Intr-unul din poemele sale crestine, Gavriil Stiharu spune: Manastire… sfintii respira/ prin rugile calugarilor. Recitind aceste versuri, dupa un scurt popas facut in aceasta iarna la Manastirea Sitaru-Balamuci, judetul Ilfov, din Arhiepiscopia Bucurestilor, ni s-a luminat intru intelegere ravna calugarului de a ajunge grabnic la chilie, dand astfel sens nebanuit drumului de intoarcere din lume acasa. Asa am talmacit noi marturisirea parintelui staret Natanail, care ne-a vorbit despre acest fel de drum. Pentru oraseanul contemporan, secatuit uneori de vlaga din cauza coroziunii nemiloase a haosului urban, o fuga la o manastire echivaleaza cu o bine venita intremare, echilibrare a functiilor vitale si limpezire a mintii. Şi daca se intampla ca aceasta manastire sa respire intru respirarea sfintilor chiar intr-un rest al vechilor codri ai Vlasiei, el, oraseanul, se poate considera un fericit. Caci se face parte, deopotriva, in taina si istorie, reintegrandu-se firesc in sensul suisului vietii omului, nascut intre pamant si cer. Este un sentiment reconfortant, trait si constientizat din plin si de noi, in rama de chiciura geroasa, scobita in peretele zilei, la Manastirea Sitaru-Balamuci, din comuna Gradistea, judetul Ilfov. Istorii, legenda, sfinti si calugari Un drum inghetat, decupat in albul imaculat al campului, te duce scurt, peste o apa, aproape perpendicular, in inima unei paduri, coborata aici direct dintr-un basm al lui Andersen. In fata, o poarta. Dincolo de ea, printre mesteceni si brazi, o neasemuita biserica, ziduri si chilii ce seamana cu un palat de clestar. Aici, in fata portii, se pune punct taramului lumesc. Dincolo de ea, se intrupeaza taina. Intre aceste ziduri, timpul a facut un popas mai lung, adunand la un loc legende, date concrete, intamplari, domni si domnite, boieri, sihastri, calugari, fresce si sfinti, toti laolalta alcatuind istoria acestui loc sfant care, pe scurt, suna asa: candva, prin secolul al XVI-lea, sihastrii din adancul Codrilor Vlasiei au ridicat pe o movila din mijlocul apelor Ialomitei o bisericuta de lemn cu hramul Sfantul Nicolae. Dupa un timp, s-a daramat. Apoi, la 1627, marele vornic si logofat Jupan Papa Greceanu, strabunicul Sfantului Constantin Brancoveanu, a zidit cu doamna sa Elena biserica de piatra si chilii. Voievodul Leon Tomsa vorbea intr-un hrisov din 15 aprilie 1631 despre ea. Dar mai inainte de aceasta, pe la 1548, se nastea legenda domnitei Musa, din neamul Sabatilor din Greci care, intorcandu-se acasa din targul Bucurestilor, a fost inghitita de apele involburate si revarsate ale Ialomitei. In amintirea tragicei ei disparitii, satenii au denumit locul Valea unde s-a inecat Musa. Oamenii au tot rostogolit numele, transformandu-l in Valea Musii, Valea Musii, apoi Balamusii, pentru ca sa ajunga in zilele noastre Balamuci. In 1632, Matei Basarab confisca averile Grecenilor si transforma Manastirea Balamuci in schit al Manastirii Sarindar, ambele inchinate mai tarziu Manastirii Paterias din Rumelia, de unde au venit calugari greci. In secolul al XVIII-lea, un razboi pustieste manastirea, care va fi refacuta in 1751 de jupan Gheorghe Greceanu. Un an mai tarziu, preotul Dima din Brasov impreuna cu ucenicii sai imbraca intr-o fresca uluitoare biserica, dandu-i aici, in sudul tarii, dimensiunea inegalabilului in care a fost invesmantat Voronetul moldav. Alte si alte restristi intuneca vremurile, dar si istoria manastirii care s-a ruinat, a fost transformata in temnita, pentru a se reface mai vie, mai stralucitoare, gata sa primeasca deodata cu sfintii si calugari rugatori, fie de la Caldarusani, fie de la Chitcani, din Basarabia ocupata, fie din alte asezaminte. Cu mari eforturi si jertfe, in perioada comunista manastirea a rezistat, pentru ca dupa decembrie 1989 sa straluceasca si sa lumineze din plin veacul ce va sa vie. Indemn la nadejde si meditatie E greu sa cuprinzi in cateva randuri acest rastimp gazduit atatea veacuri intre zidurile Manastirii Sitaru, cum de altfel este imposibil a vorbi cuprinzator si multumitor despre pictura ei maiestuoasa care, privind-o, te inalta vindecator, constientizandu-ti limitele intre cele doua dimensiuni ale existentei: cea umana si cea cosmica. Inconjurat de aceasta fresca, te simti integrat in lumina cerului, parte a lumii curate zidita de Creator in inceputuri. Dar daca despre sfintii si ingerii de pe pereti, intrupati in var curat, albit in valvataia focului, cuvintele nu-ti ajung, trei scene mici, pictate pe arcul usii de la intrare te tintuiesc in meditatie si limpezire: scena sufletelor dreptilor tinute de mana vesnic ocrotitoare a Domnului intr-un scutec, scena din dreapta, cu proorocul Iona iesit din burta chitului, precum incercam noi sa evadam din pantecele veacului nostru, si scena din stanga, cu pomul Raiului, in care se pregusta vesnicia. Dar ceea ce ne lamureste sensul nebanuit al drumului pe care tocmai veniseram aici sunt gandurile parintelui ieromonah Natanail, staretul manastirii, care, printre cele spuse despre obste, slujbe, trecut, prezent si speranta, ne-a marturisit urmatoarele: De aici, din manastire, lumea pe care o vedem este una care alearga mai mult dupa lucrurile materiale decat dupa cele duhovnicesti. O lume indreptata catre alt tel decat spre cel care ne este harazit: Imparatia lui Dumnezeu. Scopul adevarat al omului este sa ajunga acolo. Sa fie aproape de Creator. Sa urmeze sfaturile evanghelice lasate de Hristos prin ucenicii Sai. Lumea pe care o vedem noi insa s-a indepartat mult de Dumnezeu. Dar sa traim cu nadejde. Noi mai iesim uneori din manastire, cand trebuie neaparat sa o facem. Mergem dintr-o lume spre o alta lume. Şi asta ne bulverseaza. Cand plecam, traim o agitatie. Ştii ca te intalnesti cu fel de fel de ispite, caractere, oameni care nu au nici un fel de legatura cu viata duhovniceasca pe care o traim aici. Simti cu sufletul ca lumea de dincolo de zidurile manastirii e un fel de haos. Cand ne intoarcem acasa, vrand-nevrand, venim incarcati de acest duh lumesc. Ne bucuram nespus insa ca aici putem iesi din el, lepadandu-l, revenind in logica lui Dumnezeu. In gradina Lui, in imparatia Lui, ca manastirea este o imparatie a lui Dumnezeu. Intram astfel intr-o randuiala, intr-o liniste. Simtim ca am scapat de o povara, de lucrurile negative cu care ne incarcam . Şi asa am inteles noi sensul drumului de intoarcere al calugarului, dar si talcul adanc al versurilor poetului Gavriil Stiharu, care spune: Manastire… sfintii respira/ prin rugile calugarilor, gandind ca graba parintilor care se intorc acasa inseamna rugaciune, respirare salvatoare pentru sfinti.(Articol publicat in Ziarul Lumina din 5 februarie 2013, aparut sub semnatura lui Dumitru Manolache)

Categoria: Actualitate ortodoxa

Vizualizari: 730

Id: 28169

Data: Feb 5, 2013

Imagine: