Aducerea-aminte de binefacerile lui Dumnezeu este functia ce ar trebui sa orienteze existenta noastra spre singura implinire posibila, lucrarea asemanarii cu Dumnezeu. Adusu-mi-am aminte de judecatile Tale cele din veac, Doamne, si m-am mangaiat (Ps. 118, 52) si Adusu-mi-am aminte de numele Tau, Doamne, si am pazit legea Ta (Ps. 118, 55) sunt cuvinte ale psalmistului David, care arata importanta chemarii numelui lui Dumnezeu si a meditarii asupra judecatilor Lui. Marcu Ascetul vorbeste despre cei trei uriasi, nestiinta, uitarea de Dumnezeu si trandavia, ca pricini ale tuturor relelor. Deci memoria are rostul de a actualiza in noi aducerea-aminte de Dumnezeu si de binefacerile lui, o implinire a mintii fiind cugetarea neincetata la El. Functia memoriei ar fi de a ne intoarce in paradisul pierdut, intai in gand, pentru a se putea realiza apoi si concret. Din pacate, acest drum nu este un drum terestru, ci il putem gasi doar facand un salt intr-o alta dimensiune, dimensiunea spirituala, accesibila doar prin contemplatie si harul lui Dumnezeu. In starea cazuta, fara contemplatie si har, amintirile firesti sunt constituite din experiente care ne construiesc modul subiectiv si subconstient de a interpreta realitatea care ne cade sub simturi. Astfel, exista o memorie constienta, o memorie subconstienta si una inconstienta. Psihologii spun ca partea constienta este foarte mica in raport cu ceea ce purtam in subconstient si inconstient, iar o implinire a noastra ar fi luarea in stapanire a intregii noastre fiinte prin scoaterea a ceea ce este neconstient la lumina, fapt posibil prin asumarea in adevar a intregii noastre fiinte si experiente si incredintarea acestora lui Dumnezeu spre sfintire. Din pacate, noi incercam cu obstinatie fie sa uitam toate experientele noastre neplacute, pentru ca nu stim sa le dam un rost, pentru ca nu cautam sa intelegem planul lui Dumnezeu cu noi (nu le vedem ca pe o pedagogie divina menita sa ne desavarseasca), pentru ca suntem intr-o miscare de contestare a intelepciunii Lui, care se manifesta in intamplarile cotidiene, fie ne centram bolnavicios pe ele, adancind nemultumirea si autocompatimirea izvorate dintr-o iubire de sine nesanatoasa. Faca-se voia Ta, precum in cer, asa si pe pamant are pentru omul contemporan doar o valoare teoretica, deoarece noi nu mai vedem in fiecare intamplare a vietii noastre purtarea Lui de grija menita sa ne ajute sa regasim drumul spre El. Ne este foarte greu sa iertam, de aceea preferam sa uitam, acoperind ceea ce este neplacut (pentru ca aceasta ne arata nedesavarsirile, infrangerile noastre, esuarea proiectelor noastre) cu alte si alte proiecte, experiente si prietenii, in desarta speranta ca multitudinea experientelor ne va da un adaos de viata. Uitam insa ca singur Hristos este Viata; El si calea pe care a deschis-o, calea asumarii. Astfel, memoria noastra, in loc sa fie in legatura doar cu Dumnezeu, cu Insasi viata, se fragmenteaza, se risipeste si, in loc sa ne aducem pururi aminte de datoria noastra cea una, ne aducem aminte pana la epuizare de datornicii nostri, cei multi cu care umplem temnitele intunecate ale sufletelor noastre, alaturi de care tinem flamand si gol si insetat si pe Hristos, cum spune parintele Arsenie Boca intr-una din rugaciunile sale. Daca astfel isi exercita functia memoria noastra, contabilizand datoriile semenilor nostri, atunci ceea ce trebuia sa fie viata devine moarte si chin. Aducerea aminte de rau devine o invesnicire in noi a unor experiente trupesti. Sfantul Maxim Marturisitorul spune despre creatia vazuta ca, contemplata duhovniceste, ofera cunostinta binelui, iar luata trupeste, ofera cunostinta raului. Aceeasi realitate, atunci cand ne impartasim de ea trupeste, ni se face dascal al patimilor, facandu-ne sa uitam de cele dumnezeiesti, iar inteleasa duhovniceste, devine mantuitoare. Pervertirea memoriei face ca amintirea placerii, a pacatului sa cheme innoirea experientei pacatului, care, dupa cuvantul Parintilor, vine fie prin simtire, fie prin mustul trupului, fie prin amintire. Amintirea are astfel aceasta ambivalenta, putand fi fie o amintire dureroasa a despartirii noastre de Dumnezeul cel viu, fie amintirea placuta a pacatului. Credinta noastra este cea care face ca noi sa alegem sa mergem pe drumul ingust al mantuirii, drumul crucii, al descoperirii sinelui nostru purtator al chipului lui Dumnezeu, sau pe calea cea larga a lumii, pacatului si implinirii de aici. Cand se vorbeste de pedeapsa ce a venit asupra israelitenilor prin serpi, in Intelepciunea lui Solomon cap. 16, 5-8, citim: Iar cand a venit peste ei infricosata manie a fiarelor si se prapadeau muscati de serpii cei cumpliti, aprinderea Ta n-a tinut pana la urma. Ei au fost tulburati putina vreme, ca sa se indrepteze, si au avut un semn de mantuire, ca sa-si aduca aminte de poruncile legii Tale; Caci cel care se intorcea catre acest semn se vindeca, dar nu prin ceea ce vedea cu ochii, ci prin Tine, Mantuitorul tuturor. Şi prin aceasta aratat-ai vrajmasilor nostri ca Tu esti Cel Care izbavesti de tot raul. Jertfa Crucii este cea care prin semnul crucii a insotit intreaga istorie a mantuirii, si in prefigurari, si la aratare, si va incheia si istoria temporala a umanitatii atunci cand se va arata ca semn al Fiului Omului. Sa ne amintim pururea ca am fost rascumparati cu pret de sange, sa pomenim pururea pe Domnul prin chemarea numelui Lui, caci aceasta este lucrarea fireasca a mintii omului nascut din har. (Articol semnat de Pr. Laurentiu Milotoiu si publicat in saptamanalul "Lumina de Duminica" din data de 11 august 2013)

Categoria: Actualitate ortodoxa

Vizualizari: 653

Id: 33046

Data: Aug 11, 2013

Imagine: