Sarbatoarea de astazi, 21 noiembrie, a Intrarii Maicii Domnului in Biserica, este prilej de mare bucurie pentru credinciosii parohiei Bisericii Doamnei din Capitala, al carei prim hram este acesta, inchinat Maicii Sfinte, informeaza Ziarul Lumina. Despre lacasul de rugaciune in care slujeste de mai bine de 20 de ani, preotul paroh Toader Crasmariu spune ca aici si-a gasit linistea, ca este locul de care s-a legat - eu de el si el de mine - si in care oamenii se pot apropia de Dumnezeu, relatie vitala pentru existenta muritorului. Fara de care acesta pierde sensul real al vietii si pierde locul unde trebuie sa ajunga si unde este destinat sa ajunga - langa Dumnezeu. Fara calea lui Dumnezeu, orice alta cale duce spre nicaieri. Sub icoane ard cu lumina plapanda candele. O femeie curata in genunchi ceara de pe mochete, o alta vinde lumanari. Şi sfintii le privesc. Intr-o liniste de-a dreptul tamaduitoare, pe care cu greu trecatorul grabit, trezit fara voia lui in vacarmul din apropierea intersectiei Caii Victoriei cu bulevardul Elisabeta, ar putea banui-o. Locul acesta face parte dintr-o serie de obiective istorice de valoare, care, asemenea unor fiinte sau obiecte asemanatoare, exista sub ochii nostri, dar pentru ca nu mai avem rabdare, timp, curiozitate, motivatie nu le mai vedem.E adevarat totusi ca nu oricui ii este dat sa vada orice, oricum, oricand, mai ales atunci cand este vorba despre un ceva/cineva deosebit. La fel se intampla si cu Biserica Doamnei, despre a carei existenta tot mai multi oameni ar trebui sa afle, dar care, deocamdata, nu e cunoscuta decat de cei care o iubesc si o cerceteaza, dupa cum spune cu blandete preotul paroh Toader Crasmariu.Asemenea multor lacasuri de rugaciune din Capitala, biserica este prinsa in stransura placilor dure de ciment si beton a blocurilor care o inconjoara din toate partile. Doar un mic gang lasa sa se vada fatada principala a edificiului, alb, cu pridvor si arcade, inconjurat de un gard de fier, in spatele caruia un zidar tencuieste un zid.Din 1988, de cand parintele Toader a venit sa slujeasca acestui altar, si pana astazi, in biserica nu mai contenesc lucrarile de restaurare. Procesul este anevoios, delicat si necesita timp. Chiar daca in interior inca mai sunt montate schele, oamenii vin la slujbe in numar considerabil. Venim la parintele nostru, care este un om deosebit, daruit cu harul lui Dumnezeu. Pentru toata lumea are o vorba buna, asculta pe oricine si sfatuieste cum este mai bine. Avem parinte bun. Vine lume din toata tara la Sfintia Sa, spune Natalia Tanase, o enoriasa a parohiei.Femeia vorbeste in soapta, ca sa nu tulbure discutia preotului cu o credincioasa, care pleaca indata, impacata, sub pavaza binecuvantarii duhovnicului. Cand am venit aici, in 1988, multi colegi de-ai mei radeau de mine si-mi spuneau: «Te duci acolo, o sa mori de foame». E adevarat, la inceput veneau 15, 20 de oameni, isi aminteste preotul paroh, al carui gand a fost sa-I slujeasca lui Dumnezeu, indiferent de conditii. De altfel, raposatei sale sotii ii datoreaza cinstea de a fi preotul Bisericii Doamnei, care l-a incurajat si sfatuit sa accepte parohia, fara ca, initial, vreunul dintre ei sa stie macar la ce adresa se gaseste lacasul sfant. Veniti din Vasilati, judetul Calarasi, acolo unde parintele a slujit opt ani si a refacut biserica din localitate, cei doi soti au ajuns in Bucuresti si poate intamplarea a facut ca, intr-o zi, la un avizier din Dealul Patriarhiei, sa fie trecuta si Biserica Doamnei. Sotiei mele, care era poeta, i-a placut mult cum suna numele, si mie, de asemenea. Cand am ajuns aici, eram framantat si ma intrebam de ce i s-a dat acest nume. Aveam in minte doua variante: ori e inchinata Maicii Domnului, ori e facuta de vreo sotie de domn. Dupa ce am vazut un scurt istoric si am cercetat hramul, am avut surpriza sa descopar ca ambele presupuneri ale mele s-au adeverit. M-a chemat Maica Domnului la biserica ei sa slujesc.Au trecut anii si m-am legat de locul acesta, eu de el si el de mine, arata parintele, care nu s-a despartit nicicand de biserica sa. Evenimentele, fie ele personale sau istorice, au trecut asa cum au venit, dupa o oranduiala care trebuia sa se implineasca si careia preotul i s-a supus, si-a adunat puterile si a mers mai departe.Revolutia din 1989 l-a prins slujind. Am facut slujbe in toate zilele acelea fierbinti ale Revolutiei, sub tirul gloantelor care se trageau pe Calea Victoriei, inclusiv pe gangul prin care se intra spre biserica. Erau cativa oameni in biserica, vreo 20, cu totii nelinistiti. A fost un adevarat teatru de lupta in apropierea bisericii, pentru ca toate manifestatiile au avut loc aici, in centru. Imi amintesc de militarii de la Banca Nationala, flamanzi si insetati, care m-au rugat sa-i ajut, sa le dau ceva de mancare. M-am dus acasa, am umplut masina cu alimente si m-am intors si cu niste prieteni de familie, care au venit din proprie initiativa, fara sa ii determin eu, si care au adus si ei ce au putut. Le-am dus alimentele si ne-au indemnat sa mergem si la Comitetul Central, unde erau alti militari care aveau nevoie de hrana. Am ajuns la 11 noaptea, am descarcat masinile, in apropiere vorbea Caramitru, pe strada se distribuia primul numar din «Libertatea», n-a durat mult si a inceput sa se traga. M-am pierdut de prietenii mei, pe care, ulterior, i-am regasit, si in invalmaseala creata m-am adapostit intr-un bloc de vizavi. M-a primit o familie. Parintii erau indurerati si ingrijorati de lipsa celor doi copii, prinsi in vartejul demonstratiilor. Ii credeau morti. Am stat la ei pana s-au mai domolit focurile, insa mult timp dupa aceea m-am gandit la cei doi copii ai familiei care m-a primit la necaz. Au trecut 10 ani de chin, pe care-l purtam in suflet, fara sa spun nimanui. Ma duceam o data pe luna la usa blocului acelor oameni sa ma interesez de copiii lor, dar nu am avut niciodata curajul sa intru, sa ii intreb, de frica sa nu rascolesc o eventuala rana, sa nu-mi dea o veste trista. Dupa 10 ani, intr-o zi, vin la mine doi tineri casatoriti, care ma roaga sa le fac o slujba in casa. Era exact casa in care m-au primit cei doi parinti la Revolutie. Am aflat ca baiatul era fiul acelora, iar femeiea era sotia lui. Sora baiatului traia si ea, era plecata din tara cu o bursa. Batranii se mutasera la Sinaia si au lasat apartamentul tinerilor. Am fost puternic marcat de aceasta minune a Maicii Domnului.Dupa ce si-au castigat libertatea, oamenii au venit in numar tot mai mare la biserica ascunsa de pe Calea Victoriei. O lume omogena paseste zilnic in biserica, cu aplecare spre cele sfinte, cauta pacea si linistea pe care le-o dau slujbele si cuvantul de invatatura savarsite aici. In vacarmul acesta, am linistea mea. Şi biserica are linistea ei si o raspandeste si in jur. Oamenii simt acest lucru. Horia Bernea venea deseori aici si stateam ore intregi discutand. Era un om de mare calitate, cu totul deosebit si iubea biserica. De fiecare data cand venea, intreba: «Parinte, ce e aici, la mata? Am innebunit pana sa ajung aici, dar cand intru in casa si in biserica ma linistesc deodata si nu-mi mai vine sa mai plec de aici, isi aminteste parintele Toader Crasmariu.Şi cu adevarat e o liniste binecuvantata la Biserica Doamnei. Credinciosii parohiei cred ca totul se datoreaza icoanei Maicii Domnului indurerate, despre care se spune ca este facatoare de minuni. Alaturi de aceasta se gaseste icoana de hram, Intrarea Maicii Domnului in Biserica, care este una dintre cele mai vechi icoane, pictata in secolul al XVI-lea, un exemplar deosebit.In fiecare zi, parintele Toader Crasmariu este martorul minunilor din bisericuta ocrotita de Acoperamantul Maicii milostive, la al carei altar slujeste de mai bine de 20 de ani, aparent dintr-o intamplare, daca e sa rememoram momentul venirii sale aici, insa, parafrazandu-l pe parintele Dumitru Galeriu, clericul este convins ca: Nimic nu este intamplator, totul este proniator. Biserica Doamnei a fost ridicata in anul 1683 de Maria Doamna, sotia domnitorului Şerban Cantacuzino. Lacasul de inchinaciune a fost inaltat ca un prinos adus lui Dumnezeu pentru victoria obtinuta de Liga Sfanta in asediul Vienei, impotriva turcilor. Mai apoi a fost inchinata, la 2 octombrie 1689, ca metoc Manastirii Cotroceni si a functionat astfel pana pe la mijlocul secolului al XVIII-lea, cand a fost transformata in biserica de mir.Cutremurele din 1802, 1827, 1829, 1838 lasa urme adanci in biserica, astfel ca la 1854-1856 cladirea avea numai turnul-clopotnita.Pictura interioara, care respecta fidel principiile iconografice ale timpului, a fost executata de zugravii Constantin si Ioan, iar planul bisericii, in forma de dreptunghi alungit, este caracteristic paracliselor curtilor boieresti.Ansamblul de pictura cu care se inrudeste cel de la Biserica Doamnei este cel al Şcolii de la Hurezi, pe care Constantin o intemeiaza in 1694 sub patronajul Sfantului Voievod Constantin Brancoveanu.In cadrul parohiei functioneaza, cu aprobarea Centrului Eparhial, Fundatia Sfantul Elefterie, prin care se desfasoara o serie de activitati culturale si sociale, toate acestea pentru apropierea de Dumnezeu, care iti da adevaratul tau chip - chipul luminat de Dumnezeu. Fara acesta, fara trairea in proxima apropiere fata de Dumnezeu, omul pierde sensul real al vietii si pierde locul unde trebuie sa ajunga si unde este destinat sa ajunga - langa Dumnezeu. Chipul lui Dumnezeu in omul cazut este doar alterat, nu se distruge niciodata. Şi el poate fi refacut, dar tot in biserica, tot cu omul lui Dumnezeu care te calauzeste pe aceasta cale ce duce la mantuire. Fara calea lui Dumnezeu, orice alta cale duce spre nicaieri, arata convingator parintele Toader. Amanunte despre Intrarea Maicii Domnului in Biserica sunt consemnate in apocrifa Evanghelia dupa Iacov sau Protoevanghelia, din secolul al II-lea. Astfel, la trei ani de la nasterea fetitei, Sfintii Parinti Ioachim si Ana au chemat toate rudele lor din Nazaret, au imbracat-o pe fetita cu cele mai bune haine si au plecat spre Templu. Cete de fecioare tinere insoteau grupul si cantau, tinand lumanari aprinse in maini. La Templu a fost intampinata de marele preot Zaharia, tatal Sfantului Ioan Botezatorul. Pana la intrarea in Templu se urcau 15 trepte si, potrivit ritualului, iudeii trebuiau sa se opreasca pe fiecare treapta, pentru a rosti un psalm. Fiind prea mica, parintii au vrut s-o ajute pe Maria si sa rosteasca psalmii in locul ei. Fetita insa, prin harul divin, a urcat repede singura treptele pana sus.Dupa ce a intampinat-o, binecuvantand-o prin cuvintele Tu esti cea care in Dumnezeu si-a proslavit numele sau intre iudei. Tu esti cea in care Dumnezeu va descoperi mantuirea pe care a pregatit-o poporului Sau, marele preot a luat-o de mana pe prunca si a dus-o in cea mai sfanta incapere a Templului, in Sfanta Sfintelor. Traditia spune ca Fecioara Maria a ramas 12 ani la Templu, petrecandu-si timpul asemenea celorlalte fecioare; citea Scripturile, iar Ingerul Gavriil ii aducea hrana si ii talcuia locurile mai greu de inteles din Biblie, pregatind-o pentru Vestea cea Buna. Sfintii Teofilact, Ghermano, Teodorit si alti Parinti bisericesti spun ca Fecioara Maria priveghea de seara pana dimineata in Sfanta Sfintelor, cugetand adanc si rugandu-se lui Dumnezeu, in rapire si in extazul mintii.Desi nu instituita oficial, sarbatoarea a existat inainte de sec. al VI-lea. Mai exista si o marturie privind construirea unei biserici de catre imparateasa Elena in cinstea acestui eveniment. Sfantul Andrei Criteanul (sec. al VII-lea) vorbeste si el despre aceasta sarbatoare ce se tinea la Ierusalim. In sec. al VIII-lea, patriarhii Gherman si Tarasie au rostit cate o predica in cinstea acestei sarbatori. Se pare ca data de 21 noiembrie reprezinta data sfintirii unei biserici construite de Iustinian cel Mare, cu acest hram, in 543. In Apus, sarbatoarea a fost adoptata mult mai tarziu de papa Grigorie al XI-lea, dar a cunoscut o mare raspandire in secolele XV-XVI, in timpul papilor Sixt al IV-lea si Sixt al V-lea. Sarbatoarea mai este cunoscuta in popor sub denumirea de Vovidenia sau Ovedenia.

Categoria: Actualitate ortodoxa

Vizualizari: 2422

Id: 3444

Data: Nov 22, 2009

Imagine: