Maria, fiicele, ginerii si nepotii, care au scapat cu viata, au fost închisi într-o cetate din Asia Mica, de unde s-au putut reîntoarce în tara abia dupa doi ani. în 1720, doamna Maria a reusit sa aduca în ascuns ramasitele pamântesti ale domnitorului martir, pe care le-a îngropat în biserica Sfântul Gheorghe Nou din Bucuresti, ctitoria sa. Deasupra mormântului a asezat o candela, având o inscriptie care consemna aceste lucruri.

Asadar, Constantin Brâncoveanu a fost un mare ”ctitor” de cultura si de lacasuri sfinte, un sprijinitor prin cuvânt si fapta al Ortodoxiei de pretutindeni, o figura de seama din istoria neamului românesc. Iar prin moartea lui cu adevarat muceniceasca el a oferit tuturor o minunata pilda de daruire si de jertfa pentru tara sa si pentru credinta crestina.

Într-o scrisoare cu data de 31 decembrie 1688 - deci curând dupa alegerea ca domn - adresata tinerilor tari ai Rusiei, Ivan al V-lea si Petru (devenit ”cel Mare”), precum si tarinei Sofia, Constantin Brâncoveanu scria, între altele: ”Slujba mea este sa îndur nevoile si sa rabd napastile si chiar sa-mi vars sângele în numele lui Hristos si al Domnului nostru Dumnezeu pentru credinta, pentru a mea, sfânta, ortodoxa si apostoleasca Biserica, singura adevarata si, deopotriva, pentru tara noastra” (Paul Cernovodeanu, Politica externa si diplomatia promovate de Constantin Brâncoveanu, Bucuresti, 1997, p. 57, n. 3). Era o adevarata marturisire de credinta, dar si o profetie.

Moartea lor i-a impresionat profund pe contemporani, chiar si pe necrestini. Ea a fost consemnata cu indignare în pu­tinele ziare europene care apareau atunci, dar si de unele rapoarte diplomatice trimise din Istanbul (Constantinopol). Dupa cum era de asteptat, moartea muceniceasca a Brâncovenilor a avut un larg ecou în sufletul poporului român, care i-a plâns în cântece si balade populare. înca din 1730, s-a fixat în scris un cântec popular, care circula mai demult în Moldova, sub titlul Istoria Marii Sale lui Constantin Voda Brâncoveanu din Bucuresti. O cunoscuta balada a fost culeasa în secolul al XIX-lea de Vasile Alecsandri, în care era prezentata pe larg mucenicia lui ”Brâncoveanu Constantin / Boier vechi si domn crestin”.

între altele, era mentionata si propunerea ce i s-a facut, de a îmbratisa religia islamica: ”Lasa legea crestineasca / Şi te da în cea turceasca”, la care evlaviosul domn a raspuns ”Faca Domnul ce o vrea/ Chiar pe toti de mi-i taia / Nu ma las de legea mea”.

La scurt timp dupa uciderea celor cinci neomartiri ai dreptei credinte, la care se adauga si Ianache Vacarescu, mitropolitul grec Calinic al Heracleei (+1726) a alcatuit chiar un Canon al domnului Valahiei Constantin Brâncoveanu, din care s-au pastrat patru înduiosatoare tropare. Unul din tropare are acest cuprins:

”S-a aprins astazi pentru iubitorii de praznice un sfesnic cu cinci lumânari ce-i lumineaza pe credinciosi si sarbatoare cu cinci raze de lumina, al lui Brâncoveanu cel vestit împreuna cu copiii lui”.

O slujba a noilor patimitori pentru Hristos a fost alcatuita si în manastirile muntene, circulând în manuscris. Redam din ea un tropar si un icos de la slujba Vecerniei:

Troparul, glasul al 5-lea: ”Pe florile României cele de taina, pe cei întocmai cu mucenicii cei vechi, pe Sfânt domnitorul Constantin Brâncoveanul, împreuna cu fiii sai, Constantin cel viteaz, Ştefan cel minunat, Radu cel vrednic de lauda, Matei cel mic, dar cu mintea ca un barbat desavârsit, pre Ianache Vacarescu, cel cu suflet râvnitor... noi toti trebuie sa-i laudam si cu cântari nevinovatia lor sa o fericim, ca se roaga Domnului sa se mântuiasca sufletele noastre”.

Icosul: ”Ca niste slugi binecredincioase ale Iubito­rului de oameni, Dumnezeu, apucati înainte degraba, izbâvindu-ne pe noi de tot raul, dati-ne si cuvânt de în­telepciune, ca sa putem lauda patimirile voastre:

Bucura-te, domnitorule si mucenice al lui Hristos, cel ce ai domnit preste patimi, Constantine Brâncovene.

Bucura-te, viteazule între mucenici, Ianache, vrednicule de lauda.

Bucura-te, cel ce cu inima barbateasca ai rusinat pe muftiul cel urât, Constantine Brâncovene, fericite.

Bucura-te cel ce ai îndraznita ocarîcu cuvinte marete pe sultanul cel pagân, Ştefane, alesule între mucenici.

Bucura-te, râvnitorule cel adevarat al lui Hristos, Radule, prea întelepte.

Bucura-te, mai micule între frati, dar mai mare între mucenici, Matei cel minunat....

Bucurati-va toti împreuna si pentru noi faceti ru­gaciuni, ca sa ne ierte pacatele noastre, sa ne sfârsim în pocainta, ca mântuindu-ne sa putem cânta si noi împreuna cu voi lui Dumnezeu: Aliluia!”

Aceste ”slujbe”, ca si cântecele populare care pomeneau cu evlavie sfârsitul Brâncovenilor, toate aparute la scurt timp dupa patimirea lor, ne arata ca ei erau socotiti înca de atunci ca adevarati mucenici sau marturisitori ai Ortodoxiei. Drept aceea, Sfântul Sinod al Bisericii noastre, în sedinta din 20 iunie 1992, a hotarât ca ”de acum înainte si pâna la sfârsitul veacurilor, binecredinciosul voievod Constantin Brâncoveanul, împreuna cu fiii sai, Constantin, Ştefan, Radu si Matei, si cu sfetnicul Ianache sa fie cinstiti cu sfintii în ceata martirilor Ortodoxiei, pomenindu-i cu slujbe si cântari de lauda în ziua de 16 august, fiind înscrisi în sinaxar, cartile de cult, precum si în calendarul Bisericii noastre”. S-a mai hotarât sa se tipareasca viata si slujba lor, iar chipul lor sa fie zugravit în icoane si în biserici, alaturi de ale altor sfinti de neam român.

(Viața Sfântului Voievod martir Constantin Brâncoveanu, domnitorul Ţarii Românesti, în lucrarea SFINȚI DACO-ROMANI ȘI ROMÂNI avându-l drept autor pe Pr. prof. dr. Mircea Pacurariu, publicata cu binecuvântarea Preafericitului Parinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române la Editura BASILICA a Patriarhiei Române)

Categoria: Actualitate ortodoxa

Vizualizari: 762

Id: 36761

Data: Dec 20, 2013

Imagine: